Imperativul unității în aceeași ascultare și credință
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 7
Comunicări și avertismente ale fratelui Traian Dorz - Simeria, 1 mai 1986
La nivelul întregii Lucrări a Oastei Domnului, avem nevoie de un scurt istoric pe care probabil că mulți dintre frățiile voastre, dintre frați, îl cunoașteți. Nu sunteți de ieri, de alaltăieri. Chiar și cei mai tineri ați avut părinți care v-au lămurit cu privire la începuturile Oastei, cu privire la istoria ei, cu privire la toate încercările prin care, de șaizeci și atâția de ani de când a pornit Lucrarea aceasta, am ajuns până astăzi. E o lucrare de jertfă, e o lucrare de lacrimi. În mijlocul nostru, dragostea, smerenia, părtășia frățească au fost trăsăturile care ne-au unit pe toți și ne-au ținut pe toți una.
Eu, în Lucrarea Oastei, până în anul 1947, în 22 iulie, n-am cunoscut nici un scandalagiu. Atunci a apărut Pop Alexandru. Eram la Sâncrai, la casa fratelui Ionel. Vă aduceți aminte, care ați fost atunci. Pentru mine a fost un lucru extraordinar de surprinzător și de uimitor... Cum cineva în Lucrarea Domnului se ridică și face scandal între frați? Prin scandal l-am cunoscut pe Pop Alexandru.
Atunci, în 22 iulie 1947. Gândiți-vă că sunt aproape patruzeci de ani de atunci. Atunci l-am cunoscut prima dată. Un scandalagiu! Și de atunci până astăzi, numai din scandal în scandal a umblat omul acesta. Au mai fost vreo două, trei astfel de suflete care au creat numai probleme în Lucrarea lui Dumnezeu. Nu știu de ce au venit acești oameni. Poate că Dumnezeu i-a adus, cunoscându-i că-s răufăcători, anume să încerce dragostea și credința și să fie provocatori de rău, pentru ca să încerce răbdarea altora, blândețea altora și să provoace suferință altora. Pentru că oamenii aceștia au provocat numai suferință oriunde au fost.
Îmi pare foarte rău de fiecare. Când am văzut o umbră... o lacrimă care mi s-a părut că a fost sinceră la Pop Alexandru, l-am iertat de tot răul pe care ni l-a făcut treizeci și nu știu câți de ani. Omul acesta... un vânzător care s-a ținut totdeauna pe urmele noastre. După informațiile lui ni s-au întocmit nouă dosarele de judecată. Și zeci și zeci de frați am fost condamnați la mii de ani de închisoare și din cauza lui. Umbla prin toată țara ca un nebun. Hotăra adunări și nu-i păsa de nimeni, și mie îmi spunea: „Eu sunt Oastea! Mie nu-mi poruncești!” Și mi-a trântit ușa, când a convocat congresul Oastei Domnului, al tineretului, la Feleac atunci. Mi-a trântit ușa, că s-au scuturat geamurile, de-am crezut că pleacă... Zice: „Eu sunt Oastea! Eu fac ce vreau! Și, dacă nu-ți place, du-te și mă spune la ministru!”. Așa vorbește numai un ticălos care este trimis să facă rău și știe că este sprijinit să ne facă rău.
Astfel de oameni, care au provocat atâtea dezbinări, când au avut un cuvânt, o lacrimă care mi s-a părut că-i sinceră, atunci l-am iertat, în numele Domnului. Dar îndată după aceea a dovedit că și această cerere de iertare era numai un șantaj ticălos. Nu mai avea cum să pătrundă printre frați și a zis că, dacă face circul acesta și teatrul acesta cu cerere de iertare, trebuie să-l iertăm, că Cuvântul lui Dumnezeu ne obligă pe noi. Și de șaptezeci de ori șapte, dacă păcătuiește și vine, și zice: „Iartă-mă, te rog”, să-l ierți. Noi ne-am temut de Cuvântul lui Dumnezeu și l-am iertat. Dar iată, acest răufăcător a căutat să continue să facă și mai mare rău după aceea, la adăpostul iertării și recomandării noastre.
Acuma s-a clasat definitiv între cei definitiv pierduți. Și pe oricine îl va primi, să-l facă Dumnezeu părtaș la păcatele acestui răufăcător al Lucrării lui Dumnezeu. Luați seama la aceasta. Eu îmi măsor cuvintele și știu ce spun. Ăsta este adevărul. Este un răufăcător nu numai împotriva fraților, ci împotriva Bisericii noastre și a poporului nostru; că orice răufăcător al unora e răufăcător și al celorlalți.
Vreau să avertizăm pe oricine creează probleme în Lucrare că va păți la fel.
Și din toată inima rugăm și pe fratele Florea, care a fost astă seară aci și a creat aceste discuții atât de neplăcute în Lucrarea lui Dumnezeu, într-o seară ca aceasta. A făcut un păcat acolo. Eu am trimis o scrisoare la fratele Cornel și la fratele Petrică, să fie dată în mâna lor. Fratele care i-a dat-o lui a făcut primul rău. (...) Nu trebuia să o dea lui Florea, că nu era a lui. Trebuia s-o dea la fratele Petrică și la fratele Cornel. A dat-o la fratele Florea. Florea și-a închipuit că are acuma drept de împărat în adunare la Timișoara. Și a început să mustre în adunare pe fratele Petrică și pe fratele Cornel, frați care au suferit atâția ani de zile pentru Domnul! El, care n-a suferit nimic! Că-i dă afară pe frații aceștia... și a făcut un scandal acolo în mijlocul adunării. El, nepus de nimeni.
I-am trimis o scrisoare și i-am zis: „Frate, cine ți-a dat dreptul să faci acest lucru? N-a trebuit să citești scrisoarea. Ar fi trebuit să o dai acelora cărora era adresată. Cine te-a pus să te faci conducătorul adunării și să dai afară pe frați și să ameninți în adunare, făcând scandal în mijlocul fraților?”. Toți frații au fost întristați de fapta fratelui Florea. I-am trimis o scrisoare și i-am zis: „Frate Florea, în numele Domnului te rog: recunoaște-ți păcatul mare pe care l-ai făcut. Du-te la fratele Petrică și la fratele Cornel și cere-le iertare în mijlocul adunării în care i-ai jignit. Și pocăiește-te în fața lui Dumnezeu, că e vremea postului și pocăinței. Ca să nu te pierzi!”.
Nu numai că n-a făcut acest lucru. Încearcă acuma să replice... așa cum l-ați auzit. Îmi pare foarte rău de starea aceasta. Dar lucrurile nu se vor putea opri aici, pentru că cine creează probleme în Lucrarea lui Dumnezeu - oricând, dar mai ales acuma - se face vinovat de păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu va găsi iertare nici în veacul acesta, nici în veacul viitor. Cine dezbină, cine strică, cine vinde pe frați, cine creează probleme în adunarea lui Dumnezeu, acela face păcatul împotriva Duhului Sfânt. Și nu mai are iertare. Afară de faptul că se pocăiește atât de adânc cât de adânc e păcatul și cere iertarea așa de adânc cât a păcătuit, în fața acelora împotriva cărora a păcătuit. Eu l-am rugat: „Du-te în fața fratelui Cornel și a fratelui Petrică, cere-le iertare în numele Domnului, cu lacrimi, dar sincer și te îndreaptă, dacă vrei să capeți iertare” Dânsul discută și spune: „Au mințit și...”. Toată lumea minte, numai cel care face răul are dreptate...
