Taina cerbului

Vorbirea fratelui Traian Bumbea la o adunare de comemorare a fratelui Ioan Boieru de la Timișoara

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Cucernice părinte, iubiți frați și scumpe surori, Slăvit să fie Domnul!

[Spunem] așa, după cum ne-a lăsat scris împăratul David, omul lui Dumnezeu care-L slăvea pe Dumnezeu necontenit. Așa au făcut sfinții și robii lui Dumnezeu, cum zice și proorocul Ieremia în capitolul 13, versetul 16: „Dați slavă Domnului Dumnezeului vostru până nu vine întunericul...”. Robii, copiii lui Dumnezeu L-au slăvit pe Dumnezeu necontenit; și de aceea [vrem să-L slăvim] și noi. Împăratul David ne lasă cuvântul acesta și ne spune că „toți cei ce iubesc mântuirea Ta să zică neîncetat: Slăvit să fie Domnul!” Noi vedem că toate făpturile și toate creaturile lui Dumnezeu Îl slăvesc pe Dumnezeu. Apele, munții, văile, toate Îl slăvesc pe Dumnezeu.

Eu, care am fost păstor de meserie, păstor la oi, aș vrea să vă descopăr o taină din păstoria mea. Păstoria aceasta materială este atât de [asemănătoare], aproape identică cu cea spirituală, cum dumneavoastră nu vă imaginați. Și e atât de valoroasă această învățătură pe care vreau să o spun în pildele acestea, mai ales pentru frații lucrători.

Împăratul David zice așa în cuvântul său: „Cum dorește cerbul izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”.

Dacă ne-am face o analiză în momentele acestea, [am vedea că] această sete ne-a mistuit și pe noi și ne-a adus aici în locul acesta, la fratele Ioan Boieru, care merită să venim în casa lui. Asta-i chemarea lui. El e plecat în veșnicie. Cine ne-a chemat pe noi aici? Trăirea vieții lui cu Dumnezeu de fiecare zi a rămas între noi aici, a rămas în familia lui. Și această trăire a vieții lui cu Dumnezeu ne-a chemat și pe noi astăzi; e acea sete despre care vorbește împăratul David când zice: „Cum dorește cerbul izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”.

Aș vrea să vorbesc, în scurt, despre taina cerbului. Noi de multe ori am repetat cuvântul acesta, dar nu cunoaștem taina cerbului. (...) Taina cerbului este taina trăirii vieții creștine, așa să știți dumneavoastră. Eu am viețuit cu cerbul douăzeci de ani. Cerbul doarme între izvoare de apă. Izvorul cel mai cristalin și cel mai limpede, și cel mai rece, și cel mai curat trecea pe sub gura lui. Și cum tu, împărate David, spui: „Cum dorește cerbul izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”?

Am fost pe cei mai înalți munți ai României. Am văzut cele mai frumoase ierburi, cele mai înalte plaiuri, acolo-i cel mai curat aer, în care am trăit douăzeci de ani. E atât de splendidă priveliștea pe plaiurile munților, e acolo un aer deosebit și ai acolo o trăire atât de deosebită, de zici că-i alt tărâm de pământ. Și ce simbolizează munții? Munții simbolizează desăvârșirea, sfințirea, spre care și noi trebuie să ne urcăm și în care să trăim.

Mi-aduc aminte cum primăvara ne-ntorceam de pe meleagurile dumneavoastră, de pe-aici, cu oile, și mergeam la munte. Și când urcam pe munți, unde și unde, găseam câte-un izvor de apă. Acolo opream turmele, hodineam, mâncam, beam apă și noi, și oile și-apoi prindeam noi puteri, să urcăm pe munți la deal.

Iată, aici, locul acesta este un izvor pe muntele desăvârșirii, pe care au urcat robii lui Dumnezeu și pe care ne străduim și noi să urcăm. Aicea este un izvor de apă cristalină, curată, cum nu ne imaginăm. Dumnezeu ne-a adus această sete a iubirii lui Dumnezeu despre care s-a vorbit în seara aceasta. Ne-a adus aici să bem din acest izvor cristalin, acest izvor de apă dătătoare de viață, care este Cuvântul lui Dumnezeu. [Momentele] astea sunt ca popasurile pe care le făceam noi, cu oile, la urcarea noastră pe plaiurile cele mai înalte ale munților.

Și mă întorc la cerb, ca să aflați taina cerbului, pe care s-o cunoaștem și s-o urmăm de-acum încolo, dacă până acuma n-am urmat-o.

De ce însetează cerbul după izvoarele de apă, când el doarme între izvoare de apă?

