Înălţimi şi josnicii
Traian Dorz - Strălucirea Biruinței
1 - Când omului i se pare că nimic nu-i mai mare şi mai sus decât el,
bietul om, fie copil, fie matur, începe să se laude pe sine,
- dispreţuind pe toţi ceilalţi.
Începe să strige la toţi ceilalţi de mai jos ca el.
Începe să ceară şi să aştepte laude de la ei pentru „înălţimea” sa.
O, ce mic şi ce nimic este bietul om „mare”.
2 - Privind în omenirea de azi, nu poţi vedea nimic mai bine decât lupta şi întrecerea dintre oameni pentru a ajunge, care mai de care, vreo înălţime
din care să se poată mândri apoi şi lăuda pe sine, dispreţuind pe toţi ceilalţi
şi cerând toate laudele numai pentru sine.
3 - Toată lupta oamenilor este de a ajunge cumva ceva mai sus decât semenii lor.
Iar ajunşi, prima grijă o au ca să se laude, să se impună, să se înfoaie, să se pretindă şi să pretindă de la alţii slavă ca unui zeu...
4 - O, ce puţini oameni în locurile înalte se uită spre Cel Prea Înalt, ca să-L laude numai pe El
şi să recunoască, mulţumindu-I,
că numai El i-a ridicat până acolo!
5 - O, ce puţini oameni dacă au ajuns pe o cerească înălţime,
îşi dau cu smerenie seama de marea lor datorie de a-L lăuda şi mai ascultători pe Dumnezeu!
Dar numai aceşti puţini oameni care fac astfel sunt cu adevărat înalţi.
6 - Căci numai smerenia şi ascultarea de Dumnezeu este adevărata înălţime
şi numai ele păstrează inima omului care le are - pe înălţimile adevărate şi statornice.
7 - Toate înălţimile lumii se prăbuşesc mai curând sau mai târziu în josnicie şi în uitare.
Toţi cei care, ajunşi ceva, dacă nu-L laudă pe Dumnezeu
- şi dacă nu au în ei greutatea unei smerite conştiinţe a datoriei de a-L asculta şi de a-L sluji pe El,
- făcând cât bine pot semenilor lor,
- fie oricât de sus,
tot ca pleava vor fi luaţi -
şi tot ca fumul se vor risipi.
8 - Omul, oricine ar fi el, e o nimica.
Iar nimica aceasta de om, cu cât e mai umflată, cu atâta e mai goală şi mai slabă.
Cu cât e mai sus, cu atât e mai mică şi mai nimică,
dacă lauda lui Dumnezeu nu străluceşte peste el, spre a-i da preţ şi frumuseţe,
fleacul acesta de om sfârşeşte totdeauna în gunoi şi în foc.
9 - Mulţi oameni până când n-au ajuns încă într-o slujbă înaltă,
- mai lăudau pe Dumnezeu şi se mai rugau Lui, măcar de formă şi măcar din când în când.
Dar îndată ce au ajuns undeva sus, le-a fost ruşine sau le-a fost frică,
- să-L mai laude pe Dumnezeu.
10 - Aceasta este dovada că omul cu cât se laudă că-i mai puternic, cu atâta se dovedeşte că-i mai slab.
Cu cât strigă că-i mai sus, cu atâta e mai mic.
11 - Până când n-a ajuns „înălţime”, se mai uită omul spre Dumnezeu.
Dar îndată ce i se pare că a ajuns, vrea ca toţi să se uite numai spre el.
Pretinde închinarea şi lauda nu pentru Dumnezeu, ci pentru sine.
O, netrebnică nimică de om, ce netrebnic idol îţi faci din tine însuţi!...
12 - Voi oameni, mari cu adevărat, lăudaţi-L pe Domnul!
Aceasta vă va arăta că într-adevăr sunteţi mari. Şi că nu sunteţi o fiinţă mică şi o nimică.
13 - Lăudaţi-L pe Domnul ducându-vă la Casa Domnului, cu evlavie şi îngenunchind înaintea Lui cu smerenie.
Lăudaţi-L prin atitudinea voastră cinstită şi prin purtarea voastră demnă,
prin vorbirea voastră sănătoasă şi prin trăirea virtuoasă,
şi prin lucrările voastre vrednice de urmat şi de lăudat.
Acest lucru va face şi viaţa voastră frumoasă şi numele vostru pomenit cu respect şi laudă.
14 - În locurile înalte, şi în stările fericite, lăudaţi pe Domnul
în clipele de mari biruinţe şi de înalte bucurii...
de la înălţimea vârstei voastre, lăudaţi-L pe Dumnezeu
prin tot ce formează înălţime deosebită pentru noi, cu toţii suntem datori să-L lăudăm pe Dumnezeu!
Căci toate acestea sunt numai darul Său.
15 - Toate împrejurările şi întâmplările care au lucrat spre a putea noi ajunge sau primi un har mai înalt, au fost orânduite numai de bunătatea lui Dumnezeu.
De aceea Lui I se cuvinte Singur, toată lauda noastră prin toate ale noastre de la El.
16 - Locurile înalte, gustă lumina cea mai curată şi stările cele mai fericite,
hotarele cele mai largi şi cunoaşterea cea mai adâncă
orizonturile cele mai limpezi şi bucuriile cele mai neuitate
- au adesea parte şi de vânturile cele mai năprasnice!...
17 - Lucrările Domnului cele mai alese şi duhovniceşti, au parte adesea de cele mai năprasnice furtuni şi prigoane şi încercări!
18 - Oamenii lui Dumnezeu cei mai aleşi
ca munţii cu vârfurile cele mai înalte,
- au de întâmpinat în viaţa lor şi cele mai cutremurătoare lovituri şi tragedii.
19 - Minţile cele mai luminate, au fost bântuite de cele mai mari ispite,
inimile cele mai iubitoare, au trebuit să sufere cel mai mult
şi umerii cei mai sfinţi, au trebuit să fie încărcaţi cu cele mai grele cruci.
20 - Picioarele cele mai curate au avut să sângere cel mai dureros
şi feţele cele mai nevinovate, să fie scuipate cel mai vrăjmaş.
Aşa a fost şi aşa este până azi pe pământul acesta. Dar vine ziua în care nu va mai fi aşa niciodată.
Vino Doamne Isuse - şi adu Ziua aceasta.
Amin.