Fraților, îmi pare foarte rău că a trebuit să spun aceste lucruri aici. Dar le spun ca un avertisment pentru oricine ar mai căuta să mai ridice și să mai creeze probleme în mijlocul adunării. Acela nu-i credincios! Un adevărat credincios nu creează probleme. Vezi într-un organism sănătos: câtă vreme mâna-i sănătoasă, picioru-i sănătos, ficatu-i sănătos, rinichiu-i sănătos, plămânu-i sănătos, nici nu simți că le ai. Când începi să simți că ai o mână sau un ficat, sau un rinichi, atunci înseamnă că-i bolnav.
În adunare nici nu simți... e o armonie plăcută... [Când începe] adunarea să aibă probleme din pricina cuiva, acela este un om [bolnav]. (...) Cuvântul lui Dumnezeu spune clar: „După întâia și a doua mustrare, depărtează-te de cel care face dezbinări. Mântuitorul, cu sfânta Sa gură, a zis: „Dacă fratele tău păcătuiește, mustră-l între tine și el. Dacă te ascultă... slăvit să fi Domnul! Dacă nu, mai ia cu tine doi sau trei. Dacă n-ascultă, spune-l Bisericii. Și dacă n-ascultă nici de Biserică, păgân și vameș să-l socotești pentru totdeauna”. „Dacă-l primești, te faci părtaș păcatelor lui.” Să știe aceasta oricine va crea probleme în adunare!
Știți cu toții (...) suntem în fața unor mari schimbări. De la început, Lucrarea Domnului a pornit în Biserica noastră Ortodoxă și în credința noastră, a părinților noștri. Părintele nostru până pe patul morții sale ne-a spus: „Voi să rămâneți credincioși învățăturii Bisericii, în mijlocul Bisericii și credinței. Eu n-am păcătuit nici împotriva învățăturii, nici împotriva credinței Bisericii noastre. Sunt victima unor răutăți și gelozii omenești. Și voi, și noi să rămânem credincioși. Va veni vremea când Dumnezeu ne va face dreptate nouă. Dar ne va face dreptate prin ai noștri, nu prin străini. Până atunci, noi ne rugăm, luptăm, lucrăm, suferim, căci Dumnezeu, Care este drept și cântărește valoarea tuturor lucrurilor și rânduiește vremea tuturor faptelor, Își va aduce aminte de dreptatea noastră și ne-o va face.
Părți din cuvântul fratelui Traian Dorz de la întâlnirea cu frații din Timișoara - octombrie 1986
Vreau să vă citesc această declarație pe care am dat-o în copie și la autoritatea de stat, și la Sfântul Sinod, pentru că am făcut-o în numele tuturor fraților și surorilor și să știe frații și surorile noastre ce am declarat în numele lor acolo și atunci, când a fost momentul cel mai important. Dau aici o copie și voi citi-o:
Relatare despre declarația-interviu comunicată prin telefon și înregistrată pentru Congresul Statelor Unite, Comisia pentru acordarea Clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România, în ziua de 15 iulie 1986, ora 19, la telefon, în orașul Hunedoara. Sună telefonul și se prezintă:
- Aici Fivia Delapeta din Statele Unite, vorbesc din partea unor congresmeni din Statele Unite ale Americii, care doresc să-ți facă o întrebare în legătură cu acordarea Clauzei națiunii celei mai favorizate României. Problema se discută acum aici, în comisia însărcinată cu acordarea aceasta și sunt multe opinii contra acordării, motivând că România nu respectă drepturile omului și că exercită mari prigoniri religioase împotriva credincioșilor și mai ales împotriva Oastei Domnului și a dumneavoastră personal, ca lucrătorul cel mai cunoscut al Oastei Domnului. Ce aveți de declarat în privința aceasta?
Răspunsul nostru:
- Mă bucur foarte mult că, în sfârșit, cineva ne întreabă și pe noi în problema noastră, fiindcă până acum mulți chemați și nechemați s-au amestecat în acest lucru, fără să ne întrebe și pe noi, declarând verbal și în scris tot felul de vorbe care să le facă lor publicitate, iar nouă ne-au făcut un deserviciu. Acum, dacă a sosit momentul să ne exprimăm și noi părerea, vă rugăm, luați un casetofon și înregistrați pe bandă declarația noastră categorică pe care să o prezentați comisiei care se ocupă de acordarea Clauzei și care ne-au cerut-o. Puteți să înregistrați ?
- Da, spuneți.
- „Declarație-apel. Eu, Traian Dorz, dimpreună cu toată mulțimea membrilor Oastei Domnului din România, declarăm solemn că în prezent ne bucurăm de toată libertatea religioasă în ținerea adunărilor, rugăciunilor și nunților noastre în public, fără nici un fel de amestec sau prigonire din partea autorităților statului nostru, lucru pentru care suntem adânc mulțumiți și mulțumitori. De aceea noi ne iubim țara, ne rugăm și muncim cu stăruință pentru ea și dorim fericirea ei, convinși fiind că fericirea fiecăruia dintre noi depinde - după cum spune și Sfânta Scriptură - de fericirea țării unde locuim. Cu această convingere, noi, din toată inima, dimpreună cu tot poporul nostru, facem un stăruitor apel să se acorde cu caracter permanent țării noastre statutul preferențial Clauza națiunii celei mai favorizate, încredințați fiind că aceasta va contribui nu numai la bunăstarea noastră a tuturora, ci și la propagarea unui climat de pace și armonie între toți oamenii. Binele bine rodește. ” Atât, dragă Fivia. S-a înregistrat?
- Da. Dar acum, o altă întrebare care ți se pune: Dacă, în alternativa cealaltă, Clauza nu s-ar aproba, ce rezultat ar avea asta, după părerea dumneavoastră ?
- Rău, foarte rău! În toate privințele rău. De aceea noi insistăm cu toate puterile să se acorde.
- Dar aici sunt mulți, din partea altor culte, chiar și Calciu, care se opun acordării, declarând că regimul din România prigonește credința și că dumneavoastră și Oastea Domnului ați avut de suferit foarte mult.
- Dar Hristos cât a suferit!? Dar înaintașii noștri cât au suferit, atâtea secole la rând! ? Noi ne bucurăm acum pentru că înaintașii noștri au suferit atunci. În urma suferințelor noastre se vor bucura urmașii noștri. Pentru că nici o suferință răbdată pentru Dumnezeu și pentru o cauză bună nu va fi în zadar. Dacă am suferit, am suferit pentru Dumnezeu și pentru binele neamului nostru. Hristos și suferința însă ne-au învățat pe noi să fim mai buni, și nu mai răi. Să iubim, nu să urâm. Să dorim binele alor noștri, și nu răul lor. Părinții noștri cât ne-au pedepsit? Și totuși au rămas părinții noștri pe care-i iubim și pe care-i respectăm pe totdeauna. Așa este și cu Biserica noastră, și cu patria noastră.
Și voi, acolo unde sunteți, sunteți niște ramuri mai îndepărtate, dar tot din trunchiul poporului nostru. Să nu vă rupeți nici de credința și nici de țara noastră, ci să le slujiți cu toată puterea voastră pe amândouă. Cu atât mai mult acolo unde sunteți și acum, când este nevoie. Pentru asta ați ajuns acolo și Dumnezeu v-a ajutat să puteți face ceva. Nu vă rupeți de trunchiul neamului și de al credinței noastre în care v-ați născut. Că cine se poate rupe de acestea este un om pierdut, orice s-ar pretinde el că este. Un astfel de suflet nu mai reprezintă pe nimeni nici în țară, nici în afară și nu mai urmărește decât interesul său egoist.
