Transformarea lăuntrică

Prima vorbire a fratelui Traian Dorz la adunarea de la Ciula Mare (HD) - 1 martie 1987

(...) Mulțumim din toată inima Domnului și Dumnezeului nostru pentru ceasul acesta de rugăciune, pentru Casa aceasta a Domnului, pentru ziua aceasta a Domnului, în care El a rânduit să ne putem aduna aici în Casa Lui sfântă, lângă Cuvântul Lui sfânt din care să ne poată împărtăși lumina cea sfântă, de care fiecare dintre noi avem nevoie pentru mântuirea sufletului, comoara cea mai scumpă și mai adevărată a fiecăruia dintre noi.

Un mare înțelept a spus: „Cartea este necesară, pâinea este necesară, dar Hristos este cel mai necesar”. Toți avem nevoie de cunoștință, toți avem nevoie de pâine, dar de Hristos avem nevoie și mai mult decât de toate aceste daruri atât de necesare, de trebuincioase vieții fiecăruia dintre noi.

Trăim astăzi o zi cu totul deosebită. Începe marele și sfântul Post, acel timp de pregătire și de cercetare sufletească pentru fiecare dintre noi care dorim cu adevărat să ne primenim sufletele în așa fel, încât sărbătoarea cea minunată și cea mai mare care vine s-o putem întâmpina cu niște inimi pregătite, să ne putem bucura de binecuvântările aduse de Dumnezeu în aceste zile, pentru această zi.

Cuvântul lui Dumnezeu este ca o oglindă mare în care trebuie să ne privim fața fiecare dintre noi. Ori de câte ori stăm în fața sfintei Evanghelii, noi stăm în fața acestui Cuvânt care vrea să ne arate starea noastră, a fiecăruia dintre noi.

Între cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu sunt totdeauna trei feluri de ascultători: cei care sunt aproape și aud; cei care sunt pe la mijloc și nu prea aud tot; cei care sunt pe la margini și adeseori nu înțeleg nimic.

Aceste gradații, aceste stări sunt mai întâi sufletești, apoi trupești. Adică ascultătorii Cuvântului lui Dumnezeu se împart în trei: unii care aud, ascultă și înțeleg, pătrund sensul și înțelesul adânc al adevărului mântuitor din cuvântul care se împarte; alții înțeleg pe jumătate; și sunt unii care nu înțeleg deloc. Despre aceștia este scris: „Urechi au și nu aud, ochi au și nu văd”.

Am spus, Cuvântul lui Dumnezeu este ca o oglindă în care ne putem privi toți. De fiecare dată, mergerea noastră la sfânta biserică, ascultarea noastră la sfânta Evanghelie și la tot ce se petrece în Casa lui Dumnezeu este ca o oglindă în care noi trebuie să ne privim fețele noastre. Dar, cum se întâmplă de obicei, unii, cei care sunt pătrunși de dorința de a se curăți, de a se cunoaște pe ei înșiși, de a-și vedea petele sufletului, de a se curăți și a se schimba pentru ca să poată fi primiți și plăcuți înaintea lui Dumnezeu, aceștia stau atenți și privesc cu smerenie, și se uită și-și descopăr petele sufletului în Cuvântul lui Dumnezeu.

Alții trec mai nepăsători. Privesc de departe la oglindă. Mai văd petele mai mari, dar pe cele mai mărunte nici nu le observă; și... dacă el nu le vede, crede că într-adevăr nici nu le are.

Și cei de departe, care se trezesc ca atunci când trec grăbiți pe lângă o vitrină întunecată; nu-și văd nici o pată. Și trec liniștiți mai departe, crezând că, dacă vitrina întunecată nu le arată lor lumina și dacă ochii lor grăbiți nu vor să-și vadă starea în care sunt, nici nu au pete.

Evanghelia de astăzi e scrisă de Sfântul Evanghelist Matei, în capitolul 6, începând cu versetul 14, până la versetul 21. Și Mântuitorul vorbește acolo limpede: „Dacă iertați oamenilor păcatele lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta păcatele voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor, nici Tatăl cel ceresc nu va ierta păcatele voastre. Când postiți, să nu fiți ca fățarnicii, care își smolesc fețele, ca să se-arate oamenilor că postesc. Ci tu când postești unge-ți capul tău și spală-ți fața ta, ca să te arăți nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, Care vede în ascuns; și Tatăl cel ceresc, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție la arătare. Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le sapă și le fură hoții, unde le mănâncă rugina sau le roade molia. Ci strângeți-vă comori în ceruri, unde nu le sapă hoții, unde nu le roade rugina și molia. Pentru că unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră”.

Aseară, cu ajutorul Domnului, am dorit să vorbim mai pe larg despre înțelesul adânc al acestor stări din Evanghelia sfântă și asupra acestor adevăruri adânci din această parte a Cuvântului lui Dumnezeu. Dar... cum se-ntâmplă de obicei când oamenii se grăbesc: e forfotă, e neatenție, Cuvântul lui Dumnezeu trece pe lângă urechi. Aceștia deslușesc uneori sunetele cuvintelor, dar puterea lor și duhul lor nu pătrund în inimi. Acestea sunt urechile care aud degeaba, care aud în zadar, pentru că inima lor rămâne mereu neatinsă de Cuvântul lui Dumnezeu și fără puterea mântuitoare pe care o aduce acest Cuvânt în inima care îl primește.

Acum suntem în Casa Domnului. Acuma suntem într-un ceas liniștit. Dorim să ne strângem lângă Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu mai cu atenție și să cercetăm ce anume adevăruri a vrut Mântuitorul nostru să ne facă pe noi să înțelegem din Cuvântul lui Dumnezeu.

Uneori în câte-o adunare mare unde cei de la margine nu aud, este câte unul pe care îl interesează Cuvântul lui Dumnezeu și ar vrea să-l audă; și spune: „Frate, vorbește mai tare, că nu se-aude”. Ce dragoste are sufletul acesta care ar dori să nu scape nici un cuvânt, [însă] din cauza stării în care se găsește, nu pătrunde și nu pot pătrunde până la el chiar toate cuvintele. El însă, cu o inimă atentă, face strâns legătura între cuvintele pe care le-a înțeles și cele pe care nu le-a înțeles. Și astfel el capătă înțelegerea adevărului spus în cuvintele acestea.

