La Zidul Plângerii evreilor...

Am arătat pe larg cum s-au plinit profeţiile despre dărâmarea Sionului şi cum i-a ajuns pe fiii lui Israel blestemul împrăştierii lor în toată lumea. Din vechiul Sion, din fostul templu al lui Solomon, din vechea mărire a poporului evreu, se mai păstrează azi numai rămăşiţele unui zid care a fost pe vremuri în temelia Sionului. Acest zid se află în partea dinspre apus a locului unde au fost odinioară Sionul şi templul. Acesta e aşa-numitul Zid al plângerii, la care se strâng şi se roagă evreii din toată lumea.

Când am fost noi la Ierusalim, tocmai se nimeriseră „serbările corturilor” la evrei. Mulţime mare de evrei se găsea cu acest prilej la Ierusalim şi la Zidul plângerii. În preseara serbării lor am plecat să vedem acest zid şi pe evrei rugându-se.

Coborâm prin mai multe străzi, dăm într-o stradă îngustă cu case de beduini săraci, cotim la stânga şi, iată, suntem în faţa unui zid uriaş la poalele căruia se văd rânduri de oameni încovoiaţi de spate şi întorşi cu faţa spre zid. Se roagă, plâng şi se tânguiesc în fel de fel de glasuri, aşa cum e în datină la evrei. Bocetele lor se aud de departe.

Ceea ce te mişcă mai întâi e uriaşul zid ce stă în faţă cu creştetul ridicat în sus, spre cer. E zidul cu care înţeleptul Solomon a întărit coasta Sionului. E o rămăşiţă din temelia vechiului Sion. E făcut acest zid din uriaşe pietre pătrate. Unele pietre au şi câte doi metri pătraţi. Vechimea acestui zid şi proporţiile lui uriaşe te înfioară. Zidul e înalt de 14 metri şi lung de 18.

Mă apropii mai tare, să văd cum se roagă evreii. O stradă îngustă trece prin faţa zidului. E plină această stradă de plângători. Ne amestecăm şi noi printre ei, să-i vedem şi să-i auzim cum se roagă şi plâng. Se pot vedea aici evrei din toate părţile lumii. Iată pe evreul din Galiţia, tipul cel mai urât, cocoşat de spate şi cu cârlionţii pe la urechi; iată pe evreul din Turcia, pe cel din Asia, pe cel din Rusia alături de cel din România, pe cel din Ungaria alături de cel din Polonia, Germania etc.

Sunt aici fel de fel de chipuri şi de porturi de evrei, adunaţi din cele patru părţi ale lumii pe unde i-a risipit blestemul ceresc. Figura lor însă e aceeaşi: urâtă, respingătoare. Parcă sunt scrise şi pe faţa lor osânda şi pedeapsa ce le poartă. Dintre toţi, cei mai simpatici la înfăţişare sunt evreii din Spania. Poartă haină lungă de mătase fină, colorată, nu poartă cârlionţi, sunt foarte eleganţi, curaţi şi au o înfăţişare demnă. Femeile au un fel de şaluri mari cu care îşi acoperă capul când se roagă. Săracii şi bogaţii se roagă şi plâng alături.

De ce plâng evreii la acest zid? Cine cunoaşte Biblia ştie de ce. Evreii îşi plâng mărirea pierdută. Îşi plâng aducerea aminte a vremilor când erau o împărăţie şi aveau o ţară a lor. Îşi plâng pedeapsa ce i-a ajuns şi i-a împrăştiat în cele patru părţi ale lumii. Şi au de ce plânge. Poporul evreu stă sub un blestem şi o pedeapsă cumplită. Ei stau sub blestemul pe care l-au adus asupra lor cuvintele strămoşilor lor care au strigat în faţa lui Pilat: „Sângele Lui (al lui Iisus) să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri”. Acest blestem i-a împrăştiat în toată lumea. Această osândă pe care au luat-o asupra lor i-a făcut un popor fără ţară, uitaţi de Dumnezeu şi batjocoriţi de oameni. Evreii şi istoria lor sunt doar cea mai grăitoare mărturie despre plinirea Scripturilor.

La Zidul Plângerii, evreii se roagă cu multă durere. Nu-i vorbă, sunt şi aici destui care se roagă mecanic, numai cu bolboroseala gurii, ca prin sinagogi, dar sunt unii care se roagă cu toate suspinele inimii lor. Am văzut, în special, câteva femei plângând cu durerea mamelor care şi-au pierdut copiii. În decursul rugăciunii, plângătorii sărută şi îmbrăţişează pietrele din zid, care sunt tocite de mulţimea lacrimilor şi sărutărilor.

