Frumoasa dragoste dintâi
Moise Dance - Strângeți fărâmiturile Vol. 7
Mărturii și mărturisiri ale fratelui Moise Dance la o adunare de comemorare a fratelui Traian Dorz, de la Mizieș (BH)
(...) Iată cum dragostea Domnului s-a manifestat față de mine, robul Lui.
Eram închis cu mai mulți frați, printre care și fratele Traian, în Gherla... acolo unde curgea apa pe sub noi. Dormeam pe grătare de fier, căci saltele nu erau; și chiar dacă se mai afla câte una, acestea erau putrede. Vă mai amintiți cum umbla fratele Traian în ultimii ani, sprijinindu-se în baston? Acum am ajuns să umblu și eu tot la fel, cu cârjă. Și nu ne mirăm de ce... fiindcă condițiile în care am trăit acolo ne-au zdruncinat sănătatea și suferința îndurată atunci o resimțim și astăzi...
Fiind în Gherla, în primăvara lui ‘64, m-am cerut și eu, împreună cu mai mulți, să ies la lucru. Mi-era mai bine, pentru un timp, afară. Atunci a venit un ordin (fratele Cornel din Timișoara știe) să reparăm tencuiala cazărmii aceleia înalte, de sus până jos. Cei care ați trecut pe lângă clădirea închisorii acesteia sau care sunteți de acolo știți că are trei etaje. Și dintre toți, m-am prezentat eu, oferindu-mă să fac acest lucru. Trebuia să mă sui în pod și de acolo, urcat într-un coșar de fier atârnat în trei ștreanguri, să cobor pe perete în jos și, cu maltăr dintr-o găleată pe care o aveam cu mine, să repar tencuiala zidurilor pușcăriei unde era nevoie, mai ales din jurul geamurilor, unde era mai deteriorată din cauza umezelii și a înghețului din iarnă. Și apoi să văruiesc. Mi-au făcut o echipă cu care am lucrat: unul era la troliu, sus în pod, și alții doi mă purtau cu coșarul acela. Dar în timp ce lucram n-aveam voie să privesc nici în dreapta, nici în stânga. Aceasta era socotită ca o foarte gravă abatere.
Lucram deja de câteva săptămâni când ajunsesem într-o anumită zonă a celularului. Îmi era tare dor de fratele Traian și cam bănuiam pe unde se află. Mi-am zis: „Acum Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns aici, că îl voi găsi”.
Și într-adevăr, dragii mei, n-am cuvinte să-I mulțumesc Lui... Într-una din zile, coborând cu coșul, în dreptul unei ferestre de la etajul al treilea, deodată aud un glas în șoaptă:
- Frate Moise...
- Frate Traian, tu ești?...
- Eu...
...Știți frățiile voastre câte lacrimi am vărsat noi atunci, în clipa aceea?
M-am uitat în jos și, deși caraliul umbla permanent în toate părțile, atunci nu era acolo, ci undeva mai în spate... Dumnezeu ne-a păzit, să nu ne vadă și să nu ne audă. Văzând că nu e prin preajmă, l-am întrebat pe fratele Traian:
- Ce număr ai la celulă?
Mi-a răspuns prin geam. Și-i zic:
- Aranjez ca de azi înainte să primești mâncare mai bună.
Știam că fratele Popa Petru de la Batiz, care era și el acolo cu noi, lucra la bucătărie ca împărțitor de mâncare; ducea mâncarea cu ciubărul pe la ușile celulelor. Și seara îi spun fratelui Popa Petru:
- Frate Petre!
- Da, ce vrei să-mi spui?
- Fii atent că la etajul cutare, în celula cutare e fratele Traian... Ai grijă de el când dai mâncarea.
Când a auzit lucrul aceasta, a plâns fratele Petru... Și a zis hotărât:
- Bine, frate!
În dimineața următoare, fratele s-a dus să împartă mâncarea pe la celule, ca de fiecare dată. Iar seara, când ne-am reîntâlnit, l-am întrebat:
- Cum ai făcut, frate Petre? L-ai găsit, să-i dai...
- Când a venit la ușă - zise fratele -, m-a strigat pe nume: „Petre...”. Numai atât a zis, că, oricum, ceilalți din celulă nu știau cum mă cheamă. Și i-am pus o lingură cu ceva mai gros de mâncare.
A doua zi, aflându-mă tot în dreptul ferestrei de la celula fratelui Traian, am auzit înăuntru zuruit de lanțuri și scârțâit de uși. Am înțeles că îi scoteau afară, la programul de așa-zisă plimbare. Când au ajuns în curtea închisorii, de sus, de unde lucram, am privit jos. Și chiar în același timp și fratele Traian s-a uitat în sus, iar privirile noastre, pentru o clipă, s-au întâlnit... Doar o clipă, fiindcă imediat el a trebuit să-și plece capul, deoarece gardienii și caraliii ne urmăreau permanent din posturile lor de pază de la înălțimea zidului despărțitor al curții.
Așa mi-am petrecut eu primăvara aceea, pe pereții pușcăriei din Gherla.
Dragii mei, atât de mult Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a împlinit această dorință, să ne mai auzim, să ne mai vedem măcar o clipă cu frații, acolo unde ardea în noi inima de dor unii după alții...