Alții, neauzind bine, spun: „Frate, te rog, mai repetă o dată, că n-am înțeles”. Ce minunate sunt acele inimi care doresc să înțeleagă! Care doresc ca nu numai pe lângă urechile lor să treacă sunetele plăcute ale unei cântări sau melodia tainică a unei poezii pline de conținut, sau un cuvânt plin de putere, ci doresc să înțeleagă puterea din acest cuvânt, pentru că aceasta este esențialul. Cuvântul lui Dumnezeu este plin de putere; și dacă noi nu primim decât sunetul lui și nu conținutul lui, urechile noastre pot să se amețească cu o muzică înșelătoare un timp, dar inima noastră nu se alege cu nimic.

Partea Evangheliei de astăzi este cuprinsă într-un întreg mai mare, care începe cu capitolul 5 de la Matei și sfârșește cu capitolul 7 de la Matei. Acestea sunt începutul Evangheliei. Mântuitorul a început Evanghelia cu capitolul 5 de la Matei, când a adunat mulțimile în jurul Lui și i-a luat pe ucenicii Săi și le-a vorbit tuturor începând cu Fericirile, cu care începe capitolul 5 de la Matei.

„Fericiți cei săraci.” Cum adică săraci? Mântuitorul le-a spus ucenicilor Săi și celor care erau lângă El aceste fericiri. „Ferice de voi că v-ați simțit săraci și ați venit la Dumnezeu, și ați căpătat comoara cea ascunsă, și voi v-ați îmbogățit.” Ferice de acea sărăcie care te aduce la Hristos, să afli comoara și viața veșnică.

„Ferice de voi, cei flămânzi.” Da, pentru că voi ați flămânzit și ați venit să auziți Cuvântul lui Dumnezeu și, ascultându-l, acest cuvânt v-a săturat, și acum nu vi-e mai foame de nimic de pe pământ, decât după Cuvântul lui Dumnezeu.

„Ferice de voi, cei care ați însetat”, pentru că voi ați venit la apele vieții și, adăpându-vă din Apa cea Vie, care este viața veșnică, nu mai însetați după izvoarele deșarte și înșelătoare ale lumii.

Acestea sunt Fericirile și acesta e sensul Fericirilor.

„Ferice de cei împăciuitori.” Da, pentru că voi ați venit cu o inimă tulburată și dezbinată și Hristos v-a dat pacea. Și acum vă duceți și vestiți și voi pacea lui Dumnezeu. „Cât de frumoase sunt pe munți picioarele celor care vestesc pacea”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Da, o vestesc, pentru că ei n-au avut pace; au venit la Hristos, au primit pacea și acum au de unde să dea și au de unde să spună: „Veniți și voi acolo de unde noi am putut să ne adăpăm din izvoarele păcii”.

Cu aceste Fericiri, cu aceste cuvinte, Mântuitorul începe Evanghelia Sa, căutând să ne învețe pe noi și să ne ajute să ajungem să vedem că suntem săraci și avem nevoie de bogăția Lui; că suntem însetați și avem nevoie de apa Lui; că suntem flămânzi și avem nevoie de pâinea Lui; că suntem fără pace și avem nevoie de pacea Lui; că suntem necurați și avem nevoie de curăția prin care noi putem vedea totdeauna pe Dumnezeu.

„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” Da, pentru că n-au avut nici ei inima curată, dar au venit la Cel care a putut s-o curățească și acum sunt fericiți, pentru că sunt curățiți de El.

Aceste lucruri încep cu Predica de pe munte. Mântuitorul nostru cu aceste lucruri a început, pentru că a vrut întâi să facă credincioși, ucenici, și după aceea să-i trimită să lucreze pentru El. Un dicton a avut Hristos și El s-a ținut de el de la început: „Întâi să fii, apoi să faci”. El i-a chemat pe ucenicii Săi, ca întâi să fie ei oameni flămânzi și însetoșați după neprihănire, să fie [ei] oameni săraci care să caute bogăția harului lui Dumnezeu, să fie [ei] oameni care să caute și să dorească pacea și curăția lui Dumnezeu. Și atunci ei, aceștia, îi vor putea ajuta și pe alții să afle aceste binecuvântări.

În Evanghelia de astăzi sunt cuprinse șapte dintre versetele celor trei capitole cu predica de pe munte, cu care a început Mântuitorul Evanghelia Sa. Și se vorbește de trei lucruri mari în aceste câteva versete din Cuvântul lui Dumnezeu.

Știți, am spus că Cuvântul lui Dumnezeu este ca o oglindă mare în care îți vezi toată fața. Dar, spărgând această oglindă, tăind-o felii, oricât de mică ar fi o bucățică din această oglindă, se vede în ea la fel fața, ca în oglinda cea mare. Fie capitole întregi din Evanghelie, fie versete din Evanghelie, toate reprezintă oglinda Cuvântului lui Dumnezeu. Și așa ne vedem fața și în toată predica de pe munte din cele trei capitole de la Matei: 5, 6 și 7, și așa ne vedem fața și în fiecare dintre aceste versete. Să ne cercetăm cu băgare de seamă și dorind sincer să vedem care este adevărata noastră înfățișare. Nu cum ne văd oamenii, nici cum am dori noi să apărem în fața altora, ci cum ne vede Dumnezeu, că acesta este adevărul.

Mântuitorul vorbește în această Evanghelie despre trei mari lucruri, dacă suntem atenți:

vorbește întâi despre păcate și despre iertare; apoi vorbește despre post și despre înfrânare; și apoi vorbește despre comorile cele duhovnicești și cele pământești.

Trebuie să luăm seama bine la acest mare și sfânt moment. Era momentul când Hristos a ieșit pentru prima dată în fața lumii! Și atunci El a deschis Evanghelia Sa de la primul Său cuvânt. A început cu cuvântul „fericiți”. Ce minunat cuvânt este cel dintâi cuvânt din Evanghelie! Evanghelia Mântuitorului - cum am mai spus - a început cu capitolul 5 de la Matei și a sfârșit cu 25 de la Matei. Înainte de capitolul 5 sunt înștiințări cu desfășurarea vieții de la Naștere și până la Predica de pe munte; și după capitolul 25 încheie cu Judecata, cu desfășurarea Patimilor, Morții și Învierii Mântuitorului.

