Inima omului care „la vreme de ispită se leapădă” și pierde lupta mântuirii sufletești

Am scris până aici despre Ion, omul cel duhovnicesc, care a mers până la sfârșit pe calea mântuirii sufletești. Însă nu toți cei care se trezesc din somnul păcatelor și apucă pe calea mântuirii urmează până la sfârșit această cale.

Puși în fața mântuirii sufletești, oamenii s-ar putea împărți în trei clase: în clasa primă sunt cei mulți-mulți care nici habar n-au de cele sufletești. Înoată în răutăți și fărădelegi ca peștele în apă.

În clasa a doua sunt cei puțini-puțini care au apucat pe calea mântuirii sufletești și înaintează pe ea până la sfârșit.

În clasa a treia, la mijloc, stă apoi mulțimea cea mare a celor care sunt „nici reci, nici calzi” (Apoc 3, 15), a celor ce cred că pot sluji și lui Dumnezeu și lui Mamona (Mt 6, 24). În clasa asta e mulțimea cea mare a celor care se trezesc din păcate și iar adorm în ele... A celor care ies din păcate și pe urmă mai tare se afundă în ele. În clasa asta sunt dezertorii și trădătorii care au părăsit câmpul de luptă al mântuirii sufletești, au părăsit Oastea Domnului și au dezertat la „inamic”, la diavoleștile ispite, patimi și păcate. În clasa asta sunt cei ce cad pe câmpul de luptă al mântuirii sufletești înfrânți de ispite și patimi.

Ne vom ocupa acum cu un om luat din clasa aceasta. Ion, omul cel duhovnicesc, a fost un suflet pe care Duhul Sfânt l-a trezit din somnul păcatelor și el, ascultând îndemnurile Duhului și crescând mereu în darul lui Dumnezeu, a ajuns să trăiască până la sfârșit o viață de biruitor.

Iată acum un alt Ion pe care Duhul Sfânt l-a trezit la fel din somnul păcatelor. A înaintat frumos și acest Ion până la un loc, până „la vreme de ispită” (Lc 8, 13).

Însă de la o vreme, n-a mai dat înainte. A stat pe loc, iar cine stă pe loc în cele sufletești, acela dă înapoi. Ion acesta a dat înapoi. Râvna cea aprinsă pe care o avea pentru Domnul i-a slăbit, dragostea i s-a răcit, credința i-a scăzut. Îngerul i-a strigat mereu: Roagă-te și priveghează neîncetat!… Păstreazăți și întărește prin priveghere și rugăciune ceea ce ai cucerit!

Însă Ion acesta n-a ascultat îndemnul Duhului Sfânt. El a cucerit o poziție de mântuire, dar n-a întărit-o și n-a apărat-o mai departe cu rugăciune, cu priveghere și înaintare în Domnul, de aceea, când vine ofensiva vrăjmașului diavol, el dă înapoi și pierde lupta.

O lege a războaielor aceasta este: orice poziție cucerită trebuie întărită și apărată, căci după cuprinderea ei urmează contraatacul vrăjmașului.

Așa e și în lupta mântuirii sufletești. Într-un avânt de râvnă sufletească poți uneori să cuprinzi o frumoasă înălțime de mântuire sufletească, dar această cucerire trebuie să o întărești mereu cu rugăciune și priveghere înainte de a veni contraatacul vrăjmașului diavol, altfel pierzi tot ce ai dobândit.

Iată, așa pățește și Ion acesta... În fața atacului el pierde lupta. Satan folosește și în contra acestui Ion cunoscutele lui apucături. El pune și în fața acestui Ion patimile, plăcerile, înșelăciunile și desfătările acestei lumi. El pune în fața lui toate ispitele și patimile pe care le-a avut mai înainte, iar, pe de altă parte, îi mișcă în contra lui și pe oamenii cei lumești, care nu-l mai slăbesc din vorbe ca acestea: „Da’ ce... doar n-ai omorât pe nimeni să te pocăiești, măi prietene Ioane!... Că doar n-ai să te faci călugăr... De ce-ți canonești viața?... Hai să bem, să chefuim, viața să ne-o trăim!”

Ion, omul cel duhovnicesc, a respins aceste atacuri, retrăgându-se mereu în rugăciune, în priveghere, în cetatea Golgotei. Însă Ion acesta, în fața ispitei, slăbește, se îndoiește, dă înapoi și începe a pierde lupta.

Ispita, împotrivirea și atacul vrăjmașului diavol sunt proba peste care trebuie să treacă înainte cu biruință cel trezit la o viață nouă. În foc se lămurește aurul. În fața ispitei se lămurește credința, renașterea și tăria sufletească a omului.

