Grajdurile și fântânile lui Solomon

Aici, sus pe Muntele Sion, unde a fost templul lui Solomon, mai sunt încă multe lucruri interesante de văzut. Se văd câteva urme și din vestita mărire și bogăție a lui Solomon. Biblia spune că „împăratul Solomon a întrecut pe toți împărații pământului în bogății și înțelepciune... Toate vasele împăratului erau din aur curat. Nimic nu era din argint. Pe vremea lui Solomon, argintul n-avea nici o trecere” (3 Regi 10, 21-23). Între altele, spune Biblia că „Solomon avea 40 de mii de iesle pentru caii de la carele lui și 12 mii de călăreți” (3 Regi 4, 26). Pentru atâta amar de cai, Solomon trebuia să aibă grajduri uriașe. Urmele câtorva din aceste grajduri uriașe se văd și se păstrează până în ziua de azi. Aceste grajduri se află săpate jos în adâncul pământului, respectiv în adâncul stâncii Sionului. De lângă locul unde e Moscheea lui Omar, coboară în adânc niște scări de piatră întortocheate și deodată se desface un loc larg, un fel de gang lung cu nesfârșite încăperi împărțite cu stâlpi uriași de piatră. Aici au fost vestitele grajduri ale lui Solomon. Se văd și azi belciugele de fier de care erau legați caii.

Cu prilejul vizitei împăratului Wilhelm al II-lea la Ierusalim, turcii au văruit cu var alb grajdurile, o inovație ridicolă ce nu se potrivește cu vechimea lor.

O legendă spune că în apropierea acestor grajduri subpământene ar fi locuit și dreptul Simeon. De aici s-ar fi suit zi de zi în templu, așteptând pe Cel Făgăduit. Aici în apropiere a fost și templul în care bătrânul Simeon a primit în brațele sale pe Pruncul Iisus. Grajdurile lui Solomon, fiind săpate în adâncul stâncii Sionului, au slujit ca loc de adăpost pe vremuri de bejenie. Pe timpul asedierii Ierusalimului din partea romanilor, aici au căutat scăpare o mulțime de evrei. Au pierit însă de foame. După arderea Ierusalimului și cucerirea templului, niște ostași romani, intrând să bea apă în aceste subterane, aflară aici o mulțime de cadavre și oameni intrați în agonia morții.

De însemnat este și faptul că Solomon trăgea apa necesară în acest loc pe niște canale subpământene, lungi de kilometri întregi. Sus în Muntele Sionului nu este nici un izvor de apă. Într-o vale, spre Betleem, făcuse Solomon niște fântâni uriașe din ciment, așezate între două dealuri. De aici trăgea apa de trebuință. La jumătatea drumului dintre Ierusalim și Betleem, se află aceste fântâni. Sunt într-o vale. Valea întreagă, dintr-o margine într-alta, e prefăcută în trei uriașe fântâni în care se strângea apă de rezervă. De aici, apa se ducea apoi prin canale până la Ierusalim. Apa se strângea din câteva izvoare și din apele ploilor. Cu apele din aceste fântâni se făceau și irigații pentru rodirea pământului și creșterea pomilor. Pe vremea lui Solomon, câmpia aceasta era plină de arbori și livezi frumoase. Azi e pustie. Cu rostul acestor fântâni se lăuda Solomon în Ecclesiast: „Făcutu-mi-am mie scăldători de apă, ca să adăp din ele dumbrăvi ce odrăslesc!” (Ecles 2, 5-6).

Urmele acestor fântâni dăinuiesc până azi. Dăm alături chipul lor. Sunt trei fântâni. Fiecare e cu câte 6 metri mai sus una de alta. Sunt parte săpate în stâncă, parte făcute din zid puternic. Între ele e o depărtare de 49 metri. Lungimea lor e de 116, 129 și 177 metri, lățimea, între 45-47 metri, iar adâncimea, 7, 12 și 15 metri. Fiecare fântână are trepte pe care se cobora după apă în vremea când apa se împuțina.

Stând pe locul unde au fost mărirea și bogăția lui Solomon, mă gândesc la Cartea Eclesiastului din Biblie, scrisă de înțeleptul Solomon. În această carte, Solomon a cântat deșertăciunea acestei lumi. Deschid Biblia și citesc la locul unde Solomon a zis: „Deșertăciunea deșertăciunilor, și toate sunt deșertăciune... Ziditu-mi-am case, sădit-am vii, făcutu-mi-am fântâni, avut-am cirezi de boi și turme de oi, strâns-am aur și argint... Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrurile pe care le făcusem cu mâinile mele și la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deșertăciune și goană după vânt și că nu este nimic trainic sub soare...” (Ecles 1, 2; 2, 4-11).

„Deșertăciunea deșertăciunilor... toate sunt deșertăciune. Dar adu-ți aminte de Făcătorul tău. Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, cu toate cele ascunse, fie bune, fie rele” (Ecles 12, 8-14).

Înțeleptul Solomon parcă a scris despre sine însuși aceste înțelepciuni. A dovedit cu pilda și pățania vieții sale cele scrise. Din bogățiile sale n-a mai rămas nimic. Aici la fața locului îmi vine să întreb, să strig: Solomoane! Unde îți sunt aurul, argintul și caii cu care te lăudai? Toate au pierit, toate s-au topit.

A rămas însă aurul minții tale, au rămas pildele tale din Biblie.