Tot ce a spus Mântuitorul se cuprinde în aceste douăzeci de capitole din Evanghelia de la Matei.

Acum Evanghelia (fracțiunea) de astăzi este din capitolul 6 de la Matei. Înaintașii noștri și părinții care au rânduit aceste slujbe binecuvântate le-au împărțit în așa fel, încât să fie așezate aceste adevăruri chiar în momentul când avem cea mai mare nevoie să le înțelegem. A așezat Evanghelia de astăzi la începutul postului, pentru că se vorbește de trei mari lucruri și de trei mari condiții neapărat necesare tuturor celor care vor să se apropie de Învierea lui Hristos și de învierea vieții veșnice, căci spre acestea mergem.

Și aceste trei condiții sunt:

Întâi, recunoașterea păcatelor, pentru ca să cerem iertare și să putem primi iertare. Acesta e cel dintâi lucru pe care-l cere Dumnezeu de la noi. Căci fără iertarea mântuirii, fără recunoașterea păcatelor, fără căință adâncă pentru aceste păcate, fără lepădarea lor și fără hotărârea noastră de a o rupe cu ele nu poate să fie iertare și mântuire pentru nimeni.

Păcatul este cel dintâi zid de despărțire pus între noi și Dumnezeu. De la Adam până astăzi, păcatul a rămas mereu între om și Dumnezeu. Și a trebuit să se dea o luptă adâncă și de-o parte, și de alta, pentru ca să se dărâme acest zid.

Dumnezeu vrea la noi pocăința și apoi vine și iertarea Lui. Dar dacă de la noi nu pornește pocăința și-ndreptarea sinceră, nu vine nici din partea lui Dumnezeu iertare. Pentru că și El condiționează iertarea pe care ne-o dă nouă de felul cum știm noi să iertăm pe alții.

Mai întâi și mai întâi trebuie recunoașterea greșelilor. Să recunoaștem că noi avem greșeli adânci, greșeli mari, păcate adânci pe care noi trebuie să le recunoaștem și să le mărturisim, și să le părăsim, pentru ca să putem primi iertarea de la Dumnezeu. Fără aceasta nu poate să fie iertare pentru nimeni.

Părintele Iosif Trifa - Dumnezeu să-l odihnească, se împlinesc anul acesta nouăzeci și nouă de ani de la nașterea lui și patruzeci și nouă de ani de la trecerea lui în veșnicie - avea obiceiul să spună totdeauna: „Noi suntem ca femeia aceea care avea o desagă pe umăr. În partea din față scria păcatele altora și în partea din spate scria păcatele ei.

Duhovnicește, omul umblă cam cu o astfel de desagă: în partea din față ține păcatele altora, să le vadă mereu, să le critice mereu, să le mustre mereu, să le bârfească mereu; și păcatele lui, în desaga din spate... «Poate să fie desaga aceea cu păcatele mele cât de mare, dacă-i în spate n-o văd.»”

Dar el spunea: „În vremea postului, să întoarcem desaga: cu păcatele noastre în față și cu păcatele altora înapoi. Să nu vedem mereu păcatele altora și pe ale noastre, cât de mari și cât de multe sunt, să nu le vedem.”

Deci, cel dintâi lucru pe care-l cere Dumnezeu la noi la începutul postului este să întoarcem desaga noastră cu păcatele: cu păcatele altora înapoi, să nu le mai vedem. Că dacă vedem cât de mare-i desaga cu păcatele noastre, nu mai avem timp să vedem păcatele altora, din spate, Însă totdeauna omul este ispitit de Satana ca, păcatul altuia, cât de mic, să-l facă cât de mare; și păcatul lui, cât de mare, să-l facă cât de mic.

„În împărăția lui Dumnezeu nu va intra nimic ce este necurat și întinat”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Nimic întinat nu va intra acolo, nimeni care trăiește în spurcăciune și-n minciună. Adică cele două înfățișări: spurcăciune înăuntru și minciună și prefăcătorie în afară. Aceste lucruri Mântuitorul le-a osândit totdeauna, cu toată puterea.

Vedeți ce frumos începe El Evanghelia. Mântuitorul a propovăduit Evanghelia atunci la poporul evreu. Poporul acesta era atât de formalist, atât de legalist, atât de îngropat în formele și în datinile lui, încât nu mai vedea nimic altceva decât aceste lucruri. Mântuitorul a osândit lucrurile din afară și le-a spus: „Nu asta este esențialul. Esențialul e ceea ce este înăuntru. Voi spălați blidul pe dinafară și văruiți mormintele pe dinafară, când înăuntru este plin de întinăciune. Curățiți partea dinăuntru, nu partea din afară!

Mântuitorul n-a venit spunând: „Dacă nu vă tăiați împrejur, nu sunteți mântuiți; dacă nu țineți sabatul, nu sunteți mântuiți; dacă nu țineți legea și dacă nu vă feriți de cutare și de cutare mâncare, nu sunteți mântuiți”. Așa ziceau fariseii, pe care Mântuitorul i-a osândit: „Voi spălați partea din afară, voi vă uitați la înfățișarea din afară, dar Dumnezeu se uită la inimă. Uitați-vă voi la inima voastră, cum este inima voastră”. Întoarceți voi desaga cu păcatele în față, recunoașteți cât de mult păcătuiți în fața lui Dumnezeu călcând dreptatea, mila și credincioșia.

Aceste lucruri le cere Dumnezeu. Mântuitorul n-a venit să facă oameni mai tăiați împrejur, mai sabatiști și mai botezați de o sută de ori. A vrut să schimbe starea noastră sufletească. Mântuitorul i-a lăsat așa cum au fost. Tăiați împrejur sunteți? Tăiați împrejur fiți, dar să vă întoarceți la Dumnezeu și să vă curățiți inima. Nu trebuie să vă schimbați nici numele, nici cultul, nici sinagoga; schimbați-vă inima! Căci nu legea-i rea, nici rânduiala nu-i rea, nici învățătura nu-i rea. Inima-i rea și inima trebuie s-o schimbați. Dar oamenii, ca să nu-și schimbe inima, schimbă cultul, schimbă învățătura, schimbă numele, schimbă orice, crezând că-L înșală pe Dumnezeu dacă-i înșală pe oameni.

