Înălțimi și josnicii
Traian Dorz - Strălucirea Biruinței
1 - Când omului i se pare că nimic nu-i mai mare și mai sus decât el,
bietul om, fie copil, fie matur, începe să se laude pe sine,
- disprețuind pe toți ceilalți.
Începe să strige la toți ceilalți de mai jos ca el.
Începe să ceară și să aștepte laude de la ei pentru „înălțimea” sa.
O, ce mic și ce nimic este bietul om „mare”.
2 - Privind în omenirea de azi, nu poți vedea nimic mai bine decât lupta și întrecerea dintre oameni pentru a ajunge, care mai de care, vreo înălțime
din care să se poată mândri apoi și lăuda pe sine, disprețuind pe toți ceilalți
și cerând toate laudele numai pentru sine.
3 - Toată lupta oamenilor este de a ajunge cumva ceva mai sus decât semenii lor.
Iar ajunși, prima grijă o au ca să se laude, să se impună, să se înfoaie, să se pretindă și să pretindă de la alții slavă ca unui zeu...
4 - O, ce puțini oameni în locurile înalte se uită spre Cel Prea Înalt, ca să-L laude numai pe El
și să recunoască, mulțumindu-I,
că numai El i-a ridicat până acolo!
5 - O, ce puțini oameni dacă au ajuns pe o cerească înălțime,
își dau cu smerenie seama de marea lor datorie de a-L lăuda și mai ascultători pe Dumnezeu!
Dar numai acești puțini oameni care fac astfel sunt cu adevărat înalți.
6 - Căci numai smerenia și ascultarea de Dumnezeu este adevărata înălțime
și numai ele păstrează inima omului care le are - pe înălțimile adevărate și statornice.
7 - Toate înălțimile lumii se prăbușesc mai curând sau mai târziu în josnicie și în uitare.
Toți cei care, ajunși ceva, dacă nu-L laudă pe Dumnezeu
- și dacă nu au în ei greutatea unei smerite conștiințe a datoriei de a-L asculta și de a-L sluji pe El,
- făcând cât bine pot semenilor lor,
- fie oricât de sus,
tot ca pleava vor fi luați -
și tot ca fumul se vor risipi.
8 - Omul, oricine ar fi el, e o nimica.
Iar nimica aceasta de om, cu cât e mai umflată, cu atâta e mai goală și mai slabă.
Cu cât e mai sus, cu atât e mai mică și mai nimică,
dacă lauda lui Dumnezeu nu strălucește peste el, spre a-i da preț și frumusețe,
fleacul acesta de om sfârșește totdeauna în gunoi și în foc.
9 - Mulți oameni până când n-au ajuns încă într-o slujbă înaltă,
- mai lăudau pe Dumnezeu și se mai rugau Lui, măcar de formă și măcar din când în când.
Dar îndată ce au ajuns undeva sus, le-a fost rușine sau le-a fost frică,
- să-L mai laude pe Dumnezeu.
10 - Aceasta este dovada că omul cu cât se laudă că-i mai puternic, cu atâta se dovedește că-i mai slab.
Cu cât strigă că-i mai sus, cu atâta e mai mic.
11 - Până când n-a ajuns „înălțime”, se mai uită omul spre Dumnezeu.
Dar îndată ce i se pare că a ajuns, vrea ca toți să se uite numai spre el.
Pretinde închinarea și lauda nu pentru Dumnezeu, ci pentru sine.
O, netrebnică nimică de om, ce netrebnic idol îți faci din tine însuți!...
12 - Voi oameni, mari cu adevărat, lăudați-L pe Domnul!
Aceasta vă va arăta că într-adevăr sunteți mari. Și că nu sunteți o ființă mică și o nimică.
13 - Lăudați-L pe Domnul ducându-vă la Casa Domnului, cu evlavie și îngenunchind înaintea Lui cu smerenie.
Lăudați-L prin atitudinea voastră cinstită și prin purtarea voastră demnă,
prin vorbirea voastră sănătoasă și prin trăirea virtuoasă,
și prin lucrările voastre vrednice de urmat și de lăudat.
Acest lucru va face și viața voastră frumoasă și numele vostru pomenit cu respect și laudă.
14 - În locurile înalte, și în stările fericite, lăudați pe Domnul
în clipele de mari biruințe și de înalte bucurii...
de la înălțimea vârstei voastre, lăudați-L pe Dumnezeu
prin tot ce formează înălțime deosebită pentru noi, cu toții suntem datori să-L lăudăm pe Dumnezeu!
Căci toate acestea sunt numai darul Său.
15 - Toate împrejurările și întâmplările care au lucrat spre a putea noi ajunge sau primi un har mai înalt, au fost orânduite numai de bunătatea lui Dumnezeu.
De aceea Lui I se cuvine Singur, toată lauda noastră prin toate ale noastre de la El.
16 - Locurile înalte, gustă lumina cea mai curată și stările cele mai fericite,
hotarele cele mai largi și cunoașterea cea mai adâncă
orizonturile cele mai limpezi și bucuriile cele mai neuitate
- au adesea parte și de vânturile cele mai năprasnice!...
17 - Lucrările Domnului cele mai alese și duhovnicești, au parte adesea de cele mai năprasnice furtuni și prigoane și încercări!
18 - Oamenii lui Dumnezeu cei mai aleși
ca munții cu vârfurile cele mai înalte,
- au de întâmpinat în viața lor și cele mai cutremurătoare lovituri și tragedii.
19 - Mințile cele mai luminate, au fost bântuite de cele mai mari ispite,
inimile cele mai iubitoare, au trebuit să sufere cel mai mult
și umerii cei mai sfinți, au trebuit să fie încărcați cu cele mai grele cruci.
20 - Picioarele cele mai curate au avut să sângere cel mai dureros
și fețele cele mai nevinovate, să fie scuipate cel mai vrăjmaș.
Așa a fost și așa este până azi pe pământul acesta. Dar vine ziua în care nu va mai fi așa niciodată.
Vino Doamne Isuse - și adu Ziua aceasta.
Amin.