Întoarcerea și primirea iertării

Vorbirea și rugăciunea fratelui Arcadie Nistor la adunarea de priveghi a fratelui Gheorghe Boraciuc de la Straja (SV) - 1993

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul.

Mi-aduc aminte - parcă a fost așa ca ieri -, se împlinise îndată trei ani de când încă un sicriu a plecat din casa asta. Parcă a fost acum trei zile în urmă. Și acum, iată, din nou suntem adunați să mai petrecem încă un sicriu în această casă, rămânând - să spun așa - ca pustie; pentru că locul celor plecați nu-l mai poate lua nimeni. Ei au avut chemarea lor, slujba lor, timpul lor, care a trecut și s-a dus. A rămas familia, au rămas copiii: a rămas Toader, a rămas Ion, a rămas Petrea, a rămas Parasca, a rămas Marta, Silvia, a rămas Ileana. Ei au rămas. Dar locul care a rămas gol, ei nu-l pot umple. Cei ce au plecat au avut scopul lor, slujba lor [pe care] și-au încheiat-o și au plecat. Iar cei ce rămân și ei au chemarea lor, și ei au timpul lor, și ei au slujba lor. Și dorim ca Domnul Dumnezeu să le ajute ca într-adevăr să pășească pe urmele tatălui lor și ale mamei lor. Să se uite la sfârșitul vieții lor, cum au trăit ei, și așa să-i urmeze, ca să ajungă dincolo, acasă la Domnul, împreună cu ei.

Vreau să citesc un cuvânt din Vechiul Testament, un strigăt de durere într-o noapte adâncă. Era pe vremea prorocului David, cu vreo trei mii de ani în urmă. Poporul s-a depărtat de Dumnezeu, nu mai asculta. Oamenii erau din ce în ce mai răi; copiii, neascultători de părinți; certuri între soții și soți; furturi, blesteme, crime și toate răutățile erau. Iar când trecea câte cineva din viață, dintre cei care aveau frică de Dumnezeu, era o mare pierdere în vremea aceea. De aceea proorocul David cu un strigăt de durere strigă în Psalmul 12, începând cu versetul 1: „Vino în ajutor, Doamne, că se duc oamenii evlavioși. Pier credincioșii dintre fiii oamenilor. Oamenii spun minciuni unii altora, pe buze au lucruri lingușitoare, vorbesc cu inimă prefăcută”.

Și cu inima amărâtă din cale-afară, el spune: „Nimicească Domnul toate buzele lingușitoare, limba care vorbește cu trufie. Pe cei ce zic: «Suntem tari cu limba noastră, căci buzele noastre sunt cu noi: cine ar putea să fie stăpân peste noi?»”. Vedeți, din cuvintele astea înțelegem ce mare preț, ce mare valoare are pe pământ un om credincios, un om neprihănit.

Citim în Cuvântul lui Dumnezeu, în vechime, că erau niște orașe mari: Sodoma, Gomora, Țeboimul, care erau pe o câmpie [unde] erau ape, izvoare. Era mare belșug în locurile acelea, dar era și foarte mare stricăciune. Și vestea despre stricăciunea care era în localitățile acelea s-a suit până la Dumnezeu. Și Domnul S-a coborât ca să vadă dacă într-adevăr zvonurile care au ajuns la El sunt adevărate.

Că să știți, tot ce se înalță de pe pământ se urcă în sus. Și rugăciunea se urcă în sus, și mulțumirea, și cântarea de laudă. Dar să știți, se duc și zvonurile în sus. Și cineva poate să răspândească zvonuri, să spună minciuni... noi nu știm, însă ele se urcă în sus. Dar Dumnezeu cercetează toate aceste lucruri și apoi răsplătește după dreptate.

Și atunci așa era... erau foarte stricate cetățile acelea și Dumnezeu a hotărât pierzarea lor. Însă Avraam s-a rugat către Dumnezeu și a spus:

- Doamne, ai să nimicești și pe cel bun cu cel rău?

Și Domnul i-a spus:

- Departe de Mine gândul acesta.

- Și dacă vor fi cincizeci, ai să cruți cetatea?

- O cruț, a spus, n-o mai nimicesc.

De găsea cincizeci de oameni cu frică de Dumnezeu, Domnul cruța trei orașe, în care erau poate sute de mii de locuitori.

Și atunci s-a gândit Avraam la nepotul lui, la Lot, și a zis: „Poate n-o să fie atâția. E Lot, nevasta lui, are vreo câteva fete, are gineri, poate nepoți, și n-au să fie cincizeci”. Și tot a scăzut, a scăzut, a ajuns până la zece. Domnul a zis:

- Dacă sunt zece n-o nimicesc. O cruț.

Vedeți ce mare valoare are un om credincios. Și nu s-au găsit nici zece atunci. Și a fost nimicită cetatea. S-a găsit un singur om: Lot; că nici familia lui nu era credincioasă. Și pe acel om l-a salvat, iar în urmă a nimicit totul. Spune Scriptura că Sodoma și Gomora a suferit pedeapsa unui foc veșnic. Adică cum? În locul acela să nu se mai facă nimic. Și sunt mii de ani de-atunci și nu mai este nimic [acolo], nici viață. Că și peștii care se duc din Iordan în Marea Moartă mor, pentru că nu pot să trăiască.

Pe timpul prorocului Ieremia, când orașul Ierusalim era înconjurat de armata venită din Babilon, Dumnezeu așa avea o milă de popor, că a zis așa: „Dacă s-ar găsi un singur om în tot Ierusalimul care să făptuiască dreptatea, care să se abată de la rău, cruț Ierusalimul”. Pentru unul singur! Și nu s-a găsit nici unul singur. Și atunci Ierusalimul a fost dat pe mâna vrăjmașilor lui. Și ei au distrus orașul, au distrus cetatea, au distrus porțile, zidurile, templul, Casa Domnului. Și poporul, o parte a fost omorât și o parte dus în robie.

Deci vedeți, înaintea lui Dumnezeu, cât de mare preț are un om credincios!

Cât de multe binecuvântări primește nu numai o familie în care este cineva credincios, ci chiar un sat, o localitate; și o țară întreagă e binecuvântată din pricina unui singur om care se teme de Dumnezeu și care slujește Domnului.

Uitați-vă, Părintele Iosif Trifa un singur om a fost cu frică de Dumnezeu, cu iubire de Dumnezeu; și Dumnezeu a binecuvântat toată țara noastră și prin el au aflat lumina și au aflat iertarea sute de mii, poate peste un milion de suflete pierdute. Printr-un singur om. Deci vedeți cât de mare valoare are el înaintea lui Dumnezeu.