Mântuitorul a venit și a poruncit: „Lăuntrul să vi-l schimbați voi. Dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu vă va ierta greșelile. Dar dacă iertați, veți fi iertați. Voi, când postiți, să nu fiți ca fățarnicii, care se uită din afară. Respectă forma din afară și-atunci... totul s-a rezolvat.

Spunea fratele mai înainte că este rușine într-adevăr, cum spune și Evanghelia, să pomenești ce fac foarte mulți oameni în ascuns, măgulindu-se că, dacă împlinesc pe dinafară niște forme și rânduieli, ei L-au înșelat pe Dumnezeu cu aceste lucruri.

E vremea postului. A doua problemă, după iertare și după recunoașterea păcatelor, este postul și înfrânarea. E o poruncă aceasta. Și nu numai de la lucrurile din afară. Să ne înfrânăm, bine este, și de la anumite mâncări, că și aceasta este tot o îmbuibare și un îndemn la desfrâu trupesc. Dar bine este să ne înfrânăm de la poftele dinăuntru.

Aici toți suntem oameni maturi acum și nu-i rău să vorbim între noi și de niște probleme de care se tace prea mult și de care ar trebui să se vorbească totuși. Spune și Sfântul Apostol Pavel: „Voi sunteți soți și soții, rânduiți de Dumnezeu să aveți o viață conjugală normală și potrivită înăuntru”. Dar sunt împrejurări în care, chiar soț și soție [fiind], nu ți-e permis să faci tot ceea ce te-ndeamnă firea ta. Spune Cuvântul Domnului: „În vederea postului și a rugăciunii, prin bună învoială, înfrânați-vă”. Pentru că e porunca lui Dumnezeu să nu te lași stăpânit de poftele cele pământești. Dar lucrurile acestea sunt tainice și ascunse. Omul le poate ascunde de cei de afară, dar nu le poate ascunde de Dumnezeu, Care ne vede și când suntem în cămașa de noapte, și când suntem în intimitatea noastră, unde nu ne vede nimeni, și în întuneric. Post înseamnă [cel care este] de-acolo început.

De ce sunt atâția copii neascultători, handicapați și nefericiți? Cei care cunosc lucrurile acestea mai tainice știu că acesta este adevărul: toți aceștia sunt rezultatul neînfrânării, al desfrânării. Cei mai mulți copii nenorociți se nasc atunci când părinții ar trebui să postească și să se înfrâneze. În zilele de post, în zilele de sărbătoare nu e permis nici să gândești la astfel de lucruri. Și dacă cineva n-ascultă porunca înfrânării și se desfrânează chiar în familia sa, în timpul când nu trebuie să facă aceste lucruri, rezultatul este că se nasc copii nenorociți, neascultători, handicapați, pierduți.

Ba se mai întâmplă și altceva. Soți care vor să nu se înfrâneze de la poftele lor își chinuiesc soțiile. Și după ce ajung în felul în care n-au vrut ei, le silesc să facă crime! Ce îngrozitoare crimă este aceasta să uneltești împotriva vieții din cauza neînfrânării tale și a neascultării tale! Și s-o silești pe soția ta ca ea însăși să accepte, cu sufletul zdrobit, de frica ta, să-și ucidă copilul. Sunt astfel de suflete nefericite care stau să se gândească cu groază: „Cum să mă-ntâlnesc eu cu Dumnezeu? Am pace cu soțul, că i-am satisfăcut pofta, dar nu mai am pace cu Dumnezeu și cu conștiința mea, care mă mustră și nu mai știu... sunt credincioasă, mai pot nădăjdui în Dumnezeu, sau... ard de vie în focul iadului încă de-acum?

Fraților, postul înseamnă de-acolo să înceapă, de unde este rădăcina păcatului și de unde vin nenorocirile cele mai multe. De unde vin neînțelegerile? Din cauza desfrânării, a neînfrânării unora sau altora. De unde vin dezbinările și divorțurile? De-acolo vin! Cele mai multe, dumneavoastră știți că de-acolo vin.

De unde vin apoi nenorocirile, avorturile și toate celelalte nenorociri care apasă ca o lespede a morții peste sufletele și peste familiile oamenilor? Din cauza desfrânării, din cauza neascultării. Ne înfrânăm de la carne și nu mâncăm; dar de la ceea ce este mai urât în fața lui Dumnezeu și mai vinovat, și cu consecințe dezastruoase pentru familie, pentru societate și pentru sufletele noastre, de la aceea nu ne înfrânăm.

Știu de oameni, am ajuns - cum a spus fratele - să ne fie groază să-i pomenim... dar dumneavoastră știți toate aceste lucruri... Și știți bine din cât nu spun cât ar fi de spus cu privire la aceste lucruri. (...)

E vremea postului. E vremea cutremurătoare a acestei porunci dumnezeiești. Nimic întinat nu va intra acolo. Nimeni care trăiește în spurcăciune și-n minciună. În spurcăciune în intimitate, în minciună și-n prefăcătorie fățarnică în afară, cum se-ntâmplă de obicei peste tot.

Suntem credincioși? Să fim credincioși până în străfundul inimii și să ne curățim de tot ce e rău. Și dacă mâna ta te face să cazi în păcat, tai-o și leapăd-o de la tine. Căci e mai bine să intri în viață fără o mână, decât cu amândouă în durere. Dacă ochiul tău cel drept (adică privirea noastră ispititoare, care ne îndeamnă la păcat) ne face - din lăcomia de lucrurile nepermise - să cădem în păcat, mai bine lipsește-te de ceea ce este mai necesar pentru tine, dar caută să-ți mântuiești sufletul, că viața aceasta este trecătoare, satisfacțiile acestea sunt mincinoase. Viața veșnică este tot ceea ce este important și mântuirea sufletului.

Mântuitorul a legat mântuirea noastră de trei mari lucruri, în Evanghelia de astăzi: de iertarea păcatelor, de înfrânarea noastră și de umblarea după comorile de pe pământ.

Sunt două feluri de comori: comori trupești, după care aleargă toți oamenii, zicând: „Trebuie să trăiesc”; „N-am cu ce să trăiesc”. Și pentru asta sunt în stare să facă orice.

