Grija umblării curate
Traian Dorz - Crucea Mântuitoare
1 - Pe Dumnezeu nu-L vom putea vedea nicăieri pe lume, dacă nu-L vom vedea în noi înșine.
Nici adevărul nu-l vom putea spune vreodată nicăieri, dacă el nu se sălășluiește în inima și în conștiința noastră.
2 - Când cineva înșală în numele lăcomiei
sau fură în numele păcatului,
sau preacurvește în numele stricăciunii,
- acela este, desigur vinovat de toată greutatea păcatelor pe care le face. El păcătuiește față de Dumnezeu.
Dar cine face aceste păcate în fața Domnului și înăuntrul Lucrării lui Dumnezeu, - el este nespus mai vinovat.
3 - Când cineva înșală în numele adevărului,
când fură în numele cinstei
și când desfrânează în numele evlaviei, făcând astfel din Hristos un slujitor al păcatului său,
- atunci acela este un demon, nu un om. Și se face vinovat de o mie de ori mai greu.
4 - Cine păcătuiește fără să cunoască, sau fără să știe, - săvârșește păcatul în „umbra” lui Dumnezeu.
Dar cine păcătuiește cunoscând, acela se ticăloșește chiar înaintea lui Dumnezeu, chiar în fața și în Lumina Sa.
De aceea păcatul celor ce cunosc pe Hristos se vede de atât de departe. Și arată atât de urât.
5 - Hoția este ceva josnic și degradant, nu numai vinovat, - oriunde s-ar manifesta acest păcat, la oricine și sub orice formă!
Oricine își caută fericirea sa, ori a alor săi, prin nefericirea și înșelarea altora, este o ființă vrednică de tot disprețul și de toată osânda.
6 - Tot ce ai nevoie să ascunzi sub haină, sau sub întuneric, sau sub cuvinte, sau sub paragrafe, sau sub versete, - este o hoție.
Ceea ce este drept și ceea ce faci curat, n-ai nevoie și n-ai nici voie, să ascunzi niciodată.
7 - Hoția poate fi nu numai a mâinii ci și a cuvântului. A tăcerii, a feței, a ochilor...
În orice fel ar fi însă, ea este la fel de mare păcat. Și la fel de necinstită.
8 - Fură și hoțește nu numai acela care ia banii sau haina, sau casa și pământul altui semen al său, sau a mai multora... Hoțul care le face pe acestea îi ia semenului său măcar niște bunuri trecătoare,
- ci și mai hoț și mai tâlhar, este acela care îi fură semenului său bunurile veșnice!
Acești hoți sunt de o sută de ori mai vinovați. Dar și mai greu de prins.
9 - Acela care îi fură cuiva credința lui cea mântuitoare, credință care este numai una. Care fură cuiva credința lui dintâi,
sau îi fură nădejdea lui cea adevărată, singura lui ancoră în valuri,
sau dragostea lui cea sfântă, făcându-i inima lui s-o părăsească,
sau încrederea lui cea sinceră, fără de care omul e pierdut pe totdeauna,
- acela este un demon. Și va fi aruncat în focul veșnic.
10 - Dacă dorești cu adevărat fericirea ta, nu nimici pe a celorlalți. Nu-ți dori mântuirea ta fără a semenilor tăi.
Să ai nevoie de fericirea tuturor, pentru ca să te simți și tu însuți fericit cu adevărat.
11 - Să nu dorești niciodată un câștig care l-ar putea păgubi pe altul.
Și să nu spui nici un cuvânt care ar putea fi un adăpost frumos pentru o patimă urâtă a ta, în paguba altuia, a vreunui semen al tău.
12 - Cu cât ești privit mai aproape de Hristos, cu atâta să-ți fie și cuvântul tău mai străveziu, iar viața ta mai luminoasă.
Pentru că nici o hoție nu se poate ascunde după cuvântul tău și după viața ta.
Nici a ta și nici a altora.
13 - Când nu te poți despărți de hoție, mai bine desparte-te de Hristos. Aceasta ți-ar putea fi cândva ca o dezvinovățire.
14 - Oricine are o inimă de om, acela are și pe cineva om lângă inima lui.
Un părinte îl are pe un fiu,
un soț îl are pe soțul său,
un frate pe fratele lui,
un ucenic pe învățătorul său,
un salvat pe salvatorul lui
și inima care iubește, păstrează tot ce are mai scump pentru preaiubitul său.
15 - O inimă care iubește simte fericirea cea mai mare nu atunci când ea primește, ci atunci când ea dă celui iubit.
Nefericit este acela care iubind, nu are ce dărui nimic celui preaiubit al său.
16 - Nu este mai mare amărăciune pentru un suflet iubitor, decât atunci când este nevoie să facă ceva celui preaiubit - și el nu are cum. Sau nu are cu ce.
17 - Acum când am ajuns și eu să am atâtea ființe preaiubite, nu am mai mare bucurie ca atunci când le pot da câte ceva, păstrat cu drag pentru ei, oricât de puțin pot. Da, n-am o mai mare bucurie ca atunci!
Bucuria de a da, este adevărata bucurie. Nefericit cine nu o cunoaște.
18 - Când pot să dau ceva plăcut cuiva, am o nespus mai mare bucurie, decât atunci când primesc.
Dragostea se bucură și când dă și când primește. Dar mai mult când dă.
Înțeleg acum tot mai bine și eu că pe când bucuria de a primi o poate avea orice om; bucuria de a da, nu o are decât Dumnezeu.
Și cei care sunt din El.
19 - Cine primește, are nevoie să și dea.
Această nevoie nu o are numai ca datorie la binele altora, ci o are mai ales ca o trebuință a lui însuși pentru binele său, pentru descărcarea inimii sale iubitoare.
Iubirea adevărată simte totdeauna nevoia de a se descărca prin binefaceri.
20 - Cine numai ar primi cu plăcere de la toți, dar nu ar da cu bucurie nimănui, acela ar ajunge în curând să i se usuce nu numai mâna, ci și sufletul.
Ce dureros este să vezi oameni care au primit atât de mult, dar nu dau din aceasta nimic pentru alții,
- ci țin totul numai pentru ei.
O Dumnezeule Darnic și Bun, fă-ne pe toți darnici și buni.
Amin.