- Dar cam câți membri are Oastea Domnului în numele cărora vorbiți ?
- Asta numai singur Dumnezeu o știe. Undeva între câteva sute de mii și un milion. Poate mai mulți, poate mai puțini. Cine spune nu știe; cine știe nu spune! Dar, încă o dată, noi toți rugăm să se țină seamă numai de această declarație și să nu se ia în considerare nici o altă opinie a altora, care vor pretinde că vorbesc în numele meu și al Oastei Domnului, din străinătate, dar [care] vor spune altceva.
Aceasta este singura noastră declarație și opinie, pe care o întărim și o susținem pe totdeauna.
Cu mulțumiri și cu salutări tuturor!
După aceasta, la câteva zile, am aflat că declarația noastră a avut un puternic răsunet în fața celor ce erau chemați să-și dea votul în problema acordării clauzei. Peste o sută cincizeci de voturi, care erau până atunci contra, au trecut dintr-odată de partea celor care erau pentru acordarea clauzei, determinând astfel acordarea aceasta. Chiar unii dintre congresmenii în cauză, care au venit ulterior în țara noastră, au confirmat ei înșiși acest lucru, în fața unor înalte personalități religioase de la noi, ceea ce, firește, ne-a bucurat pe toți.
Pentru tot acest eveniment îmbucurător, noi Îi mulțumim din toată inima noastră și dăm slavă numai Domnului și Dumnezeului nostru Care, la vremea potrivită, știe cum să întoarcă toate lucrurile spre binele celor ce-L iubesc pe El. Amin.
***
(...) Cum este Clujul, la fel s-ar putea spune și despre Timișoara. Am făcut aceasta gândindu-ne că într-un oraș universitar cum este Clujul și într-o lucrare duhovnicească cum este Oastea Domnului, care își propune să aducă la Dumnezeu pe toți oamenii, este absolut necesar să-i încurajezi întâi mai ales pe tineri și îndeosebi pe intelectuali să se angajeze mai puternic și mai mulți în această splendidă luptă și misiune care va aduce în final în împărăția lui Dumnezeu pe tot poporul nostru - și prin el poate că pe mulți alții.
Am crezut puternic în acest tineret de elită și am luptat pentru unii dintre ei, spre a-i impune nu numai între cei din Cluj, ci să-i introducem în circuitul celor mai frumoase valori și nume din al Oastei Domnului din țară și de peste hotare. Personal m-am încrezut puternic în capacitatea acestor tineri intelectuali de a înțelege dragostea deosebită și încrederea, poate exagerată, pe care o aveam față de ei. Și am fost convins sincer că, datorită culturii și inteligenței pe care o aveau, vor înțelege și se vor strădui să-și formeze atât convingerile, cât și caracterul pe specificul familiei lor duhovnicești, care este Oastea Domnului, spre afi una pe totdeauna cu noi, cu toți ceilalți frați.
La Cluj mai sunt și alte câteva deficiențe care trebuie remediate - și sperăm că se vor remedia. Și alte câteva hotărâri bune care încă nu s-au luat. Dar nădăjduim că se vor lua. Bunul început care s-a și pornit printr-un frumos legământ al unora dintre cei mai direct vizați ne dă mari speranțe și mult îndemn să-i sprijinim cu dragostea, cu rugăciunile și cu încrederea noastră. Și Dumnezeu le va ajuta.
Să le ajute Dumnezeu!
Se apropie marea confruntare. Fiți foarte atenți.
După alegerea noului patriarh și rezolvarea cu celelalte mișcări în cadrele ierarhiei bisericești, ni s-a spus că urmează să fie fixată și ziua dialogului cu noi. Alaltăieri am fost la mitropolitul din Sibiu, care, sperăm că va fi ales patriarh. Am vorbit cu el. A fost foarte binevoitor și mi-a spus din nou aceste lucruri: „Problema dumneavoastră este pe ordinea de zi. Așteaptă numai să se numească noul patriarh și noua orânduire în ierarhia bisericească și atunci, cu cea dintâi ocazie, va urma dialogul cu dumneavoastră. Să fiți pregătiți. Dumneata personal ai să mergi la patriarhul și acolo, împreună, veți discuta modalitatea cum să se aranjeze problema Oastei Domnului”.
Fraților, oricâte slăbiciuni au fost între noi, oricâte neînțelegeri până astăzi, de astăzi să le înmormântăm și de azi încolo să începem o viață nouă, conștienți de răspunderea pe care o vom avea în fața acestei situații. La dialogul cu noi va participa nu numai Comisia Sf. Sinod, nu numai delegația Departamentului Cultelor, dar și cele mai înalte autorități de stat. Va trebui să ne înfățișăm acolo în deplină unitate între noi. Singurul nostru argument este unitatea dintre noi. Între noi să nu mai fie... „decât flori și armonie”, cum se spunea atunci în momentul cel mare al unității neamului nostru. Tot ce a fost rău și slab, și nepotrivit, și... neînțelegeri dintre unii sau dintre alții să dispară. Și începând de astăzi va trebui să punem un legământ toți aci, că aceste lucruri au dispărut și de-acum încolo să fim niște oameni noi toți. Să ne iubim din toată inima. Chiar dacă mai avem slăbiciuni, Dumnezeu ne va ajuta să le lăsăm și să ajungem într-o unitate deplină. Pentru că numai acesta este argumentul nostru.
Și am ajuns aici la mitropolitul Nicolae, care a fost totdeauna binevoitor și... să-mi spună:
- Ce zici dumneata despre Oastea din Timișoara? Uite: ăla-i așa... ăla-i așa... ăla-i așa...
Și să-mi spună niște lucruri...
- Înalt Preasfințite, toți suntem oameni; toți greșim și putem greși. Dar noi nu greșim vrând să facem rău; greșim vrând să facem bine și nu știm... ajutați-ne... Suntem și niște copii nepricepuți și slabi. Ajutați-ne și ne înțelegeți, că nu vrem să facem rău. Vrem să facem bine, dar nu știm totdeauna cum să-l facem. Ca să se schimbe lucrurile astea. - Nu! Că... [cei de-aici] sunt așa...
Și mi-a spus și nume.
Domnul să ne ajute...
Veți vedea, mai departe, că și în alte părți am avut confruntări de-acestea. Și veți vedea cum am rămas până la urmă...
Deci după alegerea noului patriarh (care se face acum, la sfârșitul lunii acesteia sau la începutul lunii viitoare), automat se vor face și celelalte înlocuiri (...). După aceasta, se va stabili precis dialogul cu noi.
Ne apropiem deci de o confruntare mare. O comisie a Sf. Sinod și cu delegați, desigur, și din partea Departamentului de Stat al Cultelor, poate și din partea unor alte autorități... mai deosebite va fi formată, în scopul unui dialog oficial cu noi. Va fi o confruntare foarte serioasă, în care vom fi puși în fața a două alternative:
ori vom reuși să prezentăm suficiente argumente pozitive, prin cuvânt și prin atitudinea noastră, pentru ca autoritatea statului și a Bisericii să ne considere vrednici a ne acorda încrederea, dând un statut de acceptare a existenței noastre și de recunoaștere a activității noastre după felul care e acum numai tolerat, ori nu vom reuși să le oferim aceste argumente - și atunci poate urma altceva... pentru toți. Să știți. E foarte serioasă problema.