Pe munți există cele mai grase ierburi de pe pământul acesta, să știți dumneavoastră. Cele mai grase ierburi și cele mai frumoase flori și ierburi, și aer, și apă rece, și tot ce ai vrea sfânt și curat, neîntinat, nepoluat. Și cerbul însetează după ape groaznic. De ce? Pentru că cerbul nu mănâncă din ierburile grase ale munților, absolut deloc. El nu ia o floare, el nu ia un fir de iarbă, el nu se duce unde-i iarba mare și grasă, așa cum merg oile, cum merg toate celelalte animale. El nu se hrănește cu ierburile grase ale munților, ci el se hrănește numai cu coji amare. Și cojile acelea amare produc o sete mistuitoare în corpul lui. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Cum dorește cerbul izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”.

Fraților creștini, ce simbolizează cojile amare? Cojile amare înseamnă postul și rugăciunea pentru trupul acesta. Trupul acesta cere numai ierburi grase: poftele lumii acesteia și plăcerile ei. Și tu, ca creștin, nu trebuie să te înfrupți, să mănânci și să te împărtășești cu poftele lumii și cu plăcerile ei, și cu păcatele ei, cum cerbul care trăiește pe cele mai înalte plaiuri și între cele mai grase ierburi nu pune gura pe ele. Așa facem și noi ca creștini?

Dragii mei, Dumnezeu să ne-ajute, măcar de-acum încolo să ne hrănim și noi numai cu coji amare, care sunt: postul, rugăciunea, milostenia și faptele bune. Și atunci postul și rugăciunea vor produce în noi setea după Dumnezeul cel adevărat.

Referitor la plăcerile, la poftele lumii, vine un cuvânt al lui Dumnezeu versificat în acea poezie pe care v-am mai spus-o de multe ori:

„Fraților, cei dintâi oameni au fost înșelați cu-n măr, și să nu credeți că-i glumă, ci e mare adevăr.

Diavolul și astăzi umblă tot cu mere-n sacul lui, cu ele vânează lumea pentru focul iadului.

Parcă-l văd cum le prezintă și le-nșiră rând pe rând: «Hai, veniți să vă dau mere!», strigă acest lup flămând.

Lumea, iată, dă năvală, ca și o turmă de oi. În curând vezi pe Satana plecând cu desagii goi.

«Mă duc să-mi încarc iar sacii, că am prea mulți mușterei. Las’ să cumpere cu toții, pentru că vor fi ai mei.»

Vreți să știți ce fel de mere are diavolul smintit? Vă voi spune cu durere, că nu v-am istorisit.

Toate patimile rele sunt poftele lui Satan ce le vinde la iuțeală, în oricare zi din an.”

Toate poftele deșarte, toate ofertele lumii acesteia, ierburile grase, după care alergăm zi și noapte sunt merele lui Satan, pe care le împarte în fiecare an și-n fiecare zi.

Dragii mei frați și surori, noi Îi mulțumim lui Dumnezeu din toată inima și din tot sufletul nostru. Și dacă de mâine intrăm în acel post sever, să nu uităm viața cerbului, trăirea cerbului, taina cerbului. Ați văzut dumneavoastră, Mântuitorul este simbolizat prin două animale. Care sunt acelea?

Cum Îl arată Sfântul Ioan Botezătorul pe malurile Iordanului, când mergeau mulțimile la el să îi boteze și când apare Hristos Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, ce zice el? „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii.” Ce valoare mare este venirea Fiului lui Dumnezeu în lume! Înțelegem noi?

Să nu uităm că El va mai veni o dată. Și vine un cuvânt care spune:

„O! Voi mai veni o dată la tine, fățarnică lume, Da nu pe cruce ca un muritor, să-ți fac ție salvare din veșnicul cuptor. O, n-oi mai veni la ușa ta să bat,

că de-atâtea ori te-am chemat și nu M-ai ascultat. Cerul l-am părăsit și M-am făcut sclav al tău, să te fac din nou fiu al lui Dumnezeu.”

Auziți scopul venirii Lui? Ce valori mari ne-a adus nouă și lumii întregi! Și spune cuvântul mai departe:

„Să mâncați pâini, să vedeți minuni, M-ați căutat, dar atunci când pe cruce-am strigat: «Mi-e sete!», ce Mi-ați dat? Fiere și oțet Mi-ați dat.”

Noi ce-I dăm lui Hristos Dumnezeu? Fraților și surorilor, lucrurile acestea să le punem pe inimă. Așa au vorbit robii lui Dumnezeu care au fost înaintea noastră, ca fratele Ion. Și noi așa am văzut comportarea lor: frumoasă, plină de lumină. Iată, comportarea lor și viața lor ne-au strâns aici, așa cum zice învățătura Bisericii noastre că chipul și viața sfinților sunt valorile veșniciei date pe pământ de Dumnezeu.