Dar cât de mare dispreț și ură are Dumnezeu împotriva păcatului. De aceea psalmistul spune: „Nimicească Domnul toate buzele înșelătoare, pe toți cei care spun minciuni, pe toți cei care înșală, pe toți care umblă cu prefăcătorie”; fie în lucrurile pământești (negustorii necinstite sau altele [de felul acesta]), fie în lucruri duhovnicești, umblând să strice Cuvântul Domnului, să nimicească Lucrarea Domnului.

De aceea vreau să spun așa: Straja, ce mult ai pierdut tu prin plecarea fratelui Boraciuc... Noi nu știm dacă Straja va mai primi un om așa ca Boraciuc, ca fratele Gheorghe. Care sunteți de-aici din sat ați văzut un om... Ați văzut poate și slăbiciuni la el, dar a fost un om al lui Dumnezeu, să știți. Și localitatea asta, și toată valea asta a Sucevei, până pe la Suceava încolo, a fost binecuvântată din pricina lui. Pentru că el s-a temut de Domnul și a avut așa o încredere în Domnul, că nici n-a vrut să meargă la doctor când a căzut de pe șură, deși era vânăt pieptul lui și spatele, dar n-a vrut să meargă la doctor. S-a încrezut în Domnul: Așa de puternică a fost credința lui, așa s-a încrezut în El. Și Domnul S-a aplecat și i-a vindecat ranele, i-a luat durerile și l-a ținut până la vârsta asta, fără să fie bolnav, fără să zacă și fără să necăjească pe nimeni, până în ultimul timp.

Deci vedeți cât de mult iubește Domnul, cât de mult prețuiește El un suflet credincios, hotărât, statornic, care Îl iubește pe Dumnezeu și care caută, se ostenește, luptă, lucrează, ca să răspândească lumina, ca să răspândească Cuvântul lui Dumnezeu fie prin viu grai, fie prin viața lui.

De aceea am spus: iată o mare pierdere pentru Straja și pentru toată țara noastră. Poate cineva să ia ca în glumă și să zică: „Ce vorbește ăsta, de a spus așa!?” În zilele care vor veni veți vedea ce a însemnat el în Straja; ce a însemnat în Lucrarea lui Dumnezeu, că a stat perete la spărtură atunci când vânturile au bătut și au căutat să împrăștie Lucrarea, să strice Cuvântul lui Dumnezeu. Dar n-au putut, pentru că a stat [el] în spărtură. Vom vedea în viitor dacă Dumnezeu mai ridică pe cineva așa ca el de hotărât și de statornic, care să stea în spărtură, care să apere aprig Cuvântul lui Dumnezeu, Lucrarea lui Dumnezeu.

Și noi am pierdut din satul nostru, de la Volovăț, un frate tot așa ca fratele Boraciuc, dar cu câțiva ani mai tânăr, de 89 de ani: fratele Constantin Robu. Ieri [s-au împlinit] trei săptămâni [de când] a fost la adunare și așa frumos a vorbit, cu lacrimi. Și astăzi l-am condus la mormânt. Și el [a fost] de vreo cincizeci de ani în Oastea Domnului; credincios, statornic, nu s-a abătut cu nimic, nici la dreapta, nici la stânga. Și am spus: Ce uriași au fost oamenii aceștia, deși în vremea lor au fost priviți ca oameni așa... cu slăbiciuni. Dar ce oameni mari au fost ei în vremea lor! Și cum Dumnezeu S-a bizuit pe ei, i-a socotit vrednici de încredere. Și ce mare este golul care rămâne.

Vedeți, când pleacă un tată dintr-o familie și rămân copiii sau rămâne mama văduvă, cine mai poate să completeze golul acela? Nu-l mai poate completa nimeni. Așa se întâmplă de multe ori în Lucrarea lui Dumnezeu, Că Dumnezeu nu mai trimite... Vremurile sunt spre sfârșit. Dumnezeu trimite o dată... a trimis un om, a trimis Cuvântul Său; dar dacă n-a fost ascultat și urmat, Dumnezeu poate că nu mai trimite. După aceea vorbesc pietrele și vorbesc lacrimile și bocetele.

Am vrut să amintesc despre fratele Gheorghe, pe care îl cunosc și cu care m-am întâlnit prima dată [în urmă cu] cincizeci și cinci de ani. Și de-atunci noi am călătorit împreună și-n bucurii, și-n necazuri, și-n dureri, și-n lupte și am fost uniți. Uneori chiar și la rău am fost uniți... Și n-am avut niciodată nimic, nici un cuvânt ca să ne contrazicem, să spunem: „Aici nu-i așa”. Așa ne-am înțeles și așa... ne-am dorit unul pe altul, ne-am iubit unul pe altul. Și când ne-am întâlnit am fost așa de bucuroși!

Mi-aduc aminte că am venit [la el] acum vreo lună și ceva în urmă. Era bolnav și a zis: „De-acuma pot să mor...”. Așa ne-am iubit noi, așa a fost iubirea dintre noi, că atunci când m-a văzut a spus: „De-acuma pot să mor, pot să mă duc acasă”.

Vedeți, așa-i iubirea dintre frați, hotărârea și statornicia. Așa leagă Dumnezeu sufletele. Și dacă așa sunt legate și unite, să știți că Dumnezeu le binecuvântează și acolo e binecuvântată localitatea întreagă și poate chiar țara întreagă.

Și-acum, dragii noștri frați și surori, să trecem mai departe, la punctul cel mai însemnat pe care aș vrea să vi-l împărtășesc și frățiilor voastre. Și de-aici, de lângă această masă cu fratele pe dânsa, să mergem, să ne ducem la Golgota. Să mergem acolo, că toată bucuria noastră, toată mulțumirea noastră, toată pacea noastră, tot ce ne înalță, tot ce ne aprinde, tot ce ne urcă în sus de acolo ne vine, de la Golgota, de la Domnul nostru Iisus Hristos. Că acolo El l-a biruit pe diavolul, acolo a biruit moartea, a biruit lumea, a biruit domniile, puterile întunericului din locurile cerești. Și a câștigat pentru noi iertarea, a câștigat răscumpărarea noastră veșnică.

