Inima sfredelită de Hristos

Mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat harul acesta de a sta în fața Sa, de a fi în prezența Sa.

Iubiții mei, să nu lăsăm ca vreun duh străin sau altceva de felul acesta, în momentul acesta, să ne fure inima și gândul de la Hristos, ca să nu putem înțelege ce ar vrea să ne spună Domnul.

O, dragii mei, în gerul acesta și în frigul acesta, știm că dragostea lui Dumnezeu și setea după Hristos v-a strâns aici. Nimic altceva nu ne-ar fi putut aduna. Ați auzit o șoaptă că Hristos merge la nuntă și că frații vor merge la nuntă - și ați venit și voi, cum spuneau și frații, că ne-ar fi de-ajuns numai să ne vedem fețele în adunarea lui Dumnezeu. Nu ar mai fi nevoie să vorbim nici un cuvânt; dar atunci când vorbim unii cu alții și când Îl vedem pe Hristos în mijlocul nostru, o, ce bucurie pe noi!

O, dragii mei, Iisus Hristos este Viața, Iisus Hristos este Pâinea, Iisus Hristos este Apa; fără de El nu putem face nimic. În El sunt ascunse comorile înțelepciunii și ale științei. Și ceea ce ne trebuie mai mult aceasta este. A încerca să aduci lumină într-o inimă, fără să o străpungi cu Cuvântul Sfânt al dragostei lui Dumnezeu, este tocmai ca și cum ai încerca să aduci lumină cu sacul sau cu obrocul într-un cort sau într-un loc întunecos.

A încerca să impui din afară legi sau porunci fraților și surorilor, și ascultătorilor, nu dă rezultate. Până când nu va locui Hristos în noi și nu se face lumină, nu suntem nimic. Gândiți-vă numai un moment la simplitatea vorbirii Sfântului Apostol Petru când Îl arată simplu pe Hristos, fără filozofii; cum scrie în Faptele Apostolilor, că toți „erau străpunși la inimă”...

O, dragii mei! Părintele Iosif a spus că „Oastea Domnului este aflarea și vestirea lui Iisus cel Răstignit”... Dacă L-ai aflat pe Hristos și Îl ai pe Hristos, prin puterea Lui, prin smerenia adâncă și prin îndemnul Duhului Său cel Sfânt, arată-L pe Hristos prin viața ta, prin purtarea ta, prin cuvântul tău!... Sfredelește inima care este împietrită de păcat.

Sfredelește cu puterea dragostei lui Dumnezeu și cu compresorul care învârte sfredelul acesta, care pot fi eu sau tu, dar depindem de puterea care-l învârte, de Hristos.

Sfredelește inima împietrită, fă un geam în ea, ca să pătrundă lumina, să pătrundă Hristos - și cu aceasta ai rezolvat așa de frumos totul.

Până când nu-i Hristos în inima fiecărui ostaș, nu am făcut nimic. Până când nu-i Hristos cel Răstignit în inima noastră, n-am făcut nimic; dar de atunci încolo, am rezolvat totul. Când am putut, prin harul lui Dumnezeu și prin puterea Duhului Sfânt, să sfredelim, să spargem inima împietrită, să facem geam în ea... atunci automat Soarele cel de Sus, Răsăritul cel de Sus, Hristos, va pătrunde în inimile noastre și atunci nu va mai fi nevoie să-i spui fratelui tău: ,,Fratele meu, nu face așa... sau nu face așa... nu te purta așa...”

Hristos, lumina lumii, luminează în întuneric. Așa cum pătrunde lumina într-o beznă și prin razele ei vezi fiecare firicel de praf, tot așa, prin lumina lui Hristos pătrunsă în acel suflet, va pătrunde lumina și se va vedea orice fel de păcat, cât ar fi el de mic.