Pe când Mântuitorul spune: „Gândiți-vă nu la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd. Și gândiți-vă nu că trebuie să trăiți, ci gândiți-vă că trebuie să muriți”. Și-atunci, cine se-ntreabă: „Cu ce să mor? Cu ce să mor?... Cu ce să trăiesc am...”. N-a lăsat Dumnezeu pe nici unul fără o bucată de pâine. Cu ce să trăim avem! Dar lăcomia ne face să adunăm mai mult decât ne trebuie. Și asta este o sursă pentru alte amărăciuni.

Fiecare om justifică ceea ce face, [prin faptul] că trebuie să trăiască. Dar oare avem noi cu ce să murim? Cu ce să murim? Viața nu-i sigură pentru nimeni, moartea-i sigură pentru toți. Putem muri. Dacă murim astăzi, dacă murim la noapte, avem cu ce? De trăit putem avea și pentru o sută de ani; dar cu ce muri n-avem nici pentru mâine.

Să ne gândim... E vremea postului. E vremea rugăciunii. E vremea înfrânării. E vremea cercetării lăuntrice. Să ne cercetăm noi înșine și să vedem dacă avem cu ce să murim, sau n-avem. Dacă avem cu ce să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu, sau n-avem. De aceea ne-am adunat astăzi aici, la începutul postului, în casa lui Dumnezeu, lângă Cuvântul lui Dumnezeu.

Când Mântuitorul propovăduia apostolilor și ucenicilor - că erau mulți acolo... -, cei mai mulți au ascultat pilda cu neghina sau pilda semănătorului și alte pilde... și au plecat. Nu s-au ales cu nimic. Dar, zice, ucenicii L-au luat pe Iisus deoparte și I-au zis: „Învățătorule, explică-ne pilda. Ce-ai vrut să spui? N-am înțeles... Fii bun, explică-ne, lămurește-ne. Ce-ai vrut să ne spui?” Și atunci El le spune: „Vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele împărăției lui Dumnezeu; pentru că le ascultați și vă interesați de ele. Lor nu le-a fost dat, pentru că lor nu le pasă de ele. Ascultă și se duc mai departe râzând sau bârfind. Iată, zice: țarina este lumea, sămânța cea bună sunt fiii lui Dumnezeu, neghina sunt fiii diavolului, secerișul este sfârșitul lumii...”. Și le explică pe larg toate adevărurile din Cuvântul Său, de care cei care nici nu le ascultaseră habar n-aveau. S-au dus liniștiți. Putea să zică Domnul, pentru ei era ca și cum n-ar fi zis.

Așa trebuie să fie și cu noi. Sunt adevăruri adânci pe care nu le înțelegem. Dar dacă nu înțelegem, să-L luăm deoparte pe Domnul, să-I spunem: Doamne, ce ai vrut să ne spui Tu acolo? Este un cuvânt: „...dar la Tine este iertare, ca să fii de temut” (Ps. 130, 4). De ce, dacă este iertare, să fii de temut? Că de cel care te iartă nu te temi. Care este explicația? Explicația zice: „Căci temeți-vă... temeți-vă când păcătuiți. Și nu vă rezemați că Dumnezeu iartă... Dumnezeu e bun... Dumnezeu tace... Dumnezeu acoperă, că nici un păcat nu rămâne nerăsplătit”. Dacă ești pedepsit după primul păcat, plătești mai ușor. Dacă se tot adună, se tot adună și tot păcătuiești, și tot zici: „Iartă Dumnezeu”; și iar păcătuiești și zici: „Uită Dumnezeu”, sau: „Nu știe Dumnezeu”, vine o zi - scadența cea mare - și atunci nu mai zici.

Să te temi de Cel care te iartă, că vine vremea când trebuie să plătești. Și cu cât faci mai mult, abuzând mai mult de iertarea lui Dumnezeu, cu atât e mai greu când trebuie să plătești ceva. Mai ferice este pentru un hoț pe care-l prinde de la prima furătură. Dar dacă el tot adaugă și tot adaugă, când îl prinde ultima dată, atunci plătește greu.

Și cu noi tot așa e. Dacă auzim Cuvântul lui Dumnezeu și ne întoarcem, și ne recunoaștem greșeala, și lepădăm păcatul, iertarea este mai sigură și mai ușoară (...). Dar dacă tot amânăm: și astăzi auzim Cuvântul lui Dumnezeu și nu-l primim; și mâine auzim Cuvântul lui Dumnezeu și nu-l ascultăm; și pe urmă nu suntem atenți și ne obișnuim cu Cuvântul lui Dumnezeu... Primejdia cea mare este să te obișnuiești cu un lucru și atunci nu mai consideri că-i rău și nu-l mai lași niciodată.

Cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește nouă: „Astăzi dacă auziți glasul Lui, să nu vă împietriți inima”. Hotărâți-vă pentru Dumnezeu și începeți o viață nouă. Iată ce minunat moment e acum și ce potrivit este [să facem aceasta] la începutul postului. Fiecare zi, fiecare săptămână e ca o treaptă pe care urcăm spre săptămâna cea înfricoșată a Patimilor Domnului. Ce moment, ce stare duhovnicească pe care ar trebui să urcăm mai mult în genunchi și mai mult cu lacrimi! Toți am greșit, toți am păcătuit.

Spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă zicem că n-avem păcat, mințim și adevărul nu este în noi”. Nu-i nici o deosebire de treaptă socială sau o altfel de deosebire între noi. Toți suntem păcătoși. Treptele sociale și gradele sociale sunt, între noi, numai modalități în care, mai mult sau mai puțin, mai bine sau mai ușor, ne putem câștiga o pâine mai albă sau mai uscată, mai mare, sau mai bună. Dar în fața lui Dumnezeu păcatul este păcat pentru toți și mântuirea este mântuire pentru toți.

Condiția mântuirii noastre este la fel pentru toți. Mântuitorul n-a făcut decât o singură deosebire: drepți și nedrepți; buni și răi; fii ai lui Dumnezeu și fii ai diavolului; grâu sau neghină. Oricare națiune din lume, oricare cult din lume are numai aceste două categorii de oameni: cei buni și cei răi; cei care-L iubesc pe Dumnezeu și doresc să-și curățească viața - și cei care nu-L iubesc și nu doresc, și nu-i interesează aceasta. Asta este în orice cult din lume. Nu cultul este important, nici locul unde te întâlnești. Nu pot fi toți... dacă Dumnezeu a îngăduit deosebirea de la Turnul Babel, [unii] au condamnat și au zis că toți trebuie să fie de un anumit neam și cei din alt neam nu mai sunt mântuiți.