În decursul plângerii, evreii cântă versuri din Biblie şi, în special, din Plângerile lui Ieremia. Un rabin începe plângerea strigând: „Din pricina templului care s-a sfărâmat...”, la care gloata răspunde plângând: „stăm singuratici şi plângem...”. „Din pricina zidurilor noastre care s-au prăvălit... noi stăm singuratici şi plângem. Din pricina faimei noastre care s-a stins... noi stăm singuratici şi plângem... Am rămas de izbelişte şi plângem... Părinţii noştri au păcătuit şi nu mai sunt, dar noi purtăm păcatele lor... Ne doare inima şi ni s-au întunecat ochii din pricină că Muntele Sionului este pustiit, şacalii se plimbă pe el... Întoarce-ne, Doamne, la Tine şi ne dă zile ca acelea de odinioară...” (Plângerile lui Ieremia).

În tăcerea serii, tânguirea evreilor este impresionantă, mişcătoare. Ai sta să lăcrimezi cu ei, dacă n-ai şti că sunt urmaşii celor care L-au răstignit pe Mântuitorul. Te-ai ruga şi ai plânge împreună cu ei, dacă ei ar stropi cu lacrimile lor greşeala strămoşilor lor care au răstignit pe Mântuitorul. Dar evreii nu plâng această greşeală. Ei plâng pedeapsa ce i-a ajuns, dar nu plâng păcatul pentru care le-a venit osânda. În inima lor, ei şi acum urăsc pe Cel Răstignit, urăsc pe Cel Profeţit de proorocii lor, pe Iisus Mântuitorul.

La Zidul Plângerii îţi vine să deplângi orbia sufletească a acestui popor. În istoria omenirii nu se cunoaşte orbie sufletească mai mare decât cea a poporului evreu. Toată Biblia Vechiului Testament, Biblia pe care o citesc şi ei, este plină de profeţiile care s-au împlinit cuvânt cu cuvânt despre Mântuitorul - şi totuşi nu vor să-L primească pe Iisus Mântuitorul. De mii de ani ei stau sub osânda şi blestemul Sângelui Celui Răstignit pe Cruce, dar nici azi nu vor să primească iertarea şi mântuirea. Ei plâng pedeapsa, dar nu primesc iertarea.

Un cap de evreu galiţian se întoarce spre mine. Ce înfăţişare grozavă are! Vina răstignirii lui Iisus e scrisă în chip neşters pe faţa lui...

Dar la Zidul Plângerii, evreii nu-şi plâng numai osânda, ci stropesc şi un ideal naţional, sionismul.

Ceva despre sionism

Ce este sionismul? Este credinţa evreilor într-o reînviere a Sionului şi a măririi poporului evreu. Ei îşi reazemă această credinţă pe locurile unde se vorbeşte în Biblie despre o reclădire a Sionului. Ei îşi reazemă credinţa pe profeţii ca acestea: „Ascultaţi, neamuri, Cuvântul Domnului şi spuneţi: Cel ce a risipit pe Israel îl va aduna... ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe Muntele Sionului...” (Ier 31, 10-12); „Vă voi scoate dintre neamuri şi vă voi strânge din toate ţările şi vă voi aduce iar în ţara voastră...” (Ezec 36, 24; 37, 23-28). Sunt profeţii frumoase acestea. Numai că pentru evrei ele sunt o mare deşertăciune. Pe de o parte, aceste profeţii se referă la vremile când evreii au rezidit Sionul, după robia babiloniană, iar pe de altă parte, plinirea profeţiilor despre rezidirea Sionului priveşte vremile şi pe evreii care se vor împăca cu Dumnezeu prin Jertfa cea Mare şi Sfântă a Fiului Său. Până când evreii nu se vor împăca cu Dumnezeu prin Jertfa Golgotei, până când nu vor plânge cu amar păcatul ce l-au făcut strămoşii lor, răstignind pe Fiul lui Dumnezeu, până atunci blestemul şi osânda vor stărui asupra lor şi a copiilor lor.

Sionul pe care îl stropesc azi evreii cu lacrimile lor nu mai este Sionul pe care „l-a ales Domnul ca lăcaş Lui”. Acest Sion s-a mutat mai în sus, pe stânca Golgotei. În clipele când Mântuitorul Şi-a dat duhul pe Crucea Golgotei, catapeteasma templului de pe Muntele Sionului s-a rupt în două, de sus până jos. Tradiţia spune că, în acele clipe, glasuri de îngeri s-au auzit strigând în templul din Sion: „Veniţi să ne ducem de aici... veniţi să părăsim acest loc!”. În clipele când evreii au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, Sionul a încetat a mai fi lăcaşul lui Dumnezeu. Sionul cel vechi a rămas un loc pus sub blestem şi osândă. Sionul cel nou s-a mutat sus, pe stânca Golgotei.

O, în ce cumplită orbie sufletească trăieşte şi azi poporul evreu! În istoria lumii nu se cunoaşte o altă asemenea pildă de orbie sufletească. Ei se ţin şi acum orbeşte de litera legii, dar nu vor să vadă şi să înţeleagă adevărul. Profeţiile despre viaţa, moartea şi învierea Mântuitorului s-au împlinit cuvânt cu cuvânt. În Biblia lor sunt scrise aceste profeţii, dar ei nu vor să le înţeleagă. Şi nu numai că nu vor să le înţeleagă, dar ei urăsc şi azi în inima lor pe Iisus cel Răstignit. Ei urăsc creştinătatea, urăsc şi se feresc de orice altfel de neam decât al lor.