Să citim din Cuvântul Domnului, din Evanghelia după Luca, din capitolul 23, de la versetul 33 în jos: „Când au ajuns la locul numit Căpățâna, L-au răstignit acolo pe El și pe făcătorii de rele; unul la dreapta și altul la stânga. Iisus zicea: «Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac». Ei și-au împărțit hainele între ei, trăgând la sorți. Norodul stătea acolo și privea. Fruntașii își băteau joc de Iisus și ziceau: «Pe alții i-a mântuit; să se mântuiască pe Sine însuși, dacă este El Hristosul, alesul lui Dumnezeu». Ostașii de asemenea își băteau joc de El. Se apropiau, Îi dădeau oțet și ziceau: «Dacă ești Tu împăratul iudeilor, mântuiește-Te pe Tine însuți». Deasupra Lui era scris cu slove grecești, latinești și evreiești: «Acesta este împăratul iudeilor». Unul din tâlharii răstigniți Îl batjocorea și zicea: «Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine însuți și mântuiește-ne și pe noi». Dar celălalt l-a înfruntat și i-a zis: «Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplată cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar Omul acesta n-a făcut nici un rău». Și I-a zis lui Iisus: «Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei veni în împărăția Ta». Iisus a răspuns: «Adevărat îți spun că azi vei fi cu Mine în rai»”.

Așa cum am spus: în duhul nostru și-n dragostea noastră, să urmăm și noi convoiul acela care Îl urma pe Domnul, ducându-L la răstignire. Era o mulțime... Se spune că, la răstignirea Domnului Iisus a fost de față cam trei milioane de oameni. Era Sărbătoarea Paștilor. Și evreii, oriunde s-ar fi găsit ei pe fața pământului, în orice țară străină, ei trebuia să vină la Ierusalim măcar la una din Sărbătorile lor naționale și religioase, care erau: Paștile, sărbătoarea Corturilor și sărbătoarea Rusaliilor. Aceste sărbători le aduceau aminte de trecutul lor, le aduceau aminte de dragostea lui Dumnezeu, cum Dumnezeu i-a salvat din Egipt, cum i-a dus patruzeci de ani prin pustie și încălțămintea lor nu s-a rupt, hainele nu s-au învechit să se rupă și n-au răbdat nici de foame, nici de sete. El le-a dat de toate.

Și așa era venită, în vremea aceea, la Ierusalim o mare mulțime de evrei: din Roma, din Grecia, din toate părțile unde erau ei încă, rămași în împrăștiere din vremea când au fost împrăștiați în Asiria și apoi în Babilon. Că nu toți s-au întors; s-au întors doar puțini dintre ei, iar restul au rămas printre neamuri. Acolo și-au păstrat credința lor, și-au păstrat tradiția lor, obiceiurile lor și veneau când puteau la una din sărbători, o dată pe an, să aducă jertfe la Casa Domnului și să se închine acolo în templul Lui cel sfânt. Și în vremea aceea, spun istoricii că ar fi fost în jur de trei milioane. Deci iată, trei milioane de martori care au luat parte la răstignirea Domnului Iisus. Și fiecare dintre ei, chiar dacă numai cu un cuvânt, [tot] L-a înțepat pe Domnul; sau cu o privire, privindu-L urât: „Așa-I trebuie! ...”, s-o fi gândit în inima lui.

Dar erau și femeile, sfintele femei, care au fost iertate de Domnul și care-L iubeau acum, și care Îl urmau, [mergând] în urma Lui plângând, bocindu-se până la Golgota.

Să mergem și noi cu ele! Să-L vedem pe Domnul! Era așa de slăbit, cu toate că era Fiul lui Dumnezeu și avea puterea și dumnezeirea veșnică. Putea să-i nimicească nu numai pe toți vrăjmașii; pământul întreg putea să-l nimicească. Că Domnul spusese înainte de Patima Lui că toate lucrurile I-au fost date Lui de Tatăl. Toate erau în mâna Lui: și pământul, și cerurile, toate Îi erau date, în afară de Tatăl. Totul era pus la picioarele Domnului Iisus. El avea puterea aceasta, dar totuși El n-a folosit-o. A căzut sub greutatea crucii. Era cald... A fost bătut, din trupul Lui s-a scurs sânge. Scurgerea aceasta de sânge produce o foarte mare sete. Și n-a mai putut să ducă crucea; a căzut jos. L-au ridicat, L-au împins, L-au lovit din nou... și iarăși a căzut. Și atunci pe un om care mergea și el pe marginea drumului privind și el la scena aceasta, soldații romani l-au obligat să ducă crucea Domnului. Și a dus-o! Ăsta-i Simon din Cirena. A dus-o. Și a dus-o până la Golgota. Și acolo L-au răstignit.

Noi citim... și trecem așa de ușor peste Cuvântul lui Dumnezeu. L-au răstignit. Și mai departe nu mai știm nimic. Dar să ne închipuim: cum a fost oare răstignirea aceea? De aceea am zis să mergem acolo cu duhul, cu inima, ca să vedem cum a fost răstignirea.

A fost așa: au ajuns acolo. În primul rând, L-au dezbrăcat de haine. Gol. Și L-au întins pe cruce. Crucea a fost mare, [pusă] jos. [Erau] niște cuie mari, făcute de fierari, iar [cei ce L-au răstignit], cu un baros în mână, au bătut cuiele. Au bătut într-o mână, au bătut în cealaltă, pe urmă au bătut și în picioare. Și au ridicat crucea. Era acolo o gaură și au înfipt-o în gaura aceea și au pus pietre împrejurul ei și au bătucit, ca să nu se prăvălească. Când au ridicat crucea - vă puteți închipui -, toată greutatea trupului s-a lăsat în mâini și în picioare. Vă puteți închipui durerea aceea, usturimea aceea, focul acela... Știți cum era durerea aceea? Ca chinurile iadului. Dar El a răbdat în locul nostru...