Argumentele noastre pozitive sunt învățătura noastră dreaptă și comportarea noastră justă atât față de rânduielile Bisericii, cât și față de cele ale statului. În cea mai mare parte a țării, frații noștri respectă învățătura și dau dovadă de o comportare ordonată, disciplinată, conștiincioasă, atât între ei, în adunarea noastră, cât și în armonia socială. Iar aceste lucruri, autoritatea bisericească, cât și cea de stat le știe bine. Însă mai sunt și cazuri de indisciplină, cum sunt cele enumerate mai înainte. Iar autoritatea le știe încă și mai bine și pe acestea. Dacă ni se va cere părerea asupra acestor cazuri speciale, noi ce să răspundem?
De aceea am semnalat aceste cazuri-problemă atât de stăruitor în primul rând lor, celor în cauză, spunându-le cu stăruitoare rugăminte să-și ia în foarte serios deficiențele și să caute cu toată grija și simțul de răspundere să și le rezolve bine. Acum, cât încă mai este timp! Spre a nu ne pomeni atunci într-o situație neprevăzută, care ne-ar dăuna tuturor, dar mai ales lor înșiși, acelora care sunt în cauză. Regretăm însă că până astăzi, cu toate insistențele noastre, n-am reușit. Unii dintre cei ce se complac în această stare de neascultare mi-au vorbit și chiar mi-au scris de-a dreptul în cel mai vulgar și obraznic fel. Bineînțeles, sub nume fals, neavând cinstea și curajul să-și spună numele adevărat. Ce comportare nedemnă și nevrednică!
Așa, de pildă, am primit scrisori jignitoare de la Câlnic, Reșița, semnate: „Un grup de frați”. Dar pe care ușor le-am recunoscut [că erau] scrise de Lică și de Marian Stepănescu. Toate ideile și cuvintele erau ale lor. Le-am răspuns pe numele lor adevărat, cum se cuvenea. Dar nici după aceasta n-au recunoscut adevărul. Ce să mai zici despre astfel de oameni? Dacă au dreptate, de ce nu-mi spun pe față și cinstit? Iar dacă le este rușine de ce spun, nu-i oare și mai rușine să le scrie sub nume fals?
O altă scrisoare am primit, plină de jigniri și insulte pentru parastasul de la mormântul Părintelui Iosif. Am recunoscut-o și pe aceasta ca venind din partea lui Nicolae Marini, frate numai de trup al fratelui nostru Ioan Marini, dar neavând sufletește nimic cu el. Și el semna scrisoarea: „Niște frați”. Nu i-am mai răspuns. N-avea nici un rost...
Mai nou, am primit o altă scrisoare de la Cluj, la fel semnată fals: „Un tânăr”. Dar ușor i-am identificat și pe autorii acestei scrisori: trei frați bătrâni din adunarea de la Iris. [Și aceasta era] plină de invective și amenințări. Le-am scris pe numele lor adevărat, ca să vadă că nimic din ce se face în ascuns nu rămâne nedescoperit. Dar nici aceștia n-au vrut să recunoască nimic, deși fiecare expresie este a lor.
Fie! Vine curând clipa când toate vor ieși la lumină și atunci Dumnezeu ne va răsplăti la toți. Știe Viul Dumnezeu că eu am căutat să fac tot ce mi-a stat în putință să apăr, în fața oricăror autorități, cauza Oastei Domnului și să fac tot ce pot, din locul și din starea, și din condițiile în care am fost, ca să li se schimbe felul lor de a ne privi și de a ne trata, din rău în bine.
Reîncepuseră, după cum bine știți, încă din toamna trecută și iarna trecută, tot felul de măsuri aspre împotriva multora dintre noi: amenzi tot mai mari și mai des repetate; discriminare în unele școli contra copiilor unora dintre frați, iar la serviciu, împotriva unor frați și surori, pe diferite motive; amenințări cu măsuri tot mai aspre și mai întinse. Se contura clar că totul are tendința să se înăsprească și să se generalizeze în mod grabnic.
Când am văzut aceste lucruri, am luat inițiativa memoriului și a contactelor cu autoritatea bisericească și, implicit, prin aceasta, și cu cea de stat, pentru clarificarea și normalizarea situației noastre. Să nu se ajungă mai rău. Și iată că - slăvit să fie Domnul! - am reușit până acolo că, după aceea, peste tot au încetat măsurile represive. Și astfel s-au putut ține în toată țara acele nunți, botezuri, adunări și parastase la care au participat sute și mii de suflete, fără nici un impediment și fără nici o urmare.
În câteva rânduri, atât din partea autorității religioase, cât și din partea celei de stat, am fost avertizat cam în felul următor: „Domnule Dorz, noi te cunoaștem și te înțelegem bine pe dumneata și nu avem nici o îndoială cu privire la sinceritatea dumitale. Dar te facem atent asupra unora dintre colaboratorii dumitale. Că, să știi, sunt foarte mulți dintre ei nesinceri. Să nu-ți pui prea mult încrederea în toți și nici să nu-ți iei prea mari răspunderi pentru ei, ca să n-ai surprize neplăcute”. Eu am garantat și atunci total pentru toți... dar mi s-a spus de cazuri nominale din Timișoara, din Cluj, din Galați, din Suceava, din Sibiu, din Bacău etc. Am căutat să-i apăr, spunând că multe sunt exagerări și că, chiar dacă ar fi vreun caz-problemă undeva, acesta totuși se va rezolva repede și frumos, fiindcă noi toți suntem animați de o sinceră bunăvoință și o dorință de pace. A rămas deocamdată atunci așa cum am zis eu. Dar mi s-a spus pe un ton semnificativ numai două vorbe: „Vei vedea...”.
Acum încep să văd. Și mă tem de ziua când va trebui să ne înfățișăm acolo. Mă tem de ceea ce ni se va dovedi; de ceea ce ni se va descoperi despre cazurile celor vizați. Și parcă aș dori să se tot amâne venirea acelei zile, doar le vom putea rezolva cumva noi între noi, să nu mergem cu ele la judecata altora, că mă tem de ea. Și iată de ce:
În primul rând, mă întreb: cine dintre noi vor fi aceia care se vor angaja cu curaj și de bunăvoie să facă parte din delegația Oastei Domnului care va merge la confruntarea cu autoritatea? Cine dintre noi vor fi aceia care se vor angaja cu curaj și de bunăvoie?
În al doilea rând, cine este pregătit să dea răspunsuri explicite la toate întrebările care ne vor fi puse, fără să facă vreun rău, dar și să spună adevărul? Ca să nu rămânem de rușine în nici un fel, în fața nimănui.
În al treilea rând, dacă se va cere garanția unei răspunderi pe viitor, cine va fi în stare să răspundă pentru cei neascultători care, iată, nu se supun nici Bisericii, nici statului, nici frățietății, nici lui Dumnezeu și care totuși zic că fac parte din Oastea Domnului? Cine își va lua răspunderea pentru situația acestora?
Ce voi putea să spun eu despre - hai să zicem - cei din Cluj? Care îmi aruncă în față vorbe ca acestea și-mi scriu: „Noi n-ascultăm de Traian Dorz! Noi ascultăm numai de Dumnezeu. Că blestemat este oricine se încrede în om (adică în Traian Dorz). Dar binecuvântat este acela (adică ei) care se încrede numai în Dumnezeu”. Pot să vă prezint acum aici această scrisoare în care pe cinci pagini sunt amenințat și batjocorit în toate felurile... nici nu vă spun aici cum. Mai ales pentru frații de la cortul din Cluj pe care i-am iubit și în care ne-am încrezut atât de mult...