Din oricare neam am fi, avem datoria să fim oameni. Nu putem fi toți un neam, dar oameni putem fi toți. Nu mai putem fi toți un singur cult în lume... că așa s-au împărțit toate lucrurile. Dar credincioși trebuie să fim, din oricare cult am face parte. Și dacă suntem credincioși adevărați, harul lui Dumnezeu ne ridică la zona superioară a adevărurilor cerești. Acolo nu sunt contradicții, nici lupte. Acolo e numai dragostea care-i unește pe toți și care-l primește pe fiecare ca semen și frate, pe orice om, de oriunde ar fi. Numai adevărurile din zonele inferioare sunt contradictorii și sunt dezbinătoare și certărețe.

Acești oameni firești care nu s-au întors la Dumnezeu, care nu s-au lăsat curățiți în partea lor lăuntrică, care nu s-au transformat prin nașterea din nou în oameni duhovnicești, ca să fie înălțați în zona superioară a adevărurilor dumnezeiești, unde nu sunt contradicții, ei sunt încă în firea omenească, împărțiți în culte, împărțiți în națiuni, împărțiți în felurite adunări; trăiesc tot în zona adevărurilor inferioare, unde sunt contradicții, unde se ceartă, unde se lovesc, unde se laudă unii pe alții și se bârfesc unii pe ceilalți.

Hristos ne-a transformat; a venit să ne transforme! Nu partea din afară! Nu lăudându-ne fiecare cu o formă mai nobilă decât alta și mai importantă decât a celuilalt, ci curățindu-ne lăuntrul nostru și devenind oameni noi. Aceasta ne cere Hristos. El n-a venit să propovăduiască nici tăierea împrejur, să spună că nu-i bună tăierea ăluia, că trebuie să-l mai tai încă o dată dincoace; că nu-i bun sabatul ăluia sau sinagoga ăluia... ci a spus: „Inima trebuie schimbată. Inima voastră e rea, nu Legea, nu Templul, nu celelalte. Inima voastră e rea”.

Și acum sunt la fel oameni care propovăduiesc: „Dacă nu te botezi, nu ești mântuit”; „Dacă nu ții sabatul, nu ești mântuit”; „Dacă mănânci de post, nu ești mântuit”. Aceasta e evanghelia Satanei. Evanghelia lui Dumnezeu spune: „Dacă nu te curăți, nu te naști din nou, nu te sfințești înăuntrul tău, atunci nu ești mântuit”. Dar dacă ești curățit și sfințit, nu locul unde te găsești [te mântuiește], ci starea pe care o ai. Că dacă ești un ticălos, poți fi în Templul din Ierusalim, tu tot ticălos ești. Iar dacă ești credincios, poți fi acolo unde-i scaunul de domnie al diavolului, cum spune în Apocalipsa: „Ai fost credincios acolo unde-i scaunul de domnie al lui Satana”. Și atunci dacă ești aur ești aur și-n gunoi; ori dacă ești gunoi, ești gunoi și pe masa cea mai de lux. Hristos a venit să curățească lăuntrul nostru. Să nu ne lase să tot spălăm numai talgerele pe dinafară și paharele, ci să curățim lăuntrul nostru, inima noastră.

Astăzi este un hotar; începe Postul Mare. Haideți să ne hotărâm pentru Domnul. Haideți să-L luăm pe Domnul deoparte (...), să-I spunem: „Doamne, învață-mă mai amănunțit, că eu doresc să-mi mântuiesc sufletul, nu urechile”; cum spune Părintele Iosif într-o istorioară:

Unul s-a visat că a mers în rai. Și acolo a văzut o grămadă mare de urechi; și a spus: „Doamne, dar ce înseamnă urechile astea aici? Unde-s oamenii care le-au avut?” Și Domnul i-a răspuns: „Astea-s urechile care au ascultat cu plăcere Evanghelia, dar inimile care n-au primit-o sunt dincolo, în foc, și ard acolo. Urechile-s mântuite, pentru că au ascultat, dar inimile și viața, și sufletele care n-au ascultat ce a spus urechea sunt pierdute.

Să nu fim numai niște urechi mântuite. Să nu venim numai cu urechile: să ascultăm niște cântări frumoase la adunările Domnului, să ascultăm numai niște predici frumoase, să căutăm apoi cultul acesta, să ne satisfacem înșelător setea sufletului nostru, care nu numai după asta însetează. El dorește Apa. Nu numai să auzim undeva cum curge un izvor. Oricât de cristalin ar suna un izvor curgând, dacă noi suntem însetați, ne ducem să bem din acest izvor, nu numai să-l ascultăm. Dacă noi am vedea vitrina plină cu cozonaci și cu pâini albe și moi și nu ne-am duce să ne satisfacem, să ne săturăm sufletul, în zadar sunt toate aceste lucruri.

Hristos n-a vrut să ne învețe pe noi numai niște poezii frumoase, numai niște cântări frumoase și nu vine să ne aducă numai niște predici frumoase, să trăim aici numai niște momente care să ne satisfacă plăcerea, să ne gâdile plăcut urechile cu cântece frumoase și deosebite. A venit să ne schimbe inima.

Dragii mei frați și surori, haideți să ne schimbăm și noi. Să nu ne înșelăm numai cu lucrurile din afară, cu forma din afară, cum se înșelau cei de pe vremea Mântuitorului. Că cei care apărau sabatul, cei care apărau Legea, cei care apărau tăierea împrejur L-au răstignit pe Hristos. Așa fac și astăzi: cei care apără botezul sau mâncările, sau diferitele forme, fără curățirea sufletească, fără nașterea din nou, fără transformarea sufletească, Îl răstignesc pe Hristos. Hristos e afară. Înăuntru poate fi orice, dacă nu-i Hristos... Numai El ne aduce mântuirea.

Noi suntem în Casa Domnului, în fața Cuvântului lui Dumnezeu, într-o zi minunată, ziua lui Dumnezeu.

Trebuie să încheiem, pentru că se apropie ora douăsprezece și sunt frați care vor să plece. Totuși, parcă aș dori din toată inima să nu rămânem la jumătatea drumului. Și dacă am pornit pe drumul acesta bun, să mergem până la sfârșit. Să ascultăm de Mântuitorul ce vrea El să ne spună până la capăt. Doamne Iisuse, ai spus Tu că dacă nu iertăm oamenilor păcatele lor, nici Tu, nici Tatăl ceresc nu va ierta păcatele noastre. Dar dacă noi iertăm oamenilor, și Tatăl ceresc ne va ierta, condiționând astfel mântuirea noastră și iertarea noastră de felul cum iertăm noi altora.