Când L-au bătut [pe Domnul] în cuie, atunci păcatele noastre au fost luate asupra Lui. Cât [El] a propovăduit în lume, păcatele erau asupra oamenilor. Cu toate că El dădea iertare, păcatele erau asupra oamenilor. Dar spune Sfântul Petru: „El le-a purtat în trupul Său pe lemn”. La Golgota, atunci a luat păcatele noastre asupra Lui și atunci a strigat El: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Strigătul acesta a fost făcut cu o mie de ani în urmă, zice proorocul David în Psalmul 22 (că așa începe psalmul acesta). Cu o mie de ani înainte de a-L părăsi Tatăl pe Domnul Iisus, El a strigat: „Pentru ce M-ai părăsit?” Și știți pentru ce L-a părăsit? Tatăl niciodată nu L-a părăsit pe Domnul Iisus. Domnul Iisus a spus așa: „Tatăl niciodată nu M-a părăsit, pentru că Eu fac totdeauna ce este plăcut înaintea Lui”. Dar acuma, pentru că a luat asupra Lui păcatele noastre, Tatăl nu le-a putut privi. Și atunci L-a părăsit. În Vechiul Testament, am găsit în cartea prorocului Isaia: „Câteva clipe Te părăsisem, dar Te voi privi înapoi în slavă”. Toate Scripturile mărturisesc despre Domnul, așa cum spun Sfintele Scripturi. Și atunci Tatăl ceresc L-a părăsit. Aceasta a fost cea mai mare durere pe care a suferit-o El. El a suferit nu numai cu trupul; a suferit și cu sufletul, a suferit și cu duhul. Cuiele, spinii, palmele, loviturile acelea au lovit trupul Lui, dar părăsirea de către Tatăl a lovit însăși duhul și sufletul Lui. Și Domnul a suferit cu întreaga Lui ființă. Așa după cum noi am păcătuit și cu duhul, și cu sufletul, și cu trupul, El a trebuit să ispășească și cu duhul, și cu sufletul, și cu trupul. Și a ispășit păcatele noastre.

Dar iubirea Lui așa de mare a fost și așa de mare este... că aici vreau să luați aminte: El s-a rugat pentru ucigașii Lui. El n-a zis: „De ce Mă bateți? De ce faceți așa cu Mine?” El a zis: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac”. În timp ce gloata - și cei mici, și cei mari, și soldații - urla ca o haită de lupi nebună, turbată, asupra Lui. El a zis: „Tată, iartă-i, că ei nu știu ce fac”.

Vedeți, aici este un lucru mare. Spune Sfântul Apostol Pavel în Faptele Apostolilor, capitolul 17, versetul 30, că Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință, ci poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. Și Domnul Iisus a găsit o scuză pentru păcatul acesta mare de a-L fi omorât pe El. El a găsit a scuză și a spus: „Tată, ei nu știu ce fac”. Și păcatul din neștiință este tot păcat, dar nu are gravitatea aceea [ca atunci] când omul îl face conștient. A spus: „Ei nu știu ce fac”. Și Tatăl îi ierta, dacă ei se întorceau. Dar ei nu s-au întors.

Deci, iertarea noastră este câștigată, ispășirea păcatelor noastre este făcută, dar noi trebuie să ne întoarcem și să-L primim, [nu] așa ca acela despre care a spus fratele Matei că n-a vrut să primească iertarea, deși locuitorii buni și milostivi din orașul lor au spus: „Plătim noi tot ce au furat ei, numai să fie liberi”, iar unul a primit, dar unul n-a primit.

Iată, icoana aceasta [arătată] aici o întâlnim în Biblie. Doi au fost răstigniți împreună cu Domnul: unul la dreapta și unul la stânga. În altă Evanghelie spune evanghelistul că amândoi Îl batjocoreau pe Domnul; amândoi au strigat la El să se dea jos de pe cruce, să-i mântuiască și pe dânșii, să-i scape din cuie, să-i scape din durere. Dar când Domnul Iisus S-a rugat: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac”, inima unuia a fost atinsă foarte mult și în duhul Lui, în mintea Lui s-au trezit unele aduceri aminte:

Se spune că atunci când Irod a dat poruncă să fie omorâți toți copiii de la doi ani în jos, în nădejdea că va fi omorât și Domnul Iisus, Iosif cu Sfânta Fecioară au fost înștiințați de înger și au plecat în Egipt. Au plecat în Egipt. Din Canaan, adică din statul Israel, până în Egipt, trebuie să străbați o pustie: pustia Sinai. Acolo nu erau nici drumuri, nu erau nici case, nu erau nici localități, totul era un pustiu; numai nisip și piatră. Apoi erau și munții Sinai, unde a fost primită Legea dată prin Moise.

Drumul ăsta, călătoria asta trebuia făcută prin această pustie. Nu era un drum bătut, pentru că bătea vântul și, aducând nisip, astupa urmele. Și foarte ușor caravanele care transportau mărfuri din Egipt în Siria sau din Siria în Egipt se rătăceau. Și-n pustiul acela era o bandă de tâlhari; de hoți. Avea locul ei într-o peșteră acolo, în munte. Ieșeau în calea caravanelor, îi omorau pe negustori și prădau. Luau marfa, cămilele le vindeau, marfa tot la fel... și așa trăia banda aceea de hoți, care erau cu nevestele lor acolo.

Și cum mergea Sfântul Iosif cu Maica Domnului noaptea, s-au rătăcit. S-a făcut întuneric... Unde să te duci acuma? Nici o urmă. Și au văzut așa în depărtare, într-o zare, o luminiță. S-au îndreptat spre luminița aceea. Dar tocmai acolo era peștera aceea unde stăteau hoții. Când au ajuns, erau numai femeile lor. Ei erau duși la prădat. Și femeia căpitanului de hoți le-a spus așa: „Vă primim, dar nu știu cum are să fie, că o să vină soții noștri și pe cei care reușesc să ajungă aici nu-i lasă cu viață; îi omoară. Ca să nu se descopere unde stau ei, căci toți sunt osândiți.

(...) Maica Domnului a cerut puțină apă, ca să spele [Pruncul. Când au venit tâlharii] în zori de zi și au văzut asinul, măgărușul Sfântului Iosif acolo, [unul dintre ei] a intrat să-i omoare pe cei ce au venit acolo, ca să nu-i trădeze, să nu spună unde stă banda de hoți. Dar atunci femeia lui strigă:

- Stai! Stai!

El era mânios, cu un cuțit în mână.

- Stai liniștit! Uite ce s-a petrecut.

Și-i povestește:

- Uite, au venit niște călători... Un bătrân cu o femeie tânără și cu un Copil care a stat cu copilul nostru și el s-a vindecat de lepră!...

Atunci ei s-au potolit și nu le-au făcut nimic. I-au lăsat, s-au odihnit până a doua zi, iar a doua zi i-au îndreptat:

- Mergeți în direcția asta și o să ieșiți la Marea Roșie și apoi în Egipt.

Mama copilului [tâlharului], când copilașul a început să crească, i-a povestit întâmplarea și el o avea înregistrată undeva în mintea lui. Dar, cu timpul, copilul a crescut mare și a ajuns și el hoț. Dar a fost prins și acum era unul dintre acești doi tâlhari, el, copilașul acela care s-a vindecat de lepră.