Evreii au o religie unică în felul ei. Odinioară, Dumnezeu a ales poporul evreu, ca prin el să strecoare şi printre popoarele păgâne credinţa cea adevărată. În acele vremi - în vremile biblice - poporul evreu era „poporul cel ales”. În mijlocul popoarelor păgâne era singurul care cunoştea pe Dumnezeul Cel Adevărat. Dar acest popor a orbit sufleteşte. N-a vrut să primească pe Mesia Cel făgăduit şi profeţit de proorocii lor. A răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea Evanghelia a trecut asupra „neamurilor”. Popoarele păgâne au primit credinţa în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Din „poporul cel ales”, evreii au ajuns poporul cel părăsit de Dumnezeu şi urât de popoare. Însă evreii, în orbia lor sufletească, se ţin şi azi a fi „poporul cel ales”. Ei trăiesc într-un şovinism religios şi naţional unic în istoria lumii şi a popoarelor. Ei se consideră şi azi, ca oarecând pe vremile biblice, înconjuraţi de popoare păgâne pentru care în inima lor n-au decât dispreţ. Ei aşteaptă şi azi vremuri de mărire, când vor fi ridicaţi iarăşi dintre neamuri - sau poate peste neamuri. Ei poate că aşteaptă şi azi profeţia pe care a spus-o Zaharia proorocul despre rezidirea a doua oară a Sionului după scăparea din robia babiloniană. Zaharia a văzut în vedenie patru fierari. „Ce sunt aceştia?” - a întrebat Zaharia. „Fierarii aceştia au venit să taie coarnele neamurilor care au ridicat cornul împotriva lui Israel ca să-l risipească” (Zah 1, 16-21). Poate că evreii se cred şi azi într-o robie babiloniană a neamurilor şi poate că aşteaptă „fierarii să taie coarnele neamurilor”.

Când se roagă la Zidul Plângerii, evreii bat cuie în zid. Fiecare evreu care a plâns la zidul vechiului Sion lasă un cui împlântat în zid. E plin Zidul Plângerii cu astfel de cuie bătute în pietrele lui. Aceste cuie închipuie legătura lor cu trecutul, cu Dumnezeu, cu reînvierea Sionului. Ca religie, e frumos acest semn de legătură cu trecutul şi cu Dumnezeu. E frumos şi ca un simbol naţional. Această legătură e puterea evreilor. În această legătură se află explicaţia unei adevărate minuni în istoria lumii; o pedeapsă cerească i-a împrăştiat pe evrei în cele patru părţi ale pământului, dar, oriunde ar fi, ei îşi păstrează naţia şi legea lor.

Această legătură religioasă şi naţională a evreilor ar fi frumoasă dacă n-ar fi otrăvită cu şovinismul religios şi naţional. Evreii se simt legaţi prin Zidul Plângerii ca luptători contra neamurilor străine şi, în special, contra creştinătăţii. Zidul Plângerii de la Ierusalim leagă pe evreii din toată lumea întrun singur plan de luptă. De la Zidul Sionului pleacă, întocmai unor fire de păianjen, toate planurile de luptă religioasă şi naţională ale evreilor. Aici sunt planurile „Înţelepţilor din Sion”, cum li s-a zis foarte potrivit.

Nu presupuneri, ci faptele întăresc acest lucru. În vremea din urmă tot mai mult ies la iveală planurile sionismului. Bolşevismul este opera evreilor. Evreul predică în lume bolşevismul, internaţionalismul, revoluţia, anarhia, ateismul, tăgăduirea lui Dumnezeu, dar la Ierusalim el bate cuie în zidul Sionului, ca un semn de legătură între el şi Dumnezeu, între el şi trecutul cel plin de glorie al neamului său. Adică evreul are două predici: una pentru creştini şi alta pentru el.

Evreii au acaparat finanţele lumii, au pus mâna pe presă şi pe alcool. Prin acestea, mai ales, strică sufletul creştinătăţii. Cu banii corup, cu presa otrăvesc, iar cu alcoolul ticăloşesc sufletul creştinilor...

Aceste gânduri mi-au venit în minte văzând pe evrei cum se roagă la Zidul Plângerii din Ierusalim. Era seara târziu când am fost la acest zid. Un fior de groază m-a cuprins pe urmă în faţa acestui zid. În urâta înfăţişare a evreilor din Galiţia mi se părea că văd chipul lui Iuda trădătorul. Mi se părea că un blestem, o osândă pluteşte asupra acestui loc şi asupra acestor oameni.

Poporul evreu poartă în sine un mister din tainele ce le purta Iuda. Creştinismul trebuie să se ferească de ei, până când nu se vor lepăda de cumplita orbie sufletească şi religioasă în care trăiesc.