Eu nu vorbesc numai altora, îmi vorbesc mie. E bine când propovăduim Cuvântul lui Dumnezeu să nu spunem: „Voi trebuie să faceți... Tu trebuie să faci”. Noi trebuie să facem! Eu trebuie să fac! Că fiecare dintre noi trebuie să ne cuprindem în această obligație și în această ascultare de Cuvântul lui

Dumnezeu. Hai să-L chemăm pe Domnul deoparte: „Doamne Iisuse, ce ai vrut Tu să ne spui în Evanghelia de astăzi?”. „Am vrut să vă spun: să vă recunoașteți păcatele și să vă pocăiți de păcatele voastre, și să cereți iertare Domnului, iertând și voi la fel.”

Mulți credincioși trăiesc, de ani de zile, în ceartă cu frații lor, cu vecinii lor, cu rudeniile lor, deși Cuvântul lui Dumnezeu spune clar: „Dacă-ți duci darul tău la altar și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo și du-te mai întâi și te împacă cu fratele tău. Și apoi vino să aduci darul. Că înaintea lui Dumnezeu mai important e nu darul tău, ci pacea ta cu fratele tău: să-l ierți, să te ierte și să fiți deplin în pace și în armonie cu toți.

De câte ori n-am venit noi - mulți dintre noi - cu darul nostru la altar! Am venit cu rugăciunea noastră înaintea Domnului și chiar cu predici înaintea Domnului; și între noi și fratele nostru sau vecinul nostru erau niște probleme nerezolvate. Nu eu aveam ceva împotriva lui, el avea ceva împotriva mea. Că așa spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă acolo îți aduci aminte că el are ceva împotriva ta...” (tu poate că n-ai împotriva lui), nu sta liniștit cu darul tău în fața lui Dumnezeu. Nu sta liniștit la rugăciune în casa ta, nu te duce liniștit la adunare, nu-ți pune capul liniștit pe perna ta până ce n-ai făcut tot ce depinde de tine ca să ai pace cu semenul tău. Pentru că pacea ta depinde de felul cum cauți pacea lui. Și mântuirea mea depinde de felul cum caut eu mântuirea semenului meu.

Spune un proverb evreiesc așa: „Blestemată să fie rugăciunea aceluia care se roagă numai pentru el singur. Și binecuvântată să fie rugăciunea aceluia care se roagă pentru toți oamenii”. Că Dumnezeu a vrut nu numai singuri să ne mântuim, ci să se mântuiască toți oamenii, că pentru toți Și-a dat El viața. „Și pierdută să fie mântuirea aceluia care caută numai pentru el singur mântuirea; și binecuvântată să fie mântuirea aceluia care caută mântuirea neamului său întreg.”

Dumnezeu ne-a făcut pe noi să fim una cu neamul nostru, cu credința noastră, cu Biserica noastră și cu patria noastră. Aici ne-a născut Dumnezeu, aici sunt morții noștri, în pământul acesta; și acolo sus sunt părinții noștri, în cerul de deasupra acestui pământ binecuvântat. Între acestea două trebuie să trăim noi, să suferim, să muncim, să ne curățim, să ne sfințim, să ne rugăm și să lucrăm în așa fel încât și cerul să fie binecuvântat din cauza noastră, și pământul binecuvântat. Și moșii și strămoșii noștri să fie fericiți că deasupra mormintelor lor calcă niște picioare credincioase și respectuoase și peste crucea lor se varsă niște lacrimi curate ale unor copii credincioși. Și cei din cer să fie mulțumiți, să se poată ruga de sus lui Dumnezeu ca la capătul ostenelilor noastre să mergem și noi lângă ei acolo.

Dar cine lasă pământul acesta lasă și cerul acesta. Cine poate să-și lase părinții își lasă și copiii. Cine își poate lepăda credința sa își leapădă și țara sa. Dumnezeu ne-a pus aici să fim credincioși pentru amândouă. Să lucrăm pentru fericirea amândurora, fiecare împingând la carul acesta, cât de greu ar fi. Dacă punem umărul fiecare cât putem, Dumnezeu ne va ajuta. Oricât de greu este, să ne înfrânăm, să răbdăm, să muncim și să lucrăm în așa fel încât Dumnezeu să aducă tot neamul nostru la mântuire.

Că în zadar ne mântuim noi, dacă ai noștri se pierd. Cum va fi o mamă care se va duce în cer și pe copiii ei îi va vedea că se duc în iad? Ea a mers la biserică, a putut să meargă la adunare - sau un tată! -, dar a putut să-și lase copiii să meargă la horă și la păcat, și la pierzare, și... să se ducă la iad. Ce ne va folosi nouă raiul, dacă pentru cei pe care i-am avut mai dragi în lumea aceasta n-am făcut tot ce-am putut noi ca să-i ducem și pe ei la mântuire?

Spune, în Evanghelie, Sfântul Apostol Pavel așa: că noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu; că o temelie a fost pusă și este Hristos; că [nimeni] nu poate pune altă temelie, dar poate să pună alt material pe această temelie pe care se zidește. Dar lucrarea fiecăruia va fi încercată prin foc și focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia. Cât despre om, lucrarea lui va arde, dar el va fi mântuit ca prin foc. Foarte mulți se înșală aici, zicând: „Chiar dacă arde lucrarea mea, nu-mi pasă; eu să fiu mântuit”. Acesta este om pierdut, mântuit ca prin foc.

Gândiți-vă. Ați văzut vreodată un om căruia i-a ars casa pe el? Și el a scăpat viu? N-aș dori să am o astfel de scăpare. Am văzut un om care a scăpat din casa arsă; un om mutilat îngrozitor. Îți era scârbă să te uiți la el. Fața arsă... toată înfățișarea lui era plină de scârbă. Iată un om mântuit ca prin foc. Așa mântuire dorim noi? Nu. Am zis: „Mai bine ardeam și eu cu casa, decât să ies în felul acesta”. Așa va fi și cu lucrătorii cărora nu le pasă cum lucrează. Că... dacă el e mântuit, e de-ajuns. Mântuit ca prin foc. Ferească Dumnezeu de o astfel de mântuire. Când casa mea arde, când familia mea arde, când tot ce am făcut eu a ars, eu să mă mântuiesc? Mântuirea aceasta este cea mai îngrozitoare pedeapsă. Mai bine mor și eu cu ei, dacă n-am fost vrednic să salvez nimic.

