Grija umblării curate
Traian Dorz - Crucea Mântuitoare
1 - Pe Dumnezeu nu-L vom putea vedea nicăieri pe lume, dacă nu-L vom vedea în noi înşine.
Nici adevărul nu-l vom putea spune vreodată nicăieri, dacă el nu se sălăşluieşte în inima şi în conştiinţa noastră.
2 - Când cineva înşală în numele lăcomiei
sau fură în numele păcatului,
sau preacurveşte în numele stricăciunii,
- acela este, desigur vinovat de toată greutatea păcatelor pe care le face. El păcătuieşte faţă de Dumnezeu.
Dar cine face aceste păcate în faţa Domnului şi înăuntrul Lucrării lui Dumnezeu, - el este nespus mai vinovat.
3 - Când cineva înşală în numele adevărului,
când fură în numele cinstei
şi când desfrânează în numele evlaviei, făcând astfel din Hristos un slujitor al păcatului său,
- atunci acela este un demon, nu un om. Şi se face vinovat de o mie de ori mai greu.
4 - Cine păcătuieşte fără să cunoască, sau fără să ştie, - săvârşeşte păcatul în „umbra” lui Dumnezeu.
Dar cine păcătuieşte cunoscând, acela se ticăloşeşte chiar înaintea lui Dumnezeu, chiar în faţa şi în Lumina Sa.
De aceea păcatul celor ce cunosc pe Hristos se vede de atât de departe. Şi arată atât de urât.
5 - Hoţia este ceva josnic şi degradant, nu numai vinovat, - oriunde s-ar manifesta acest păcat, la oricine şi sub orice formă!
Oricine îşi caută fericirea sa, ori a alor săi, prin nefericirea şi înşelarea altora, este o fiinţă vrednică de tot dispreţul şi de toată osânda.
6 - Tot ce ai nevoie să ascunzi sub haină, sau sub întuneric, sau sub cuvinte, sau sub paragrafe, sau sub versete, - este o hoţie.
Ceea ce este drept şi ceea ce faci curat, n-ai nevoie şi n-ai nici voie, să ascunzi niciodată.
7 - Hoţia poate fi nu numai a mâinii ci şi a cuvântului. A tăcerii, a feţei, a ochilor...
În orice fel ar fi însă, ea este la fel de mare păcat. Şi la fel de necinstită.
8 - Fură şi hoţeşte nu numai acela care ia banii sau haina, sau casa şi pământul altui semen al său, sau a mai multora... Hoţul care le face pe acestea îi ia semenului său măcar nişte bunuri trecătoare,
- ci şi mai hoţ şi mai tâlhar, este acela care îi fură semenului său bunurile veşnice!
Aceşti hoţi sunt de o sută de ori mai vinovaţi. Dar şi mai greu de prins.
9 - Acela care îi fură cuiva credinţa lui cea mântuitoare, credinţă care este numai una. Care fură cuiva credinţa lui dintâi,
sau îi fură nădejdea lui cea adevărată, singura lui ancoră în valuri,
sau dragostea lui cea sfântă, făcându-i inima lui s-o părăsească,
sau încrederea lui cea sinceră, fără de care omul e pierdut pe totdeauna,
- acela este un demon. Şi va fi aruncat în focul veşnic.
10 - Dacă doreşti cu adevărat fericirea ta, nu nimici pe a celorlalţi. Nu-ţi dori mântuirea ta fără a semenilor tăi.
Să ai nevoie de fericirea tuturor, pentru ca să te simţi şi tu însuţi fericit cu adevărat.
11 - Să nu doreşti niciodată un câştig care l-ar putea păgubi pe altul.
Şi să nu spui nici un cuvânt care ar putea fi un adăpost frumos pentru o patimă urâtă a ta, în paguba altuia, a vreunui semen al tău.
12 - Cu cât eşti privit mai aproape de Hristos, cu atâta să-ţi fie şi cuvântul tău mai străveziu, iar viaţa ta mai luminoasă.
Pentru că nici o hoţie nu se poate ascunde după cuvântul tău şi după viaţa ta.
Nici a ta şi nici a altora.
13 - Când nu te poţi despărţi de hoţie, mai bine desparte-te de Hristos. Aceasta ţi-ar putea fi cândva ca o dezvinovăţire.
14 - Oricine are o inimă de om, acela are şi pe cineva om lângă inima lui.
Un părinte îl are pe un fiu,
un soţ îl are pe soţul său,
un frate pe fratele lui,
un ucenic pe învăţătorul său,
un salvat pe salvatorul lui
şi inima care iubeşte, păstrează tot ce are mai scump pentru preaiubitul său.
15 - O inimă care iubeşte simte fericirea cea mai mare nu atunci când ea primeşte, ci atunci când ea dă celui iubit.
Nefericit este acela care iubind, nu are ce dărui nimic celui preaiubit al său.
16 - Nu este mai mare amărăciune pentru un suflet iubitor, decât atunci când este nevoie să facă ceva celui preaiubit - şi el nu are cum. Sau nu are cu ce.
17 - Acum când am ajuns şi eu să am atâtea fiinţe preaiubite, nu am mai mare bucurie ca atunci când le pot da câte ceva, păstrat cu drag pentru ei, oricât de puţin pot. Da, n-am o mai mare bucurie ca atunci!
Bucuria de a da, este adevărata bucurie. Nefericit cine nu o cunoaşte.
18 - Când pot să dau ceva plăcut cuiva, am o nespus mai mare bucurie, decât atunci când primesc.
Dragostea se bucură şi când dă şi când primeşte. Dar mai mult când dă.
Înţeleg acum tot mai bine şi eu că pe când bucuria de a primi o poate avea orice om; bucuria de a da, nu o are decât Dumnezeu.
Şi cei care sunt din El.
19 - Cine primeşte, are nevoie să şi dea.
Această nevoie nu o are numai ca datorie la binele altora, ci o are mai ales ca o trebuinţă a lui însuşi pentru binele său, pentru descărcarea inimii sale iubitoare.
Iubirea adevărată simte totdeauna nevoia de a se descărca prin binefaceri.
20 - Cine numai ar primi cu plăcere de la toţi, dar nu ar da cu bucurie nimănui, acela ar ajunge în curând să i se usuce nu numai mâna, ci şi sufletul.
Ce dureros este să vezi oameni care au primit atât de mult, dar nu dau din aceasta nimic pentru alţii,
- ci ţin totul numai pentru ei.
O Dumnezeule Darnic şi Bun, fă-ne pe toţi darnici şi buni.
Amin.