Încă o dată: ce mult ar fi trebuit ca frații cei pentru care am fost mustrat să înțeleagă gândul cu care i-am apărat și cu care i-am sprijinit totdeauna. Iar astăzi ce mult ne zdrobesc nu vorbele bârfitorilor care ne urăsc din pricina fraților, ci felul și măsura în care unii dintre acești frați dau prilej celor care ne batjocoresc să aibă dreptate împotriva noastră. Am dat oare noi greș din nou cu încrederea noastră în frați? Atunci oare să nu mai promovăm pe nimeni?... Să nu mai încurajăm și să nu mai apărăm pe nimeni? Să nu mai inițiem nimic? Să părăsim totul: și studiul biblic, și cenaclul, și celelalte stări de vorbă împreună cu frații, și tot? Nu-i oare aceasta o ispită a diavolului care încearcă acum să ne descurajeze și să ne zdrobească dinăuntru, dacă nu ne-a putut din afară?
Eu singur nu știu ce să mai zic... Dar vreau să pun această situație, cu toată gravitatea ei, înaintea voastră, a tuturor fraților și surorilor mele, care aveți - prin locul pe care îl ocupați și prin slujba pe care o faceți - o mare răspundere înaintea lui Dumnezeu pentru felul cum merge în prezent și cum va merge în viitor Lucrarea Oastei Domnului. Aveți copii. Aveți urmași. Aveți un legământ veșnic. Aveți un ogor sfânt. Prin urmare, aveți și o mare răspundere. O răspundere tot așa de mare și tot așa de sfântă și veșnică înaintea lui Dumnezeu.
În ce mă privește, eu consider că mi-am făcut, după puterile mele, datoria pe care o aveam, cel puțin, în anul acesta. Poate anul de sfârșit al slujbei și al vieții mele.
Pentru țara noastră, am dat Congresului Statelor Unite ale Americii o puternică declarație care a ajutat la acordarea Clauzei națiunii celei mai favorizate țării noastre. Dumnezeu a făcut atunci ca această declarație a noastră să fie hotărâtoare spre bine în [această] problemă și a făcut să se acorde această clauză.
Pentru Biserica noastră, am ridicat frumos problema normalizării situației Oastei Domnului în statutul și în viața Bisericii, spre cel mai mare folos misionar al Bisericii noastre, atât înăuntru, cât și în afara ei, oferindu-i soluția în rezolvarea pozitivă în problema aceasta grea și îndelungată, pentru rezolvarea acestei crize de 50 de ani din sânul ei.
Acum, prin acest cuvânt adresat vouă, tuturor fraților și surorilor mele lucrători în via Domnului, cred că-mi fac și ultima datorie față de viitorul și de istoria acestei sfinte Lucrări. Vă pun în față, frații mei, în modul cel mai solemn și mai categoric, înaintea lui Hristos Domnul nostru și înaintea conștiinței voastre, datoria de a ieși din nepăsare și din ascunzișuri și de a porni pe față, cu orice risc, la curățirea și la îndreptarea lucrurilor din viața și din familia, și din adunările voastre, și din întreaga Lucrare, așa cum vă cere Dumnezeu. Nu mă lăsați tot numai pe mine și numai singur... Sunt bătrân, sunt bolnav, sunt obosit. Și iată, am ajuns disprețuit chiar de către unii dintre voi. Nu mai pot face față singur la toate.
Am ajuns aproape de normalizarea situației în afară. Dar suntem încă departe de normalizarea ei înăuntru. Am ajuns la un stadiu favorabil față de autoritatea de stat și de cea bisericească, dar putem pierde totul chiar acum, dacă nu lucrăm cu înțelepciune corespunzătoare în înlăturarea deficiențelor dinăuntru dintre noi. Dacă nu se va putea ajunge la o rezolvare fericită a tuturor problemelor noastre pe care le-am arătat mai sus și vi le-am pus în față - și la altele de felul acestora - acum, în acest ultim moment, și ne vom pomeni în fața apropiatei confruntări cu autoritatea tot într-o stare rea, atunci eu nu voi mai avea ce să fac decât ce a făcut rândunica îndurerată când, dintre cei cinci pui, unul neascultător își pierduse aripa și nu mai putea să zboare. Ca să nu piară și puii ascultători cu cel neascultător, și-a luat zborul în ultima clipă, pentru a nu pieri cu toții. L-au lăsat pe cel neascultător să-și ispășească singur ce și-a făcut prin neascultarea lui.
Vom garanta și noi cât vom putea pentru mulțimea cea mare a fraților care s-au dovedit ascultători de Domnul și sinceri în dragostea lor cu frații. Iar ceilalți vor rămâne să răspundă ei singuri de soarta pe care singuri și-au ales-o. Dar să nu ne învinuiască atunci nici pe noi, nici pe altcineva, pentru că, iată, au fost înștiințați destul. Dumnezeul răsplătirii să ne plătească odată fiecăruia dintre noi și tuturor după felul cum am ascultat și cum am lucrat - sau nu - voia Lui în Lucrarea Sa.
Doresc să înfățișez acest cuvânt testamentar cât mai apăsat și cât mai curând în fața tuturor fraților și surorilor noastre de răspundere din Lucrarea Oastei Domnului. Vremea nu mai așteaptă mult. Iar vârsta mea și stare sănătății mele au ajuns la sfârșit.
Lucrarea Oastei este a Domnului Iisus, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor i-a purtat de grijă până astăzi. El, Care a răscumpărat-o cu sângele Său sfânt, desigur, îi va purta și pe mai departe - El însuși - de grijă, cum i-a purtat atât de minunat și până acum. Confruntarea care vine este și ea cunoscută de Domnul Dumnezeul nostru. Și El știe mai dinainte cine și cu ce fel de gânduri vor veni acolo la masa acelui dialog. Pe noi nu trebuie să ne intereseze prea mult cu ce fel de gânduri vor veni alții. Dar trebuie să ne intereseze în cel mai serios mod felul în care ne vom duce noi. Acest lucru are cea mai mare importanță și înaintea lui Dumnezeu, și înaintea celor la care ne vom înfățișa pentru cauza lui Iisus.
Dacă umblarea noastră este curată, starea dintre noi este de unitate, ascultătoare, smerită, curată și frumoasă, dacă gândurile și cugetele noastre sunt sfinte și dacă intenția noastră este numai împlinirea voii lui Dumnezeu, atunci rugăciunile noastre vor fi ascultate, argumentele noastre vor fi biruitoare, iar scopul nostru realizat.
Dacă nu, atunci s-ar prea putea ca Domnul să ne mai dea încă o dată, pentru o altă cernere, în ciurul încercării. Și să ne mai trimită pentru o altă curățire, pe cei care nu s-au curățit, în cuptorul suferințelor. El are în mână lopata. El are puterea focului și El însuși veghează asupra Lucrării Sale, ca să nu o lase pe mâinile dezbinătorilor și răufăcătorilor, fie dinăuntru, fie din afară. Care vin, unii, în numele Domnului, ca să strice lucrarea Jertfei Sale și să dezbine sufletele pentru care S-a jertfit Hristos și înaintașii noștri. Acolo în foc se vor decanta reziduurile Lucrării lui Dumnezeu și se va lămuri aurul ei. Nu mai există nici o altă cale, decât asta, atunci când toate căile dragostei lui Dumnezeu și ale fraților au rămas fără răspuns.