Așa-i cu mântuirea sufletului. Să căutăm să ne salvăm nu numai pe noi. Să căutăm să-i salvăm pe alții, pentru că mântuirea noastră depinde de a celorlalți.

Este vremea postului, e vremea rugăciunii. Am crezut că astăzi vom avea timp mai destul să putem mai în liniște să depănăm tot înțelesul sfintei Evanghelii numai de astăzi! Din trei versete! Dar iată că timpul a trecut și vremea se apropie de plecare. Aș dori însă din toată inima ca esențialul din aceste adevăruri să-l păstrăm totuși. Mântuitorul vrea să ne curățim noi nu din afara, ci dinăuntrul inimii. Bineînțeles că dacă cineva își curățește sufletul nu poate umbla întinat, murdar, dezordonat (...). Dacă el se naște din nou și-și curățește viața lui prin ascultare de Dumnezeu, prin nașterea din nou, el va căuta să aibă, desigur, totdeauna și în afară ceea ce este înăuntru: ordinea, lumina, înțelepciunea. Tot ce-i curat înăuntru se va reflecta și-n afară. Va face lucruri frumoase, va căuta să-și înfățișeze familia lui în felul cel mai frumos. Căsnicia lui, cea mai frumoasă, cea mai ordonată. Viața lui, armonia familiei sale, adunarea sa, biserica sa, vecinătatea sa... Oriunde va lucra el: în câmpul lui de lucru, la locul lui de muncă, el va căuta să fie și va fi un exemplu luminos și fericit pentru toți. Așa oameni dorește Dumnezeu. Așa oameni caută Oastea Domnului să înfățișeze. Așa tineret minunat ne-a dăruit nouă Dumnezeu. Așa adunări minunate, așa cântări minunate, așa frați minunați.

De aceea binecuvântăm pe Domnul pentru o zi ca asta și pentru niște stări de vorbă împreună cu privire la aceste adevăruri, pe care le-am putut avea astăzi împreună.

Ne rugăm lui Dumnezeu să nu fie nici unul dintre cei care am participat aici care să ne întoarcem tot cum am venit, fără să fi avut asupra noastră nici un efect binecuvântat Cuvântul lui Dumnezeu și înnoirea pe care a adus-o și a vrut s-o aducă El.

Acum eu vă cer din toată inima iertare pentru că poate am abuzat prea mult de răbdarea și de bunătatea dumneavoastră. Nu vă supărați că stăm în aceste ceasuri în sfânta Casă a lui Dumnezeu în picioare. Cei care stau jos vor fi răsplătiți o dată, cum am zis în altă parte; cei care au stat în picioare și au dat o jertfă mai mare vor fi răsplătiți de zece ori. Dumnezeu nu-i nedrept și știe despre fiecare cât am putut și cât am dat.

De aceea, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru o astfel de zi și să punem o hotărâre sfântă. Cei care nu s-au hotărât pentru Domnul până astăzi și vor să intre de acum în lumina lui Dumnezeu, curățindu-și partea lăuntrică a vieții, să se nască din nou și să ceară Domnului curățirea aceasta, pentru că El a venit să ne curățească prin Sângele Său. Și odată curățiți pe dinăuntru, luând hotărârea și legământul cu Domnul, să ne putem duce viața în curăție și în ascultare de Domnul până în clipa care-i foarte apropiată, pe care nici unul dintre noi nu știm cât de aproape poate să fie. Nici sănătatea nu-i o garanție [pentru viață]. Mulți oameni au murit dintr-odată, sănătoși. Nu numai în accident și în cancer, și în atac de inimă, și în celelalte. Dar vin atâtea împrejurări neprevăzute care ne încredințează că nu-i sigură viața pentru nimeni, nici astăzi. Nici puterea nui o garanție, nici frumusețea, nici bogăția, nici condiția noastră nu-i o garanție. Fiecare trebuie să ne înfățișăm în clipa când Domnul ne cheamă cu viața noastră înaintea Lui. Ferice de cel care s-a curățit, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate. Vai de cei care au tot așteptat și au tot amânat, și au rămas nemântuiți.

Astăzi este o zi hotărâtoare. Cei care nu s-au hotărât pentru Domnul au ocazie să se hotărască astăzi. Să începem postul acesta într-un fel frumos, binecuvântați de Dumnezeu și pornind cu El pe calea acestui post, urcându-ne până pe Golgota. Acolo S-a răstignit Hristos pentru păcatele noastre și a înviat pentru viața și fericirea noastră. Murind cu El prin credință și prin hotărâre sinceră, înviem cu El prin nașterea din nou. Și atunci putem aștepta Învierea Domnului: și praznicul acesta trecător, și învierea adevărată, despre care este scris: „...și iarăși va veni, cu mărire, să judece viii și morții, a Cărui împărăție (pe urmă) nu va mai avea sfărșit”.

Ferice de cei care vor fi de-a dreapta Lui și cărora El le va putea spune atunci: „Veniți, binecuvântații Părintelui ceresc, că voi ați ascultat. Ați putut să faceți binele și l-ați făcut”. Iar celor de-a stânga le va spune: „Duceți-vă, blestemaților, în focul veșnic, pentru că ați putut să faceți binele, ați avut ocazie, ați avut cunoștință, ați avut îndemnul și nu l-ați făcut”.

Să ne ajute Domnul să fim între cei de-a dreapta Lui.

Încheiem acest cuvânt cu îndemnul: dacă este cineva care vrea să se hotărască pentru Dumnezeu, noi dorim să-nsoțim rugăciunea lor cu rugăciunile noastre și îndemnul lor cu îndemnul nostru, și hotărârea lor cu hotărârea noastră în fața lui Dumnezeu. Iar dacă toți s-au hotărât și toți au legământul Domnului, atunci înnoim toți legământul și ne rugăm Domnului, de la cea dintâi zi din postul acesta, până la învierea cea mare. (...)