Și atunci când Domnul a spus: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac”, inima lui s-a rupt parcă dintr-însul. Și și-a adus aminte cum mama i-a povestit de minunea aceea care s-a petrecut cu el. Atunci L-a privit pe Domnul și a văzut o față așa de senină, așa de limpede, așa de curată... și vocea Lui așa de blândă și și-a zis: „Ăsta... ăsta nu-i din lumea asta”. (Căci să știți, când ne întoarcem noi la Dumnezeu, așa-i vedem pe frații noștri, că nu-s din lumea asta. Eu așa i-am văzut pe frați când m-am întors la Dumnezeu. Când am mers prima dată la adunare, hotărât să mă întorc la Dumnezeu, așa i-am văzut pe frați. „Ăștia nu-s din lumea asta, am spus. Ăștia-s din altă lume!...” Și erau oameni din sat, pe care-i cunoșteam. Și așa îi văd și astăzi. Și așa îi socotesc pe frați.)

Și atunci s-a rugat: „Doamne, pomenește-mă și pe mine când vei veni în împărăția Ta”. Și Domnul i-a spus: „Azi vei fi cu Mine în rai!”.

Dar vreau să mă întorc [la cuvintele Domnului]: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac”. Deci, vedeți, Domnul le-a găsit o scuză, le-a găsit o acoperire pentru păcatul lor. O crimă așa de mare, să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu, să-L disprețuiască, să-L batjocorească și totuși Domnul să găsească pentru ei o acoperire, pentru păcatul lor, și să Se roage: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac”. Și Tatăl i-a iertat, dar ei nu s-au întors ca să primească iertarea și au murit în păcatele lor. Dacă s-ar fi întors să primească iertarea, ei ar fi fost izbăviți, ar fi fost scăpați. Măcar că L-au răstignit pe Domnul, aveau și ei parte de mântuire.

Și noi, iată, și noi am păcătuit așa de mult și fiecare dintre noi își știe păcatele lui. Căci, să știți, păcatele nu se uită. Se uită binele pe care ni-l face cineva, dar răul pe care-l facem noi [nu se uită] niciodată. Și psalmistul spune: „Păcatul meu este pururea înaintea mea”. Că nu se poate ierta, nu se poate uita. Noi nu uităm păcatul, că dacă am uita păcatul, am uita și dragostea lui Dumnezeu și am fi nepăsători față de mântuirea noastră. Dar totdeauna ne aducem aminte că suntem vinovați și că am păcătuit; și trebuie să ne smerim, și trebuie să ne luptăm, ca să nu mai păcătuim, să trăim pentru slava lui Dumnezeu.

Să știți, dragii mei, că - după cum am citit - dacă pentru ucigașii Domnului Iisus s-a găsit scuză și s-a socotit păcatul lor din neștiință, pentru fiecare dintre noi poate fi acoperire și poate fi scuză. [Vremea păcătuirii] poate fi socotită de Domnul nostru ca vreme de neștiință și putem fi iertați, dar numai dacă ne întoarcem. Dacă nu ne întoarcem, toată iertarea, toată răscumpărarea pe care a câștigat-o Domnul Iisus la Golgota prin Jertfa Sa, pentru noi rămâne zadarnică. A murit în zadar. Nu ne folosește cu nimic, dacă nu ne-ntoarcem, ca să primim iertarea.

De aceea, vedeți, nu [e de-ajuns] să știm ceva despre Dumnezeu, ci trebuie să ne întoarcem la El. Nu [doar] să știm ceva despre Domnul Iisus, ci să ne întoarcem să ne dea iertarea. El este gata să ne ierte, să ne primească, așa cum ne-a primit pe noi, care ne-am întors cu câteva zile mai în urmă. Așa primește și astăzi pe oricine.

Uite, mă gândesc la Saul, [devenit] apoi Sfântul Pavel. El era părtaș la uciderea creștinilor. Era așa de cu râvnă, încât făcea parte din soborul cel de șaptezeci de inși al evreilor și a votat și el ca să fie omorât Sfântul Ștefan. Așa s-a făcut vinovat de moartea lui; și a fost vinovat și de alte crime, pe care el le-a aprobat, căci se băga prin case, îi aresta pe creștini și-i dădea la moarte. Dar când i S-a arătat Domnul Iisus pe drumul Damascului, el a fost iertat, a fost împăcat, a fost curățat, a fost sfințit. Și mai mult: nu numai că l-a iertat Domnul și l-a curățat, ci l-a pus în slujba Sa. Și-apoi toată viața lui, timp de treizeci și cinci de ani, a străbătut și Asia, și Europa, mărturisindu-L pe Domnul Iisus așa cum n-a mai fost om pe pământ care să-L mărturisească.

Deci, iată, Domnul ne iartă, dar să ne întoarcem la El. Dacă nu ne întoarcem, este vina noastră. Zicea însuși Domnul Iisus (este scris în Evanghelia de la Ioan): „Când va veni Duhul Sfânt, va dovedi lumea vinovată în ceea ce privește păcatul, neprihănirea și judecata”. Și spune: „În ceea ce privește păcatul, pentru că ei nu cred în Mine”. Ăsta este cel mai mare păcat. Este mai mare păcatul acesta și decât crima și decât orice păcat. Păcatul necredinței. Că există iertare, există scăpare, dar omul trebuie să creadă și să se întoarcă. Căci omul, dacă nu crede, nici nu se întoarce. Dacă nu crede că-i păcătos, nu se întoarce. Dacă nu crede că Iisus a murit pentru el, nici nu-i pasă.

De aceea, cei ce vor rămâne împietriți și nu se vor întoarce să primească iertarea, va fi prea târziu odată [s-o facă] și vor fi pentru vecii vecilor mustrați de conștiința lor, care ca un vierme îi va roade pentru totdeauna.

Să-I mulțumim lui Dumnezeu... Să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat în țara noastră, în Biserica noastră străbună oameni așa de mari.

Mă gândeam, citind în Noul Testament, că Sfântul Apostol Pavel Îi mulțumea lui Dumnezeu... Mulțumea pentru cei din Corint, mulțumea pentru cei din Colose, mulțumea pentru cei din Filipi (cum găsim scris la începutul epistolelor). Mulțumea și pentru cei mici, și pentru cei mari, Îi mulțumea pentru credința lor, pentru dragostea lor, pentru ascultarea lor, pentru statornicia lor.

