La Zidul Plângerii evreilor...

Am arătat pe larg cum s-au plinit profețiile despre dărâmarea Sionului și cum i-a ajuns pe fiii lui Israel blestemul împrăștierii lor în toată lumea. Din vechiul Sion, din fostul templu al lui Solomon, din vechea mărire a poporului evreu, se mai păstrează azi numai rămășițele unui zid care a fost pe vremuri în temelia Sionului. Acest zid se află în partea dinspre apus a locului unde au fost odinioară Sionul și templul. Acesta e așa-numitul Zid al plângerii, la care se strâng și se roagă evreii din toată lumea.

Când am fost noi la Ierusalim, tocmai se nimeriseră „serbările corturilor” la evrei. Mulțime mare de evrei se găsea cu acest prilej la Ierusalim și la Zidul plângerii. În preseara serbării lor am plecat să vedem acest zid și pe evrei rugându-se.

Coborâm prin mai multe străzi, dăm într-o stradă îngustă cu case de beduini săraci, cotim la stânga și, iată, suntem în fața unui zid uriaș la poalele căruia se văd rânduri de oameni încovoiați de spate și întorși cu fața spre zid. Se roagă, plâng și se tânguiesc în fel de fel de glasuri, așa cum e în datină la evrei. Bocetele lor se aud de departe.

Ceea ce te mișcă mai întâi e uriașul zid ce stă în față cu creștetul ridicat în sus, spre cer. E zidul cu care înțeleptul Solomon a întărit coasta Sionului. E o rămășiță din temelia vechiului Sion. E făcut acest zid din uriașe pietre pătrate. Unele pietre au și câte doi metri pătrați. Vechimea acestui zid și proporțiile lui uriașe te înfioară. Zidul e înalt de 14 metri și lung de 18.

Mă apropii mai tare, să văd cum se roagă evreii. O stradă îngustă trece prin fața zidului. E plină această stradă de plângători. Ne amestecăm și noi printre ei, să-i vedem și să-i auzim cum se roagă și plâng. Se pot vedea aici evrei din toate părțile lumii. Iată pe evreul din Galiția, tipul cel mai urât, cocoșat de spate și cu cârlionții pe la urechi; iată pe evreul din Turcia, pe cel din Asia, pe cel din Rusia alături de cel din România, pe cel din Ungaria alături de cel din Polonia, Germania etc.

Sunt aici fel de fel de chipuri și de porturi de evrei, adunați din cele patru părți ale lumii pe unde i-a risipit blestemul ceresc. Figura lor însă e aceeași: urâtă, respingătoare. Parcă sunt scrise și pe fața lor osânda și pedeapsa ce le poartă. Dintre toți, cei mai simpatici la înfățișare sunt evreii din Spania. Poartă haină lungă de mătase fină, colorată, nu poartă cârlionți, sunt foarte eleganți, curați și au o înfățișare demnă. Femeile au un fel de șaluri mari cu care își acoperă capul când se roagă. Săracii și bogații se roagă și plâng alături.

De ce plâng evreii la acest zid? Cine cunoaște Biblia știe de ce. Evreii își plâng mărirea pierdută. Își plâng aducerea aminte a vremilor când erau o împărăție și aveau o țară a lor. Își plâng pedeapsa ce i-a ajuns și i-a împrăștiat în cele patru părți ale lumii. Și au de ce plânge. Poporul evreu stă sub un blestem și o pedeapsă cumplită. Ei stau sub blestemul pe care l-au adus asupra lor cuvintele strămoșilor lor care au strigat în fața lui Pilat: „Sângele Lui (al lui Iisus) să cadă asupra noastră și asupra copiilor noștri”. Acest blestem i-a împrăștiat în toată lumea. Această osândă pe care au luat-o asupra lor i-a făcut un popor fără țară, uitați de Dumnezeu și batjocoriți de oameni. Evreii și istoria lor sunt doar cea mai grăitoare mărturie despre plinirea Scripturilor.

La Zidul Plângerii, evreii se roagă cu multă durere. Nu-i vorbă, sunt și aici destui care se roagă mecanic, numai cu bolboroseala gurii, ca prin sinagogi, dar sunt unii care se roagă cu toate suspinele inimii lor. Am văzut, în special, câteva femei plângând cu durerea mamelor care și-au pierdut copiii. În decursul rugăciunii, plângătorii sărută și îmbrățișează pietrele din zid, care sunt tocite de mulțimea lacrimilor și sărutărilor.