Dar mai întâi trebuie Hristos în inimi. Aceasta avem noi de lucrat aici la Oastea Domnului: să-L aducem pe Hristos în inimile și în sufletele fiecărui ostaș. Atunci biruim! Dar pot trece zecile de ani, dacă în inima cuiva nu este Hristos... poți să-i spui orice ai vrea acestui suflet, căci el tot nu va înțelege. Zeci de ani i-am dus în spinare pe unii dintre ai noștri, dar dacă nu L-au primit în inimă pe Hristos, au rămas stâlpi de sare pe drum. Aduceți-vă aminte de nevasta lui Lot, cum a fost cu ea.

Iubiții mei, cuvintele Părintelui Iosif răsună și acum. Dacă ne uităm duhovnicește peste adunarea aceasta, peste Lucrarea aceasta care a venit aici să sufere pentru Hristos, - „parcă nu-L vedem îndeajuns pe Hristos în inimile noastre”... dacă lipsește Hristos din inimile noastre!...

Și pot fi atunci de toate în afară, că înăuntru nu-i nimic!... Poate fi cât de frumoasă cântarea... Pot fi cât de frumoase și de duioase vorbirile, dacă n-au pătruns și n-au sfredelit inimile, să străpungă viața noastră în păcat prin Cuvântul lui Hristos, nu suntem nimic. Suntem încă o povară în spinarea celor care caută să ne târască după ei la Hristos.

Dragii mei, Hristos ne iubește pe toți! Poate că încă nu ne-am dat seama de acest adevăr, că singur Hristos mai poate face rânduială în viața noastră, căci El este Miezul, El este Viața, El este Apa Vie... El este totul. Când Îl ai pe Hristos, ai totul din plin și poți înțelege totul prin Hristos. Dar când nu-L ai pe El, nu ai nimic, ești un biet sărac... „mai sărac decât săracul care cere-un ban pe stradă”...

Dragii mei, comoara aceasta este ascunsă în țarină... Ai aflat tu țarina? Dacă ai aflat-o, du-te și sapă, și sapă acolo, să scoți comoara. Du-te și vinde tot ce ai și cumpără țarina aceea.

Împărăția lui Dumnezeu este comoara aceea... Frate, sapă, umblă, asudă, vinde tot ce ai, dă-te pe tine însuți și vei câștiga această comoară. Și chiar dacă vei pierde totul pe pământ, ești cel mai bogat, căci comoara cea din țarină ai aflat: ai pe Hristos, Comoara Harului lui Dumnezeu.

Cu câtă durere spunea Sfântul Apostol Pavel: „O, galateni nepricepuți, pentru care încă sufăr durerile nașterii până va lua Hristos chip în voi”. O, dragul meu frate și draga mea soră, trebuie să te trezești! Trezește-te!

Lui Hristos Îi trebuie copii care să fie ai Săi, înfiați, care să aibă nădejdea vieții veșnice în ei. Și atunci, dacă doisprezece oameni necărturari și de rând, care L-au primit pe Hristos și pe care Duhul Sfânt i-a umplut, s-au împrăștiat în toată lumea, ca, în numele lui Hristos, în fiecare sătuț și cătun să vedem o biserică, cu cât mai mult [prin] noi care suntem aici, dacă în inima noastră ar fi Hristos cel Răstignit, fără îndoială că nu numai țara aceasta, ci și lumea întreagă s-ar trezi pentru Hristos, dacă toți câți suntem aici L-am avea pe Hristos în inima noastră și am muri față de lume și am vinde tot pentru această Comoară, Hristos.

Ți se umple inima de durere când mai mergi uneori în câte o parte și alta și vezi uneori dezbinări între frați, alteori certuri pentru lucruri mărunte de tot, neînsemnate. Alteori mândria, care stăpânește așa de mult pretutindeni.

O, dragii mei, vă repet cuvintele Sfântului Mare Vasile, care a zis unuia care întreba: „Care-i calea spre mântuire, cea mai bună?” Prima-i smerenia, a doua, smerenia și a treia, tot smerenia”.

Însuși Domnul a spus: „Veniți la Mine și învățați de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre”.