Așa și noi să-I mulțumim lui Dumnezeu că El a ridicat în țara noastră oameni așa de mari... un Părintele Iosif Trifa. Cine a mai suferit, de la începutul creștinismului până în vremea noastră, ca Părintele Iosif Trifa? El a suferit și cu trupul, a suferit și cu sufletul, a suferit și cu duhul. Suferința lui în trup a fost boala, operațiile, că de șapte ori a fost operat. Dar suferințele lui în duh și în suflet au fost ocara aceea care era aruncată asupra lui de mai marii Bisericii din vremea aceea. Batjocura aceea, hula aceea, că până acolo au mers, că drac l-au făcut. Acelea [erau] păcate pe care le suferea cu sufletul lui, cu inima lui curată și neprihănită. Și de ce erau toate aceste atacuri? Pentru ca diavolul să-l scoată din Biserică. Căci dacă l-ar fi scos din Biserică, atunci Oastea nu mai era; se pierdea Oastea. Dar el a rămas statornic, pentru că chemarea lui a fost aici în Biserică.

Și chemarea Oastei Domnului este aici în Biserică. Orice abatere spre dreapta sau spre stânga duce la călcarea voii lui Dumnezeu, a gândului Lui, a dragostei Lui pe care El a avut-o față de noi oamenii, față de poporul nostru, față de Biserica noastră; că pentru aceasta a trimis această Lucrare care este ca o lumină în mijlocul neamului nostru, a Bisericii noastre. De aceea vrăjmașul caută s-o stingă, s-o împrăștie, s-o dezbine, s-o alunge, ca să nu mai fie. Totul face vrăjmașul ca s-o scoată din Biserică. Dacă o scoate din Biserică, atunci s-a terminat cu ea: devine o sectă. Sau se desface în mai multe secte. Și așa se pierde, că așa a fost totdeauna.

Cei ce-au fost chemați de Dumnezeu - cum vedem pe proorocul Isaia, pe proorocul Ieremia - ce mult au avut ei de suferit! Ei au fost trimiși de Dumnezeu și au rămas în mijlocul poporului, și au suferit. Uitați-vă, pe proorocul Isaia, pe timpul regelui Manase, l-au băgat într-o scorbură, cum sunt într-o seamă de brazi sau răchite; [coaja], atât mai rămase. L-au băgat acolo în scorbură și l-au tăiat cu ferăstrăul. Au tăiat și butucul, l-au tăiat și pe dânsul în două cu ferăstrăul. Lui, dacă ar fi plecat din religia lor și și-ar fi făcut o partidă deoparte, nu-i făcea nimic.

Sau proorocul Ieremia. Proorocul Ieremia a fost chemat din tinerețea lui la Domnul. N-a mai avut timp nici să-și întemeieze o familie: să se căsătorească, să aibă copii. A avut parte numai de plâns, numai de lacrimi, numai de suferință... bătut, alungat. Dacă ar fi plecat din mijlocul lor, era scăpat, uitați-vă! Dar n-a plecat, pentru că chemarea lui a fost [acolo]. A fost trimis la poporul evreu, în religia lor. Nu ca să modifice cultul, ci ca oamenii să se întoarcă de la păcat; de la căile lor rele, să se-ntoarcă la Dumnezeu. Și trimisul împăratului Babilonului a vrut să-l ia pe proorocul Ieremia în Babilon. I-a spus: „Uite, vino în Babilon. Port eu de grijă de hrana ta”. Dar el n-a spus nimic și a văzut [trimisul împăratului] că nu vrea să meargă. Atunci i-a zis: „Rămâi cu poporul!”. Și a rămas în mijlocul lor. Poporul a fost trimis în Egipt cu forța și [pe el] acolo l-au omorât, însă n-a plecat din mijlocul lor.

Așa [a suferit] Părintele Iosif: ocară asupra lui, batjocură, hulă. Au mers tot din rău în mai rău, până ce l-au caterisit. Dar [el] a rămas, n-a plecat. Și dacă el n-a plecat, prin statornicia lui, prin credința lui, prin răbdarea lui, Dumnezeu a binecuvântat țara noastră, Biserica noastră cu sute de mii de suflete. Că dacă te uiți acum în adunările noastre, aproape nouăzeci la sută sunt numai tineri. Cei bătrâni, care au mai rămas ici-colo câte unul, uite, Domnul îi ia. Timpul lor se sfârșește. Rămân cei tineri.

Dar dacă Părintele Iosif ar fi plecat, dacă ar fi spus: „Nu mai stau... M-au caterisit, n-are nici un rost să mai stau aici”, Oastea se pierdea de-atunci. Cum și „oastea” care a ascultat de sfaturile și de statutele acelea, aceea s-a pierdut, n-a mai rămas.

Deci, vedeți, dragii mei, statornicia și hotărârea este un mare dar de la Dumnezeu. Noi am fost chemați aici în Oastea Domnului, am fost chemați în Biserica noastră. Toate Scripturile din Vechiul Testament și din Noul Testament ne arată un lucru: când l-a înviat Domnul pe fiul văduvei din Nain, îl duceau la groapă. Biata mamă plângea. [El] era nădejdea bătrâneților ei. Și Domnului I-a fost milă și l-a înviat. Și i l-a dat mamei. N-a zis: „Du-te la mătușa ta sau du-te... nu știu unde”. L-a dat mamei sale. Mama aceea era Biserica, iar copilul acela este Oastea Domnului, pe care Domnul l-a înviat. A adus la viață acest copil minunat, Oastea Domnului, și mamei sale l-a dat. De aceea trebuie să rămână cu mama sa, s-o ajute pe mama sa, să slujească aici mamei sale, lui Dumnezeu.

Sau când a înviat-o Domnul pe fiica lui lair, El le-a [spus părinților]: „Dați-i să mănânce”. Iată hotărârea lui Dumnezeu, statornicia. Învierile acelea, minunile acelea pe care le-a făcut Domnul trebuie înțelese duhovnicește în vremea noastră.

Când ne va chema Domnul, de aici trebuie să ne ia. El aici ne-a trimis, aici ne-a chemat. Dacă vine El, aici trebuie să ne găsească; iar dacă plecăm noi, tot de-aici trebuie să plecăm. Dacă nu plecăm de-aici, ci plecăm din altă parte, El nu ne primește, că nu suntem slugă credincioasă, [cum zice El]: „Bine, slugă credincioasă! Peste puține ai fost pus, peste multe te voi pune”. Deci, dacă Domnul ți-a încredințat să stai la Oastea Domnului, chiar dacă nu știi să predici, să te rogi, cântă cu frații acolo, roagă-te cu frații împreună, stai în adunare, chiar dacă nu poți cânta deloc, dar stai cu frații acolo, uite-așa. Și când va veni Domnul cu răsplătirea, [ce va primi] cel ce-a predicat va primi și cel ce-a ascultat. Iată, lucruri așa de mari sunt așa de simple, dar sunt așa de greu de înțeles atunci când inima este împărțită și când mintea este bătută de vânturi.

