În pacea serii - Doamne Sfinte

Doamne Sfinte, Domn Puternic, Tatăl păcii şi-al iubirii

toate Ţie se închină în cuprinsu-ntreg al Firii

toate-n Faţa Ta se-apleacă - şi-n tăcerea-nfiorată

Te adoră, Te ascultă şi Te recunosc ca Tată.

În evlavia ce umple sufletul în pacea serii

ne-aplecăm şi noi genunchii către Tronul Mângâierii

şi ce gânduri luminoase pot în suflet să se-adune

toate-n ceasu-acesta Doamne se prefac o rugăciune,

inima ni se topeşte şi se-ntinde să cuprindă

şi s-aducă înainte-Ţi toată lumea suferindă.

Pe a vântului aripe, Doamne-al Slăvilor Senine

glasul rugăciunii noastre se ridică înspre Tine

şi-n toţi stropii mulţi de rouă răspândiţi peste ogoare

strălucesc a noastre lacrimi jos, la sfintele-Ţi picioare,

aplecata-nchinăciune a ogoarelor de grâne

este-a noastră-ngenunchere înaintea Ta Stăpâne,

glasul liniştit al apei susurat în unde line

e cântarea noastră, suie ca un imn smerit spre Tine

cu o tainică dorinţă şi-o tăcută închinare

pentru-atâţi sărmani ce-aşteaptă milă Doamne şi-ndurare.

Pentru cei ce mor de foame prin bordeiele uitate,

pentru cei fără lumină din genuni întunecate,

pentru miile de inimi ce cu dor adânc Te cheamă

şi Te-aşteaptă cum aşteaptă dornici pruncii după mamă,

pentru cei ce gem sub lespezi de tristeţe şi păcate,

pentru cei ce plâng în lumea de venin şi răutate,

pentru cei ce n-au lumină nici în suflet nici în casă

şi pe care mulţi de beznă şi mai spre adânc i-apasă,

pentru cei fără nădejde, pentru cei fără scăpare,

pentru cei ce n-au pe nimeni, - cerem Doamne-a Ta-ndurare!

Doamne, cât de-ndepărtată-i omenirea azi de Tine!...

- De păcat şi necredinţă toate inimile-s pline.

Fărdelegea se răsfaţă şi-n bordeie şi-n palate

geme, plin de vârf, pământul de blestem şi nedreptate.

Iar Cuvântul stă sub noaptea nepăsării ce ne-apasă

năbuşit de-a necredinţei şi de-a formei coajă groasă.

Banul este-al lumii idol, lui se-nchină omenirea,

de la el şi-aşteaptă astăzi mii de oameni izbăvirea,

de la el îşi cer săracii mult-râvnita uşurare,

după el aleargă-avuţii veşnic fără săturare,

după el doresc şi luptă şi se zbuciumă, se bate

omenirea-n două cete: hămesite şi-mbuibate,

pentru demonul acesta se frământă şi se-omoară

încleştaţi sub uriaşa lăcomiei lor povară.

Doamne, vezi că-n clipa asta de-am îngenuncheat în cale

nu vrem pentru noi să-Ţi cerem îndurarea Feţei Tale,

nici - în nopţile de lacrimi - când cu-a rugăciunii gânduri

ne rugăm, - nu nouă, cerem mila Ta-n atâtea rânduri,

ci Ţi-o cerem pentru-aceia mulţi ce-n greutăţi suspină

ce cred că li-e dor să beie, dar li-e sete de lumină,

care gem cu-atâtea sarcini şi-Ţi cer vremuri mai senine,

ei cred că li-e dor de pâine, dar li-e foame după Tine!

Şi împinşi de-această foame ca un tunet de aramă

glasul lor adânc pe Tine Doamne, fără-a şti, Te cheamă!

O, coboară-Ţi îndurarea iarăşi Doamne din Nălţime

peste stinsa, apăsata şi sărmana Ta mulţime

şi-n opaiţul stins şi rece al atâtei neştiinţe

Tu aprinde strălucirea sfintei Tale cunoştinţe,

iar în locul alergării după-o slavă-amăgitoare

fă-i să caute moştenirea slavei cei nepieritoare

şi când caută fericirea fără-a o afla vreodată

fă-i să vadă că doar Tu eşti fericirea-adevărată...

Pentru ei în seara asta Te rugăm plângând Părinte

când Natura-ntreagă parcă în genunchi Îţi stă nainte

şi când inimile noastre s-ar întinde să cuprindă

lângă sânul rugăciunii toată lumea suferindă,

nu ne depărta pe nimeni de la marea Ta-ndurare

Tu eşti singura nădejde Doamne, Singura Scăpare...