În 1964, când a venit decretul de eliberare, m-au luat de acolo și m-au băgat într-o celulă de „refacere”. Să ne „refacem”! Vă dați seama, eram atât de puternici că ne mâna vântul... Acolo ne-au ținut cincisprezece zile. Atunci, fiindcă știam unde e fratele Traian, i-am transmis tot prin fratele Popa Petru de la Batiz unde sunt și cum sunt.
Așa, din celula aceea a îngăduit bunul Dumnezeu de m-am eliberat. Dar până când am plecat, nu mi-a venit să cred că vin acasă. N-am crezut, pentru că eram atât de persecutați... Am văzut cum și pe alții i-au scos din celulă spunându-le că le dă drumul acasă, dar, de fapt, îi duceau în altă parte la lucru. Așa că n-am avut încredere că mă lasă să plec până când m-a scos caraliul afară pe poartă și mi-a zis:
- No, acuma sunteți liberi.
Atunci, odată cu mine, s-a liberat și fratele Magiaru din Timișoara. Am mers la gară, dar n-aveam un leu măcar, nici eu, nici fratele. De unde să avem? Și zic către fratele Magiaru:
- Eu îmi vând cămașa, să ne facem rost de bani.
Și așa am făcut. Am dat-o la cineva, spunându-i aceluia de unde venim și că nici unul dintre noi n-avem bani să mergem acasă. Dar mi-a părut bine și I-am mulțumim lui Dumnezeu că, după patru ani și ceva, am văzut câțiva lei în mâinile noastre, cu care să ne putem plăti drumul spre casă. Și-I mulțumesc Domnului că ne-a ajutat de am ajuns, căci doream atât de mult, ardea inima în mine să mă mai văd o dată acasă. Îmi ziceam: „Doar o dată să pot să mai vorbesc în biserică; doar o dată să mai vorbesc în adunare...”.
Dragii mei, așa a fost viața fratelui Traian și viața noastră în timpul acela când prigoanele erau mari.
Dumnezeu să fie lăudat că a îngăduit de am ajuns până azi. Acum le resimt pe toate: și grătarele de fier... și toate celelalte. Dar Îi mulțumesc lui Dumnezeu și-I cer putere să mă întărească.
Săptămâna trecută, și joi, și vineri, și sâmbătă am zis:
- Nu cred că ajung să merg la Mizieș la adunare.
La fel îmi ardea inima de dorința să-i mai văd pe scumpii și dragii mei frați din toate părțile. Și soția îmi zise:
- Nu poți să mergi. Dacă se întâmplă ceva cu tine, cum te aduc, ce fac eu cu tine?
Dar i-am răspuns:
- Lasă că Domnul are grijă.
Vineri am făcut patru injecții; și seara, la culcare, zic: „Doamne, Tu știi gândul meu. Doamne, Tu, care ai vindecat atâția orbi, șchiopi, ologi, ajută-mă și pe mine să pot merge și împlinește-mi această dorință pe care o am”.
Dragele mele surori și scumpi frați, sâmbătă dimineața la ora patru m-am trezit. Parcă simțeam așa o ușurare în corp și zic către soție:
- Silvia mea, să știi că plec la adunare.
Ea rămâne tristă:
- Cum?... Pleci așa?
- Plec. Pregătește-mi ce trebuie pentru drum, că vine autobuzul de la Teremia la ora... cutare. Și așa am plecat încoace. Dar n-am venit cu trenul, căci pentru mine e un drum prea lung de la Beiuș până aici și nu m-am simțit în stare să-l fac pe jos. Altădată, când veneam noaptea la fratele Traian, într-o oră eram aici. Dar acuma nu mai pot...
Dar Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ziua de ieri și pentru cea de astăzi, pentru că am ajuns să ne vedem cu atâția frați și surori, cu tineret, în Numele Domnului Iisus.
Vreau să spun ceva în legătură cu tinerii noștri din Lucrarea Oastei Domnului. Înainte de a pleca fratele Traian, am fost la Hunedoara la el, la spital. Când ne-am văzut, am plâns amândoi mult timp cuprinși unul cu altul de după gât. Și zice către mine așa: „Frate Moise, fiți atenți cu tineretul Lucrării, că vor veni timpuri grele pentru voi”. Vor veni, vor intra în Lucrarea Oastei Domnului unii care vor căuta pe alte [căi s-o abată]”.
Și am ajuns și aceste zile. Dar eu totuși am nădejdea și încrederea în Dumnezeu că nu vor reuși ei să facă ce vor, pentru că nu-i Lucrarea lui Dumnezeu așa. Noi avem un singur Hristos, un singur Dumnezeu, o singură nădejde, o singură credință, un singur botez. Așa m-am născut, așa vreau să trec în veșnicie. Nu vreau altceva... schimbat. Iar cel ce nu lucrează așa, să nu fie primit. Anatema! Nouă nu ne trebuie din aceștia în Oastea Domnului. Ci nouă ne trebuie suflete curate, pline de râvnă, să lupte așa cum am primit noi Lucrarea de patruzeci și ceva de ani. Și vreau cât voi trăi să știu Lucrarea sfântă, curată și binecuvântată de Dumnezeu. Amin.