În decursul plângerii, evreii cântă versuri din Biblie și, în special, din Plângerile lui Ieremia. Un rabin începe plângerea strigând: „Din pricina templului care s-a sfărâmat...”, la care gloata răspunde plângând: „stăm singuratici și plângem...”. „Din pricina zidurilor noastre care s-au prăvălit... noi stăm singuratici și plângem. Din pricina faimei noastre care s-a stins... noi stăm singuratici și plângem... Am rămas de izbeliște și plângem... Părinții noștri au păcătuit și nu mai sunt, dar noi purtăm păcatele lor... Ne doare inima și ni s-au întunecat ochii din pricină că Muntele Sionului este pustiit, șacalii se plimbă pe el... Întoarce-ne, Doamne, la Tine și ne dă zile ca acelea de odinioară...” (Plângerile lui Ieremia).

În tăcerea serii, tânguirea evreilor este impresionantă, mișcătoare. Ai sta să lăcrimezi cu ei, dacă n-ai ști că sunt urmașii celor care L-au răstignit pe Mântuitorul. Te-ai ruga și ai plânge împreună cu ei, dacă ei ar stropi cu lacrimile lor greșeala strămoșilor lor care au răstignit pe Mântuitorul. Dar evreii nu plâng această greșeală. Ei plâng pedeapsa ce i-a ajuns, dar nu plâng păcatul pentru care le-a venit osânda. În inima lor, ei și acum urăsc pe Cel Răstignit, urăsc pe Cel Profețit de proorocii lor, pe Iisus Mântuitorul.

La Zidul Plângerii îți vine să deplângi orbia sufletească a acestui popor. În istoria omenirii nu se cunoaște orbie sufletească mai mare decât cea a poporului evreu. Toată Biblia Vechiului Testament, Biblia pe care o citesc și ei, este plină de profețiile care s-au împlinit cuvânt cu cuvânt despre Mântuitorul - și totuși nu vor să-L primească pe Iisus Mântuitorul. De mii de ani ei stau sub osânda și blestemul Sângelui Celui Răstignit pe Cruce, dar nici azi nu vor să primească iertarea și mântuirea. Ei plâng pedeapsa, dar nu primesc iertarea.

Un cap de evreu galițian se întoarce spre mine. Ce înfățișare grozavă are! Vina răstignirii lui Iisus e scrisă în chip neșters pe fața lui...

Dar la Zidul Plângerii, evreii nu-și plâng numai osânda, ci stropesc și un ideal național, sionismul.

Ceva despre sionism

Ce este sionismul? Este credința evreilor într-o reînviere a Sionului și a măririi poporului evreu. Ei își reazemă această credință pe locurile unde se vorbește în Biblie despre o reclădire a Sionului. Ei își reazemă credința pe profeții ca acestea: „Ascultați, neamuri, Cuvântul Domnului și spuneți: Cel ce a risipit pe Israel îl va aduna... ei vor veni și vor chiui de bucurie pe Muntele Sionului...” (Ier 31, 10-12); „Vă voi scoate dintre neamuri și vă voi strânge din toate țările și vă voi aduce iar în țara voastră...” (Ezec 36, 24; 37, 23-28). Sunt profeții frumoase acestea. Numai că pentru evrei ele sunt o mare deșertăciune. Pe de o parte, aceste profeții se referă la vremile când evreii au rezidit Sionul, după robia babiloniană, iar pe de altă parte, plinirea profețiilor despre rezidirea Sionului privește vremile și pe evreii care se vor împăca cu Dumnezeu prin Jertfa cea Mare și Sfântă a Fiului Său. Până când evreii nu se vor împăca cu Dumnezeu prin Jertfa Golgotei, până când nu vor plânge cu amar păcatul ce l-au făcut strămoșii lor, răstignind pe Fiul lui Dumnezeu, până atunci blestemul și osânda vor stărui asupra lor și a copiilor lor.

Sionul pe care îl stropesc azi evreii cu lacrimile lor nu mai este Sionul pe care „l-a ales Domnul ca lăcaș Lui”. Acest Sion s-a mutat mai în sus, pe stânca Golgotei. În clipele când Mântuitorul Și-a dat duhul pe Crucea Golgotei, catapeteasma templului de pe Muntele Sionului s-a rupt în două, de sus până jos. Tradiția spune că, în acele clipe, glasuri de îngeri s-au auzit strigând în templul din Sion: „Veniți să ne ducem de aici... veniți să părăsim acest loc!”. În clipele când evreii au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, Sionul a încetat a mai fi lăcașul lui Dumnezeu. Sionul cel vechi a rămas un loc pus sub blestem și osândă. Sionul cel nou s-a mutat sus, pe stânca Golgotei.

O, în ce cumplită orbie sufletească trăiește și azi poporul evreu! În istoria lumii nu se cunoaște o altă asemenea pildă de orbie sufletească. Ei se țin și acum orbește de litera legii, dar nu vor să vadă și să înțeleagă adevărul. Profețiile despre viața, moartea și învierea Mântuitorului s-au împlinit cuvânt cu cuvânt. În Biblia lor sunt scrise aceste profeții, dar ei nu vor să le înțeleagă. Și nu numai că nu vor să le înțeleagă, dar ei urăsc și azi în inima lor pe Iisus cel Răstignit. Ei urăsc creștinătatea, urăsc și se feresc de orice altfel de neam decât al lor.