Un ostaș din Oastea Domnului m-a întrebat odată cum ar putea el ști că a trecut ori ba granița dintre omul cel lumesc și cel duhovnicesc... Cum ar putea avea el încredințarea că e un om duhovnicesc, un om nou și că a trecut prin renașterea sufletească, adică a înviat cu Domnul la o viață nouă?...

I-am răspuns: La treaba asta, dragă ostașule, trebuie probă, iar proba este câmpul de luptă al mântuirii sufletești... Să te văd mai întâi, dragă ostașule, cât ești de viteaz în câmpul de luptă sufletească contra vrăjmașului diavol... Să te văd în fața ispitelor, în fața prigoanelor, în fața meșteșugirilor vicleanului diavol... Să te văd atacat din toate părțile de ofensiva iadului și numai atunci îți voi putea spune de ești sau nu un om duhovnicesc. Dacă vei trece cu bine și cu biruință peste aceste atacuri, atunci poți avea siguranță că ești un om nou, un om duhovnicesc, un aluat dospit.

Dar dacă ispita te îndoaie, te înfrânge și te biruie, atunci să știi că omul tău cel duhovnicesc este numai o amestecătură cu omul cel lumesc... Lumina din tine este încă laolaltă cu întunericul... Ești un aluat care nu s-a dospit.

În fața ispitelor se adeverește că Ion acesta nu este un aluat dospit deplin... Nu este un om duhovnicesc deplin și n-a trecut cu adevărat prin „nașterea din nou”, căci „oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea... Și cel rău nu-l poate atinge” (1 In 5, 4-12).

Satan pune în fața lui otrava păcatelor și a ispitelor și Ion n-are putere să le respingă. El începe iarăși a iubi lumea. Pentru cele sufletești, iată-l că închide iarăși ochii și îi deschide pentru cele lumești. Adoarme față de cele sufletești și se trezește față de cele lumești. Râvna ce ardea odată în inima lui ca o flacără de foc se stinge, credința slăbește, iubirea se răcește, lumina se întunecă, Duhul Sfânt Se depărtează, cele șapte virtuți se destramă...

Îngerul îi strigă: Ioane, Ioane, ce faci?... Oprește-te! Întoarce-te iar la dragostea și râvna pe care ai avut-o! Dar Ion nu mai aude chemarea Domnului. El este iarăși un orb și surdo-mut față de chemările Domnului. În inima lui se face o schimbare grabnică. Inima lui parcă e o casă de închiriat din care iese chiriașul cu grabă, zorit fiind de noul chiriaș. Se schimbă stăpânul din casa inimii lui. Domnului I s-a respins chiria. În casa inimii lui va intra iarăși vechiul chiriaș: diavolul și păcatul.

Ioane, ce faci? Vai de tine, nenorocitule! Te întorci iarăși în robia păcatelor din care te scăpase Duhul Sfânt... Te întorci iarăși în mocirla din care te ridicase Duhul Sfânt. Pentru câteva clipe de plăceri și patimi trecătoare îți pierzi viața veșnică și fericirea veșnică! Ca și Esau din Biblie îți vinzi moștenirea cerească pentru un blid de linte cu care te înșală Satan. Vai de tine, nenorocitule!

Rugăciune

Iisuse Doamne! Apără-mă și mă întărește mereu, ca să nu cad în starea acestui nenorocit! Domnul meu și Mântuitorul meu, rămâi de-a pururi în inima mea ca Izbăvitor, ca Stăpân, ca Împărat și Cârmuitor.

Duhule Sfinte! Aprinde-mă mereu, ca să nu mă răcesc... Luminează-mă mereu, ca să nu mă întunec... Trezește-mă, ca să nu dorm... Întărește-mă, ca să nu cad, ci până la sfârșitul vieții mele să trăiesc o viață de biruitor.

Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Îți mulțumesc din a dâncul sufletului meu că m-ai scăpat din moarte la viață și din întuneric la lumină!... Îți mulțumesc că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine, Izvorul mântuirii mele. Te rog însă, Preabunule Doamne, ajută-mă și mă întărește neîncetat să pot rămâne până la sfârșitul vieții mele în starea aceasta de mântuire.

Fii cu mine, Doamne, și mă întărește neîncetat, căci din toate părțile dă năvală asupra mea lumea cu ispitele ei. Precum ziceai Tu, Mântuitorule, „Satan a cerut să mă cearnă ca pe grâu” (Lc 22, 31)... Ajută-mă, Doamne, ca „stăpânitorul lumii acesteia să nu afle nimic în mine” (In 14, 30)... Să nu afle nici o ușă deschisă, nici o poziție neîntărită cu rugăciune și priveghere, căci orice slăbire mă poate duce la pierzare. Fii cu mine, Preabunule Doamne, rămâi cu mine și priveghează împreună cu mine asupra ispitelor care vin în calea mea. Fii cu mine și eu cu Tine până în clipa când voi pleca din această lume plină de ispite. Amin.