Vedeți, dragii mei, misiunea Oastei Domnului este renașterea Bisericii, ca să spun așa, reînvierea oamenilor, a fraților noștri care trăiesc în păcat, din Biserica noastră. Nu numai din Biserica noastră Ortodoxă, ci din toată Biserica de pe pământ. Pentru că Lucrarea asta de mult, încă de pe timpul Părintelui Iosif, a trecut frontiera. Se trimit acum foi «Iisus Biruitorul» și-n America, la San Francisco. Și prin Japonia avem frați, și-n Australia, și-n Noua Zeelandă, în insula aceea avem frați din Oastea Domnului. Așa de cu putere se răspândește Cuvântul lui Dumnezeu. Și totul se datorează harului lui Dumnezeu. Dar harul lucrează împreună cu omul, când omul își supune voința sa lui Dumnezeu. Că harul lui Dumnezeu lucrează prin voința omului. Și Părintele Iosif a avut voința asta de a rămâne statornic: „Rămân aici, mor aici... de-aici plec Acasă la Domnul. Aici m-a trimis, aici trebuie să rămân”.

De aceea, să știți, cei ce caută să tulbure sau caută să aducă alte învățături sau alți învățători săvârșesc un păcat grozav de mare; un păcat de moarte. Spune Sfântul Pavel așa în Epistola către Evrei: „Dacă cei ce călcau Legea lui Moise erau pedepsiți cu moartea, pe mărturia a doi sau trei martori, cu cât mai mare pedeapsă va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului (...) și va batjocori pe Duhul harului?”. Când noi știm că Oastea Domnului este de la Domnul și Domnul Iisus este viața Oastei, că Duhul Sfânt o conduce și o însuflețește, și o aprinde, și ne aprinde și pe noi, ca să vorbim cu drag și cu lacrimi despre Domnul Iisus, și totuși noi nu suntem multumiți, ci căutăm s-o schimbăm, să aducem învățături sau învățători străini, noi atunci călcăm în picioare și pe Fiul lui Dumnezeu din Oaste, și sângele legământului îl disprețuim, și batjocorim și pe Duhul harului. Și acesta este un păcat de moarte. Dacă - așa cum spune - cei ce călcau Legea lui Moise erau omorâți, cu cât mai aspră pedeapsă va lua [un astfel de om] ! Mai aspră pedeapsă ca moartea ce poate să mai fie? Iadul! Atâta. Că mai aspră pedeapsă ca moartea e numai iadul, care după moarte urmează și e o pedeapsă mult mai aspră decât moartea.

De aceea, dragii mei, să tragem învățătură. Fratele Gheorghe a plecat. El a fost un stâlp, el a ținut cu putere... El, când a fost vorba de statornicie sau când a fost vorba de respectarea Cuvântului, se aprindea de mânie chiar. Uite, așa avea o râvnă pentru Domnul, pentru Lucrarea Lui. Că în râvna pentru Domnul, în statornicie există și mânie sfântă. Că atunci când este disprețuit Cuvântul lui Dumnezeu, când este disprețuită Lucrarea lui Dumnezeu și tu nu simți nimic, înseamnă că ești mort. Nu mai simți nimic. Proorocul David spune în Psalmul 139 așa: „Să nu urăsc eu pe cei ce iau Numele Tău în deșert? Da, îi urăsc cu o ură desăvârșită, îi privesc ca pe vrăjmași ai mei”. De ce? Erau și pe vremea aceea niște învățători... probabil saduchei sau dintre cărturari care învățau nu după Lege, nu după Cuvântul lui Dumnezeu. Și atunci David spune așa: „Să nu-i urăsc eu pe ei, care iau Numele Tău în deșert? Îi urăsc cu o ură desăvârșită. Îi privesc ca pe vrăjmașii mei”. Și erau vrăjmașii Domnului, căci stricau Lucrarea lui Dumnezeu.

Așa și acum, dragii mei. Oastea Domnului a fost adusă de Dumnezeu în Biserica noastră și Biserica noastră este binecuvântată prin această Lucrare, cu toate că o lovește în toate părțile. Și în trecut, și acum o mai lovesc, și acum îi mai dau cu piciorul. Dar să știți: cu cât va fi mai prigonită și mai disprețuită, cu atât focul va fi mai puternic și frații vor fi mai plini de râvnă și mai hotărâți, și mai statornici. Cum vine liniștea și pacea, vine și moleșeala, vine și nepăsarea și vine, până la urmă, și pierzarea sufletului.

Să-I mulțumim lui Dumnezeu și să ne rugăm Domnului ca să ridice El bărbați, lucrători destoinici, plini de Duhul Sfânt, plini de credință, plini de putere și înțelepciune, care să ducă mai departe steagul așa cum l-au dus înaintașii noștri.

Vă spun, eram cu fratele Traian la închisoare. Și am stat un timp împreună. Și acolo a fost timp de verificat tot trecutul fiecăruia în Oastea Domnului: și trecutul lui, și trecutul altora. Și s-a văzut că s-au făcut multe greșeli. De aceea a scris poezia aceea la închisoare - acolo o scris-o! - și eu am scos-o de la închisoare: Mă leg cu legământ cumplit, să nu mai fac cum am făcut. Sau cum s-a citit poezia aceea în seara asta: „Vrăjmașii vin năvală ne-ntreruptă, / hotarul lor se-ntinde an de an”... Aceste poezii - și altele încă, multe - au fost scrise acolo. Că după ce s-a ajuns acolo, a fost timp de gândire, a fost timp să se verifice, să se pună în cumpănă greșelile din trecut; cum s-a mers bine, cum nu s-a mers bine. Și acolo s-a luat hotărârea asta pe care noi am adus-o de la închisoare când am venit: să nu mai cântăm cântări străine. Erau prin caietele noastre o mulțime de [astfel de] cântări: să nu mai cântăm cântările [astea]; să nu mai primim în adunările noastre străini care să vorbească. Dacă vin nu-i scoatem afară, dar să nu mai vorbească. Că fiecare vorbea după cum era el și în urmă numai tulburări erau.