Evreii au o religie unică în felul ei. Odinioară, Dumnezeu a ales poporul evreu, ca prin el să strecoare și printre popoarele păgâne credința cea adevărată. În acele vremi - în vremile biblice - poporul evreu era „poporul cel ales”. În mijlocul popoarelor păgâne era singurul care cunoștea pe Dumnezeul Cel Adevărat. Dar acest popor a orbit sufletește. N-a vrut să primească pe Mesia Cel făgăduit și profețit de proorocii lor. A răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea Evanghelia a trecut asupra „neamurilor”. Popoarele păgâne au primit credința în Dumnezeu și în Iisus Hristos. Din „poporul cel ales”, evreii au ajuns poporul cel părăsit de Dumnezeu și urât de popoare. Însă evreii, în orbia lor sufletească, se țin și azi a fi „poporul cel ales”. Ei trăiesc într-un șovinism religios și național unic în istoria lumii și a popoarelor. Ei se consideră și azi, ca oarecând pe vremile biblice, înconjurați de popoare păgâne pentru care în inima lor n-au decât dispreț. Ei așteaptă și azi vremuri de mărire, când vor fi ridicați iarăși dintre neamuri - sau poate peste neamuri. Ei poate că așteaptă și azi profeția pe care a spus-o Zaharia proorocul despre rezidirea a doua oară a Sionului după scăparea din robia babiloniană. Zaharia a văzut în vedenie patru fierari. „Ce sunt aceștia?” - a întrebat Zaharia. „Fierarii aceștia au venit să taie coarnele neamurilor care au ridicat cornul împotriva lui Israel ca să-l risipească” (Zah 1, 16-21). Poate că evreii se cred și azi într-o robie babiloniană a neamurilor și poate că așteaptă „fierarii să taie coarnele neamurilor”.

Când se roagă la Zidul Plângerii, evreii bat cuie în zid. Fiecare evreu care a plâns la zidul vechiului Sion lasă un cui împlântat în zid. E plin Zidul Plângerii cu astfel de cuie bătute în pietrele lui. Aceste cuie închipuie legătura lor cu trecutul, cu Dumnezeu, cu reînvierea Sionului. Ca religie, e frumos acest semn de legătură cu trecutul și cu Dumnezeu. E frumos și ca un simbol național. Această legătură e puterea evreilor. În această legătură se află explicația unei adevărate minuni în istoria lumii; o pedeapsă cerească i-a împrăștiat pe evrei în cele patru părți ale pământului, dar, oriunde ar fi, ei își păstrează nația și legea lor.

Această legătură religioasă și națională a evreilor ar fi frumoasă dacă n-ar fi otrăvită cu șovinismul religios și național. Evreii se simt legați prin Zidul Plângerii ca luptători contra neamurilor străine și, în special, contra creștinătății. Zidul Plângerii de la Ierusalim leagă pe evreii din toată lumea întrun singur plan de luptă. De la Zidul Sionului pleacă, întocmai unor fire de păianjen, toate planurile de luptă religioasă și națională ale evreilor. Aici sunt planurile „Înțelepților din Sion”, cum li s-a zis foarte potrivit.

Nu presupuneri, ci faptele întăresc acest lucru. În vremea din urmă tot mai mult ies la iveală planurile sionismului. Bolșevismul este opera evreilor. Evreul predică în lume bolșevismul, internaționalismul, revoluția, anarhia, ateismul, tăgăduirea lui Dumnezeu, dar la Ierusalim el bate cuie în zidul Sionului, ca un semn de legătură între el și Dumnezeu, între el și trecutul cel plin de glorie al neamului său. Adică evreul are două predici: una pentru creștini și alta pentru el.

Evreii au acaparat finanțele lumii, au pus mâna pe presă și pe alcool. Prin acestea, mai ales, strică sufletul creștinătății. Cu banii corup, cu presa otrăvesc, iar cu alcoolul ticăloșesc sufletul creștinilor...

Aceste gânduri mi-au venit în minte văzând pe evrei cum se roagă la Zidul Plângerii din Ierusalim. Era seara târziu când am fost la acest zid. Un fior de groază m-a cuprins pe urmă în fața acestui zid. În urâta înfățișare a evreilor din Galiția mi se părea că văd chipul lui Iuda trădătorul. Mi se părea că un blestem, o osândă plutește asupra acestui loc și asupra acestor oameni.

Poporul evreu poartă în sine un mister din tainele ce le purta Iuda. Creștinismul trebuie să se ferească de ei, până când nu se vor lepăda de cumplita orbie sufletească și religioasă în care trăiesc.