Când am fost la ultimul dintre marii ierarhi ai Bisericii noastre, după două ore de discuții în care îi înfățișam tema memoriului nostru și susțineam cu toate argumentele dreptății aprobarea lui, la despărțire, i-am spus cu lacrimi: „Înalt Preasfințite Părinte Arhiepiscop, de cincizeci de ani port eu pe sufletul meu ca pe o piatră de moară greutatea problemei pe care am înfățișat-o în acest memoriu. Acum mulțumesc lui Dumnezeu că n-am murit până am ajuns în fața celor care pot s-o rezolve. De acum încolo greutatea aceasta a trecut asupra celor de care depinde rezolvarea ei. Eu pot muri liniștit”.
La fel spun și acum fraților mei și surorilor mele din Lucrarea Oastei Domnului: Treci, Doamne, din greutatea rezolvării acestor probleme, atâta parte cât îi revine fiecăruia, asupra oricui, și cât îi stă lui în putință. Și ia aminte, Doamne, dacă ajută sincer la aceasta fiecare sau nu. Doamne Iisuse, Tu, Care știi cugetul cu care am umblat și am lucrat cu Tine în slujba Ta și în Lucrarea Ta, printre frații mei, în timpul atât de scurt și atât de zbuciumat cât mi-ai încredințat și mie solia aceasta atât de grea și steagul acesta atât de frumos, Te rog, ajută-mă să pot veni acum liniștit pe drumul rânduit și mie în fața Ta și în împărăția Ta, la înaintașii mei.
Doamne și Dumnezeul nostru, vino puternic și rămâi biruitor în fruntea luptei și a luptătorilor Oastei Tale. Întărește picioarele celor care aleargă, brațul celor care luptă, mintea celor care conduc, inima celor care iubesc și răbdarea celor care sufăr și luminează-le, Doamne, calea și despică-le valurile înainte, ca să poată merge biruitori spre împlinirea strălucită a voii Tale și a scopului pentru care i-ai rânduit Tu. Înalță în cele mai vrednice mâini steagurile Tale biruitoare, săbiile Tale viteze și harfele Tale inspirate. Iar mie, Te rog, ajută-mi, Doamne, să intru și eu, la rândul meu, pe porțile milostive ale Ierusalimului Tău ceresc, în lăcașul pregătit de Tine familiei Oastei Tale din cer. Să ajung între înaintașii mei care mă așteaptă acolo cu înfățișarea smerită a unui luptător obosit, dar biruitor. Ca un slujitor umilit, dar găsit credincios în puținul lucru încredințat lui. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
***
(...) Fraților, aceste lucruri am avut să vi le împărtășesc și asupra acestora vă rog foarte mult să vă gândiți. E un moment foarte important pentru noi toți. Nici unul dintre noi nu vom putea fi scutiți. Ori vine o binecuvântare și ne cuprinde pe toți - din cauza celor buni care s-au rugat și și-au dat silința să aducă niște argumente valabile și puternice în fața celor care [ne] cercetează -, ori vom aduce toți o comportare netrebnică și situația noastră se va schimba nefavorabil. Și atunci vor avea de suferit aceia care s-au făcut vinovați înaintea lui Dumnezeu, înaintea statului, înaintea Bisericii și înaintea Lucrării Oastei Domnului de neascultare.
Eu... știe Dumnezeu că nu mint în ceea ce vă spun cu privire la starea mea și cu privire la comportările și atitudinea noastră față de ceilalți, și cu privire la discuțiile pe care le-am avut. Vă spun tot adevărul, pentru că mâine vom sta în fața lui Hristos și acolo, să pot privi liniștit fața fiecăruia dintre frățiile voastre, că v-am spus adevărul și n-am mințit.
Dacă în numele tuturor fraților eu am dat această declarație acolo, am vrut ca toți frații să știe ce am declarat eu în numele lor; și din pricina [asta] Dumnezeu, iată, ne binecuvântează pe toți și ne va binecuvânta.
Datorită acestui fapt, autoritatea a făcut față de noi un salt înalt în a ne prețui și a ne înțelege. A văzut că noi ne-am dat silința din toată inima să ne facem datoria față de Dumnezeu, față de Biserica noastră, față de țara noastră, față de Lucrarea Lui în care am fost chemați.
Le-am spus: „Cu toate că am fost prigoniți mai mult decât oricine, închiși, batjocoriți și chinuiți, nu ne-am părăsit nici țara noastră, nici Biserica și credința noastră, cum am fi putut fi ispitiți s-o facem și cum au făcut alții, chiar dacă n-au fost prigoniți”. E aceasta o dovadă că noi din toată inima ne iubim patria noastră, credința noastră, poporul nostru și pe Dumnezeu, pentru care ne-am hotărât și [căruia] ne-am predat, și... ne-am legat să-L slujim.
De aceea, fraților, momentele acestea sunt niște momente importante. Eu cât am putut, din cauza bolii, oboselii, slăbiciunii pe care le am (că știe numai Dumnezeu că prin minune trăiesc...), am fost cam peste tot pe unde am putut merge. Și uite așa, ca în fața frățiilor voastre, am spus aceste lucruri tuturor fraților și surorilor. De aceea am zis de la început că era bine dacă eram cu toții. Pentru ca fiecare să-nțeleagă. Dar, în sfârșit... consider că e cea mai mare parte și cea mai importantă parte dintre frații și surorile din Timișoara aici.
Îndeosebi tinerii să știe câtă luptă am dus noi, mai ales pentru ei. Că noi, de-acuma, orice-ar fi fost, ușor putem suporta... Ne-am învățat cu suferința, ne-am învățat cu foamea, cu jertfa, cu bătaia, cu orice... Și așteptăm clipa să mergem la Domnul liniștiți. Dar ne-am gândit la viitorul lor. Ei trebuie să facă școli, ei vor merge în servicii, ei au copii, ei vor avea copii. Și dacă nu-i asigurăm noi printr-o comportare sfântă acum și printr-o relație strânsă și înțelegătoare, și cinstită cu autoritatea, aceștia vor avea mult de suferit. Și începuseră să aibă de suferit; până s-a luat inițiativa asta cu memoriul și cu relațiile cu [autoritățile]. De atunci au încetat încercările. Dar ce ușor ar putea [re]veni dintr-odată și îngrozitor, dacă noi n-am fi în stare să ne facem datoria. E atâta nevoie de amenzi, e atâta nevoie de mână de lucru. Ușor poate să amendeze, ușor poate să ducă la Rovinari și la... Bârcea și... știu eu pe unde.
De asta am căutat să ne ferim, arătând dragostea noastră și atașamentul nostru, din răspunderea față de Domnul și față de autoritatea noastră. Suntem cinstiți în fața Domnului și am vrut să fim cinstiți și înaintea autorităților noastre, în toate privințele. Ne facem datoria ca niște oameni credincioși în credința noastră și ne facem datoria ca niște muncitori vrednici, cetățeni cinstiți și la locul nostru de muncă, cu toții. Așa i-am învățat pe copiii noștri, așa ne-am dat silințele să fim noi înșine: cei dintâi la datorii și cei din urmă la drepturi. Pentru că lumea [face] tocmai invers: cei dintâi la drepturi și cei din urmă la datorii. Hristos ne-a învățat pe noi așa: să-i iubim pe toți, să ne rugăm pentru toți, să fim supuși și cinstiți din îndemnul conștiinței. Și noi așa am învățat Evanghelia și așa i-am învățat și pe urmașii noștri.