Aceste valori ale veșniciei, frate creștine, să le trăiești și să le întrupezi în viața ta, cum zice Cuvântul lui Dumnezeu: „Noi suntem împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu”. Dar dacă eu păcătosul și nevrednicul (și noi toți) nu vom merge pe urmele sfinților, vom ajunge în cer lângă sfinți? Noi am vrea cu toții să ajungem lângă sfinți, acolo în ceruri, dar nu vrem să trăim cum au trăit sfinții. Noi nu vrem să trăim cum trăiește cerbul, nu vrem să nu mai mâncăm din ofertele lumii acesteia, să nu mai întindem mâna în lumea aceasta. Noi vedem astăzi ce se întâmplă în lume și ce vremuri critice trăim. Noi asistăm la intrarea lui Antihrist în lume pas cu pas, ceas cu ceas - și totuși încă mai stăm nepăsători.

Vă mai spun încă o pildă din [viața] mea de păstor, care am viețuit pe cei mai înalți munți ai țării noastre. [E atât de minunat], pe vreme frumoasă, sus pe munți, cum poate nu vă imaginați dumneavoastră. Însă vremea frumoasă nu durează mult. Venea [uneori] câte o vijelie atât de puternică, gata să ne șteargă de pe plaiurile munților. Dar, dragii mei, înainte de a veni acel uragan puternic, venea un vânt adietor care ne înștiința. Și păstorii cei bătrâni cunoșteau acea adiere de vânt și-mi ziceau: „Măi copile (eram încă tânăr), hai să strângem oile de pe plaiurile munților și să ne coborâm jos la bărcuri, că vine un uragan mare peste noi și ne nimicește.

Dragii mei, noi vedem acuma că, pe plaiurile desăvârșirii, ale sfințirii spre care noi suim, vine adierea aceea de vânt care ne anunță și ne înștiințează că vine peste lumea asta un uragan mare, îngrozitor. Pentru că Sfinții Părinți spun așa: că diavolul, în zilele din urmă, va pregăti cel mai arzător cuptor pentru robii lui Dumnezeu. Astea sunt profețiile sfinților - și nu [de la ei spun], ci din inspirația Duhului lui Dumnezeu. Noi vedem că tot ce au profețit ei, astăzi, sub ochii noștri, se întâmplă.

Și spun ei că în fața acestui cuptor vor cădea creștinii ca firele de iarbă sub tăișul coasei și numai unde și unde va rămâne câte-un fir. Unde și unde va rămâne câte-un creștin adevărat, care cu adevărat L-a trăit pe Hristos și-L are pe Hristos în sufletul lui. Dragii mei, vin vremurile acestea grele peste noi; iar noi încă mai stăm nepăsători.

Noi ce făceam când venea acea înștiințare, acel vânt care ne înștiința? Strângeam turma de pe plaiurile munților și mergeam cu ea la adăpost. Adăpostul nostru cine este astăzi, la ora actuală? Biserica unde este și unde-L găsești pe Hristos și valorile veșniciei.

Vedeți dumneavoastră, azi sunt multe biserici în lume, dar... numai biserici nu-s. Este una singură Biserică mântuitoare. Ea-i simbolul corăbiei lui Noe ce plutește pe acest ocean trecător al omenirii spre malurile veșniciei. Ferice de noi dacă ne vom strânge cu toții în sânul ei. Că-n sânul ei vom fi adăpostiți până când Domnul ne va lua sau vom trece dincolo în veșnicie, fraților și surorilor.

Mă-ntorc înapoi la poezia aceea, că n-am spus-o toată. Și spune Mântuitorul mai departe așa:

„ V-am apărat cu mâini însângerate, cu trupul frânt, zdrobit sub spinii grei, băut-am eu dispreț în locul vostru, de ce M-ați părăsit, copiii Mei?

Acuma însă-i ultima chemare, la ușă vă mai bat o dată doar, măcar acuma-n ceasul cel din urmă să nu-Mi disprețuiți bogatul har.

S-apropie-ntunericul cel mare, e semnul revărsatului de zori, când slava dimineții va apare țâșnind din zare-n zare peste nori”.

Parc-o vedem cu ochii noștri. Ca mâine va veni El pe norii cerului. Și zice mai departe poezia:

„Atunci veți vrea să fi răspuns chemării, Mă veți ruga milos și blând să fiu, veți alerga la munți și, plini de groază, vă veți trezi atunci, dar prea tărziu.“

Și auziți ce zice iubirea lui Dumnezeu, la încheiere:

„ Copii, opriți-vă din goana voastră și stați o clipă să ne judecăm! Părintele v-așteaptă și vă cheamă, copiii Mei, veniți să ne-mpăcăm!

De vor fi negre cum este cârmâzul, ca purpura păcatele de-or fi, le voi albi mai albe decât neaua și-n Casa Mea cu slavă veți trăi.“

Amin.

Slavă Tatălui și Fiului, și Sfântului Duh!