Și vedeți, de la hotărârea aceea sunt aproape treizeci de ani, de când am venit noi de la închisoare. Și am înțeles că n-au mai fost treceri la alte culte. [Dar] acum iarăși s-a început cu treceri. [Și aceasta], pentru că s-a început cu învățători și cu învățături străine și iarăși [au apărut] treceri, tulburări, dezbinări.

De aceea, fraților, citiți Cuvântul Domnului Iisus și citiți literatura Oastei, ca să vedeți că e Cuvântul lui Dumnezeu tâlcuit pentru noi, ca să înțelegem și să cunoaștem nu numai anumite versete, ce scrie acolo și pe dincolo; ci să cunoaștem însăși Lucrarea, Oastea Domnului s-o cunoaștem. Să cunoaștem gândul lui Dumnezeu, pentru ce a adus-o în Biserica noastră. Și așa vom putea să rămânem hotărâți și statornici, să ne împlinim chemarea. Și atunci când va veni vremea aceea, să ne poată spune Domnul: „Vino, slugă bună și credincioasă”. Adică cum bună? Bună că a ascultat. În asta s-a arătat bunătatea slugii, că a fost ascultător de stăpân. Și credincioasă, adică n-a ieșit cu nimic din cuvântul stăpânului. Cum stăpânul l-a trimis, unde l-a trimis, acolo s-a dus; cum i-a spus să facă, așa a făcut și așa a păstrat. (...) Noi poate de multe ori luăm foarte ușor Cuvântul Domnului. Citim un verset de aici și un verset de dincolo și ne formăm o predică din vreo treizeci, patruzeci de versete; și ne socotim că suntem foarte în cunoștință. Și nu-L cunoaștem nici pe Domnul și nici Lucrarea Lui, nici scopul pentru care El a adus Lucrarea asta. Căci gândul lui Dumnezeu n-a fost să facă o sectă din Oastea Domnului... că sunt vreo câteva sute. Ci să câștige sufletele Sale pierdute, să le caute.

De la început așa a fost insuflat Părintele Iosif, când a spus că Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc și misionarism laic. Că adunare se făcea azi aici, mâine se făcea în altă parte de sat... Așa în foarte multe sate și orașe, prin câte case s-a făcut și în stradă adunare! De ce s-a făcut ba ici, ba dincolo? Domnul Își caută sufletele Sale pierdute. Că mulți au fost câștigați că s-a făcut adunare într-un sat, la un vecin, la un om acolo. Și au venit vecinii să vadă, zicând: „Măi, ce este acolo?”. Și, iată, s-au întors la Dumnezeu, fiindcă Domnul pentru sufletul acela a mers cu adunarea acolo. Este o lucrare misionară pe care Dumnezeu o folosește și astăzi și o va folosi, dacă noi nu vom căuta să împiedecăm lucrul Domnului.

Rămânem până aici. Și timpul este înaintat, și oboseala familiei și a celor ce și aseară, și în toate serile acestea au stat la privegherea aceasta: la cântare, la Cuvântul lui Dumnezeu.

Să-I mulțumim Domnului.

Slăvit să fie Domnul!

***

Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău; vie împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce în ispită, ci ne mântuiește de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin.

Tatăl nostru care ești în ceruri, sufletul nostru Te binecuvântează și Te slăvește pe Tine, că atât de mult ne-ai iubit pe noi păcătoșii, Doamne, că, în dragostea Ta, L-ai trimis pe Domnul Iisus, pe Fiul Tău preaiubit pe Care nu L-ai cruțat, ci L-ai dat pentru noi toți, ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.

Îți mulțumim pentru Jertfa Domnului Iisus. Îți mulțumim pentru sângele care a curs și care este prețul răscumpărării noastre. Îți mulțumim pentru ranele

Domnului Iisus prin care suntem vindecați. Și-Ți mulțumim pentru Părintele Iosif Trifa și pentru Oastea Domnului, pentru această Lucrare sfântă prin care ne-ai trimis Cuvântul Tău și l-am auzit așa de dulce, Doamne, și așa de simplu, și așa de frumos, despre Jertfa de pe Golgota.

Îți mulțumim că ai ridicat în țara noastră astfel de bărbați, astfel de suflete, Doamne, astfel de lucrători hotărâți și statornici, care n-au ținut nici la viața lor când a fost vorba de ascultare de Tine, de statornicie în Lucrarea Ta.

Îți mulțumim că i-ai ridicat din poporul nostru, Doamne. O Doamne, ce gol mare a rămas în urma lor! S-au dus cei din prima generație și am rămas a doua și a treia generație, care nu suntem atât de pregătiți, Doamne, și mulți dintre noi nu i-am cunoscut personal pe înaintașii noștri. Și parcă urmele lor au fost, în parte, astupate de vânturile rătăcitoare care au suflat și au adus nisip și praf peste urmele lor. Doamne, ajută-ne să pășim cu încredere. Chiar dacă urmele sunt astupate, Doamne, să vedem urmele de sânge, să vedem lacrimile și să pășim și noi după ei, ca să ajungem și noi acolo unde au ajuns ei.

Mulțumim și pentru seara aceasta, Doamne. Mulțumim pentru fratele Gheorghe. Că ai Tăi, Doamne, aduc binecuvântări și-n viață, și-n moarte, căci iată câte suflete au avut harul să asculte Cuvântul Tău în aceste seri și ieri, duminică.

Binecuvântă, Doamne, și însoțește cu har, cu dar de sus Cuvântul Tău și trimite ploaia binecuvântării Tale, ca să încolțească în inima tuturor celor ce l-au ascultat, să rodească și astfel să-și câștige fiecare mântuirea sufletului.

Mulțumim acum pentru seara aceasta și pentru tot ce Tu ne-ai dat. Primește, Doamne, mulțumirile noastre, cântările pe care le-am cântat, cererile noastre și binecuvântează cuvântul semănat și-n această seară între noi. Și ajută-ne, Doamne, să ne simțim fiecare răspunderea față de chemarea pe care Tu ne-ai făcut-o, din starea noastră, din casa noastră, din familia noastră, din satul nostru, din localitățile noastre. Și astfel să împlinim cu scumpătate și credincioșie, Doamne, această slujbă.

O, fii binecuvântat pentru toate! Binecuvântă, Doamne, în continuare această lucrare [care se face] cu ocazia înmormântării fratelui Gheorghe și binecuvântă, Doamne, Straja, localitatea aceasta, și întreaga vale a Sucevei, ridicând încă măcar un lucrător asemenea lui.

Te slăvim, Te binecuvântăm și-Ți mulțumim pentru toate (...), Dumnezeul nostru (…).