De aceea - din condiția grea în care eram - am ajuns să fim prețuiți în fața autorităților noastre și să avem un cuvânt ascultat. Că altfel nimeni n-ar fi dat doi bani pe noi... Dar după anii de suferință și de răbdare, ne-am făcut datoria cinstit și am putut să [le vorbim] liniștiți - de la cel mai mare până la cel mai mic -, [tuturor] celor cu care am avut confruntare.
Dați-vă silința să fiți [plăcuți Domnului]. Să ne iubim unii pe alții. Slabi am fost toți... avem greșeli toți... Și ne mai mustrăm între noi, ca într-o căsnicie... [între soți, unde] vin câteodată clipe de ceartă și de nemulțumire, și de mustrări aspre. Dar după aceea iar se îmbrățișează, că Dumnezeu i-a unit. Și între noi trebuie să fie o mai strânsă unire în felul acesta.
Să încetăm de-aci încolo toate neînțelegerile dintre noi, sub orice formă ar fi. Și să ne iubim cum ne cere Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că, în fața mai marilor noștri, la confruntarea care vine, nu vom avea alt argument mai puternic decât unitatea dintre noi. Ei știu dacă între noi este unitate sau e dezbinare. Și ne respectă dacă știu că între noi este unitate și ne disprețuiesc dacă între noi e dezbinare: „Voi ziceți că sunteți credincioși... și vă alegeți voi că sunteți mai altfel decât ceilalți credincioși ai Bisericii. Dar între voi e cutare și cutare, și cutare...”, și spune nume și fapte. Că atât de mulți se duc, dintre noi, și spun acolo despre alții. Și cum spun ei despre alții, spun și alții despre ei. Și în felul acesta se creează așa o atmosferă, că ți-e uneori silă... Și-atunci le-am spus: „Nu-i adevărat, Înalt Preasfințite. Sunt exagerări spuse de răuvoitori, care caută să facă rău”.
Dar... e vremea acuma să ne dezbinăm între noi? Cine-i fără greșeală? Numai singur Dumnezeu e fără greșeală. Toți avem greșeli. Dar asta nu înseamnă să ne dăm în cap acuma unii la alții, ci, cum ne îndeamnă Mântuitorul, să ne iertăm unii altora cum ne-a iertat El și să fim uniți, ca să apărem în fața tuturor o inimă și-un gând. E datoria noastră; fiecare apărând pe frați, vă apărați pe voi înșivă.
Nu vă vorbiți de rău unii pe alții - pe nimeni! - dar mai ales pe frați. Nici dacă aveți dreptate. Dar n-aveți dreptate niciodată când vorbiți de rău pe frați. Că nu trebuie să vorbiți de rău, din capul locului. Iubiți-vă, răbdați-vă, acoperiți-vă și - cum spune Domnul - cel care vrea să fie mai mare să se facă robul tuturor. Adevărata înălțare este aceea a celui care se smerește.
Părintele Iosif spunea odată despre Satana că umblă prin toate adunările și prin toate bisericile cu niște scaune mari și tot spune: „Uite, îți dau scaunul ăsta, dacă te închini [mie]”. Și celor care ascultă de el și se umflă de mândrie și de îngâmfare, le dă un scaun pe undeva. Și... îi trântește apoi sub scaun. Dar și Domnul Iisus umblă și spune: „Cine se smerește, acela va fi înălțat. Învățați de la Mine, că Eu sunt blând și smerit cu inima”. Așa a zis El.
Aceste lucruri a spus El să le învățăm de la El. Hai să le-nvățăm de la El!
Să fim blânzi și smeriți cu inima, adică iubitori și curați. Domnul ne va ajuta...
Sunt mai multe lucruri de care ar fi fost vorba să le mai pomenim între noi. Cel dintâi lucru de care depinde rezolvarea foarte multora dintre deficiențele noastre este ceea ce am spus de la început: necesitatea să alegeți din mijlocul frățiilor voastre, cu toții, după rugăciune, după post... Cereți lumina Duhului Sfânt și alegeți din mijlocul frățiilor voastre pe un frate pe care îl credeți că vă poate reprezenta mâine în fața autorității. Iar fratele acesta care va primi de la Domnul - și de la frați - însărcinarea aceasta să caute să fie cel mai smerit, cel mai înfrânat, cel mai sfânt, cel mai plin de blândețe și de bunătate pentru toți.
Poate, adunarea fiind mare, va mai fi nevoie de doi frați, care să-l sprijine. Când fratele nu-i, să fie altcineva, care să ajute sau să completeze. Nu va lua însă nici o hotărâre împotriva unității frățești sau [să dovedească] neascultare de credeul celorlalți. În lucrurile mărunte, care-s bucătăria adunărilor noastre, [acești frați] știu de la început ce anume probleme sunt, care trebuie rezolvate: comportarea tineretului, așezarea în adunare într-un mod ordonat, felul cum să procedăm în adunările noastre. Și aici am auzit... în sfârșit... că fratele Ionică e cu cântările. Ar putea să lucreze, să coordoneze oarecum... mai în același fel să cânte toți; că o parte cântă într-un fel, o parte cântă altfel și se amestecă...
Chiar și cântarea aceasta cu Sfinte Dumnezeule, unii o cântă într-un fel... [diferit]. În mod obișnuit, nu se repetă: „Sfinte, Sfinte Dumnezeule” sau... Dar poate că aici numai, într-o zonă, se cântă într-un anumit fel. Noi tindem să generalizăm, să uniformizăm rugăciunile cu care noi începem și sfârșim adunările noastre, cântările care [se cântă] la biserică: Împărate Ceresc sau Sfinte Dumnezeule, sau... La urmă ar trebui să se termine cu rugăciunea de închinare Maicii Domnului Cuvine-se cu adevărat sau, cel puțin, așa... cu cântarea obișnuită la noi, Maică pururea Fecioară, dacă altceva nu-i. [Să fie], cel puțin, o cântare în cinstea Maicii Domnului. Și astea să se uniformizeze, adică să le cântăm cam la fel. Că dacă venim aici, se cântă într-un fel; dacă mergem în partea cealaltă, se cântă altfel. Astea-s lucruri mărunte, se pot... uniformiza.
Sau: conducerea adunării (sau dacă se întâmplă [să fie] nunți). Că dacă este cineva însărcinat cu grija asta, el va face în așa fel încât lucrurile să decurgă normal. Și toți ceilalți să se supună oarecum ascultării de acest frate care coordonează, care dirijează, care pune rânduială acolo. În general, e bine să se vorbească cât mai scurt și cât mai concis, adevărurile puternice (...).
(...) Și deși am încercat atunci (doi ani de zile am fost, de nenumărate ori, la toate aceste autorități), până la urmă ni s-au respins memoriile noastre și ce a urmat după aceea știm. Zeci de ani de suferință pentru foarte mulți dintre noi. Mulți au murit dintre noi acolo departe, în suferință, și mulți îndată după aceea.
Noi totuși, cu toate aceste sacrificii, nu ne-am părăsit nici Biserica noastră, nici țara noastră. Le-am rămas credincioși cum am declarat de atâtea ori! Rugându-ne lui Dumnezeu să aducă odată vremea când dreptatea ni se va face; convinși fiind că această dreptate Dumnezeu și istoria ne-o vor face. Dar am vrut să ne-o facă prin ai noștri, nu prin străini.
Noi n-am dorit niciodată nimic de la străini împotriva alor noștri. Nici o învățătură de la străini împotriva învățăturii noastre. Nici o încurajare de la străini împotriva alor noștri. Am zis: „Dumnezeu știe”. Și: „Oricât de multe jertfe se cere pentru reușita unui gând bun, [Doamne], ajută-ne să le putem da. Pentru că numai atunci putem aștepta liniștiți dreptatea Ta și dreptatea istoriei”. Ce frumos se va putea mărturisi atunci întregii Biserici, tuturor, cum spune David: „Cât mă bucur eu când mi se spune: «Haidem la Casa Domnului!»”. Să lăudăm pe Dumnezeu în Casa Lui sfântă, cu o viață sfântă, cu o trăire sfântă, cu un curaj sfânt, cu o demnitate sfântă. La aceasta ne cheamă Domnul. Suntem la un pas de a ajunge.
Un lucru însă trebuie să se rezolve în mijlocul nostru: unitatea de credință și de iubire. Dragostea dintâi să fie între noi și să vină din toată inima și să rămână pentru totdeauna. [Apropiați-vă] cei care știți că ați stat undeva departe de acest curent binecuvântat pe care iată cum îl binecuvântează Dumnezeu cu atâtea suflete curate, vrednice, binecuvântate. [Iată] cum ne-a ajutat Domnul să ajungem acum la adunări atât de pline de putere...
Aduceți-vă aminte cum erau, mai ales în părțile acestea, acum câțiva ani, adunările frățești: numai dezbinări, numai cuvinte contradictorii, numai amărăciune și întristare și când veneai, și când te duceai. Iar acum iată ce binecuvântare dă Dumnezeu în această părtășie sfântă, când toți frații vorbesc la fel! Ei preiau ștafeta asta sfântă de la cel dintâi și o duc frumos, tot mai frumos, până la cel din urmă. Și rezultatul, iată: tinerii noștri vin la Dumnezeu, copiii dumneavoastră se întorc la Domnul cu lacrimi. Nu este asta o minune? Cine se întorcea la Domnul când erau certuri și neînțelegeri între frați? Cine se întoarce la Domnul în adunările dezbinate? Iată ce minunat este: când Dumnezeu reface unitatea celor dintâi, o reface și pe a celor din urmă. Iată, când părinții se unesc în dragostea lui Dumnezeu, cum vin copiii la Domnul. Ca roua binecuvântată, aducătoare de viață și de belșug.
Eu mulțumesc din toată inima Domnului pentru încă o stare de asta. Am fost și în alte părți. De fiecare dată mai erau și dezbinări pe ici, pe colo, între (...) frați, în adunări. Totdeauna am încheiat cu un legământ sfânt. Frații care ani de zile nu-și vorbiseră unii altora, după o astfel de adunare, în genunchi s-au îmbrățișat, cu lacrimi, și au pus legământ înaintea Domnului: „Uităm tot ce-a fost până astăzi. De aci pornim, de la dragostea dintâi, și vrem să creștem în ea, aducând roade binecuvântate. Pentru că aceasta va fi, în primul rând, pentru fericirea noastră și a familiei noastre; după aceea și a tuturor celor care, privind la noi, vor vedea dragostea din mijlocul nostru, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Că până și cei din afară privesc cu bucurie la buna rânduială care domnește în mijlocul vostru”.
Să ne ajute Domnul ca, și acum, aici unde au mai fost unele frecușuri... Dar când, într-o zi ca asta, Dumnezeu ne-a adunat în această strângere frățească, e cazul, e timpul, e locul, e momentul să înnoim cu toții legământul dragostei dintâi. Și, dacă au fost păreri diferite, să renunțăm la ele. Că tot ce ne desparte de frați e păcat. Și e cu atât mai mare păcat cu cât vine la noi, ispitindu-ne că e în numele Domnului și în numele Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu și Cuvântul Său cel sfânt nu grăiește în mii de feluri, ci în același fel tuturor.
Noi dorim din toată inima ca, în acest moment, să încheiem bucuria noastră de astăzi și cuvântul acesta cu un legământ! Pe care îl fac eu, în primul rând, în fața frățiilor voastre. Îmi cer din inimă iertare Domnului și tuturor fraților cărora le-am greșit cu vreun cuvânt, din cauza dorinței de a face bine, dar... a fost înțeleasă dorința aceasta rău. Și aș vrea ca și ceilalți frați și surori care au greșit fie prin cuvânt, fie prin crezuri felurite și dezbinătoare [față de] ceilalți frați să ajungă la acest moment fericit. Să le pară rău de tot ce a putut întina, întrista, îndurera și păgubi Lucrarea lui Dumnezeu din pricina atitudinii lor. Să pună gând și hotărâre: „De azi înainte ne unim pentru totdeauna cu unitatea frățească, cu părtășia frățească, cu învățătura frățească, cu Lucrarea și cu dragostea frățească; și vrem să mergem până la sfârșit, lucrând împreună pentru totdeauna”.
Iată, acum ați putut vedea aici începutul acestei unități prin cuvântul armonios care s-a îmbinat din toate părțile în același fel. Să pornim așa pentru totdeauna, mai ales că mâine ne așteaptă confruntarea cu autoritatea. De ce să ne arate alții rufele noastre murdare? Mai bine le spălăm și le curățim între noi, ca atunci să putem spune clar: „Între noi nu-i nici un dezbinător. Între noi nu-i nici o credință greșită. Noi mergem toți pe aceeași linie!” Cu câtă bucurie vom răspunde noi atunci în fața tuturor! Mai cu multă bucurie decât [cu câtă] am putut răspunde celor de la Iași pentru Suceava sau pentru cei de acolo, celor de la Galați, pentru câțiva dintre frații pe care ni i-au numit că sunt prin unele sate din jurul acela, printre care a pomenit și de Rediu, și de Nămoloasa și așa mai departe.
Am garantat pentru toți și am spus: „E momentul hotărât! Toți frații noștri vor mărturisi la fel, pentru că toți avem dorința sinceră să ajungem la același numitor”. Și credem că Dumnezeu ne-a ajutat de data aceasta ca, cel puțin în măsura și în limita timpului și locului, și cauzei de aici, să putem constata cu bucurie că am ajuns la ceea ce am dorit. Și ne-am rugat lui Dumnezeu să ne ajute să ajungem la unitatea dintre noi, ca să putem da un răspuns hotărât în fața celor care ne vor cere în curând acesta. Să putem răspunde pentru toți: că toți gândim la fel, că toți vorbim la fel, că toți învățăm la fel, că toți suntem o inimă și-un gând. Că n-avem altă Biserică, decât asta; că n-avem altă țară, decât asta; că n-avem altă dorință, decât mântuirea și fericirea acestor două comori care sunt ale noastre și noi ale lor.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Aș vrea ca și acum să încheiem această bucurie cu un scurt cuvânt de legământ pe care să-l facem în fața Domnului, pe aceste gânduri. Toți cei care gândiți la fel ne ridicăm în picioare și facem legământul acesta și de astăzi înainte să și pornim la fel. Uitând tot ce este-n urmă și alergând înainte pătrunși de același gând și de aceeași dorință să-L slujim pe Dumnezeu în armonie deplină cu îndrumătorii noștri, atât cei de sus, cât și cei de jos; atât cu cei din partea patriei noastre, cât și cu cei din partea Bisericii noastre. Că aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la noi. Și mai ales cu privire la dragostea și credința, și părtășia din mijlocul nostru.
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.