Vreau să spun: Când te uiți așa peste adunările frățești, nu-l vezi pe nimeni smerit ca și Iisus. Toți vor să fie mari, toți vor să vorbească filozofic și fără putere. Toți vor să se afirme cu ceva... Toți vor să scoată „paiul” din ochiul fratelui lor și poate că-n ochiul lor e bârna.

Nu-L vezi pe Hristos cel smerit! O, dacă Îl vezi pe Hristos în inima ta, tu ai fi cel mai mic, cel mai de pe urmă, cel mai smerit în toate lucrurile și te-ai face slujitorul tuturor, ca Hristos. Și atunci n-ai osândi pe fratele tău care stă așa încercat și împovărat de păcate și cu inima împietrită, nu l-ai osândi pentru păcatele lui.

Haidem să mergem, iubiții mei, să lăsăm trupurile aici și cu duhurile să mergem pe urmele Mântuitorului în Ierusalim, în Templu, când iudeii o aduc pe femeia cea păcătoasă, o pun în mijloc și zic:

- Doamne, am prins-o când săvârșea adulterul. Ce să facem cu ea? Că Legea lui Moise scrie să luăm piatra și să dăm în ea... Tu ce zici?...

- Care dintre voi este fără de păcat să ia cel dintâi piatra și să dea în ea.

Frații mei care sunteți fără păcat, fratele meu, ia ciomagul la fratele tău... Dacă ești fără păcat și fără greșeli, du-te și sugrumă-l, strânge-l de gât... Dacă ești iertat de Dumnezeu de povara cea grea a păcatelor tale, du-te la fratele tău care este mai puțin agresiv ca tine, du-te și sugrumă-l, strânge-l de gât și sugrumă-l... Că așa a zis Dumnezeu!... Că aceasta e Evanghelia lui Dumnezeu!...

Să nu fie așa, iubiții mei frați! Dacă suntem ceva, suntem prin Harul lui Dumnezeu... Și dacă putem spune ceva, nu se datorează nimic nouă, ci [aceasta este] tot prin Harul lui Dumnezeu, fiindcă Hristos este Cel ce ne umbrește prin puterea Lui.

Și noi, fără lumina lui Hristos, am fi cu mult mai slabi decât becul acesta fără curentul ce-l alimentează... Dacă ea n-ar fi în noi, nimic bun nu ar locui în noi.

Sărmanii iudei, au ieșit unul câte unul afară... Unul câte unul... Tot unul câte unul... Cum Mântuitorul scria pe nisip cu degetul, cei ce erau gata să dea cu piatra, să-l ucidă pe aproapele lor... unul câte unul lăsa piatra jos și pleca rușinat. A rămas numai Domnul cel blând, iertător și milos cu femeia cea păcătoasă, dovedită de toți, prinsă în preacurvie:

- Femeie, nimeni nu te-a osândit pe tine?

- Nimeni, Doamne...

- Nici Eu nu te osândesc. Du-te, dar să nu mai păcătuiești!...

O, dragul meu frate care Îl ai pe Hristos, unde este această bunătate a ta? „Eu însumi nu judec pe nimeni”, spunea Hristos. Tu, fratele meu, de ce mai judeci pe fratele tău? Nu-l mai judeca! Judecă-te pe tine însuți și fă-te robul lui Hristos, ca să ajungă să trăiască Hristos în tine - și vei fi fericit.

Dar cei ce fac ca și iudeii vor rămâne mereu așa de rușinați; rușinați și în fața oamenilor, și în fața lui Dumnezeu. Va trebui să ieși afară, pentru că și tu ești tot fără Dumnezeu, tu ești mai rău decât cel pe care îl osândești.

Dar dacă te pleci la picioarele lui Hristos, orice ai fi greșit, ți se iartă, pentru că avem un Mare Preot care are milă de inimile și sufletele noastre. O, toți am greșit, dragii mei! O, tocmai noi, care am zis: „Doamne, Te primesc în inima mea”, am uitat ce am zis, când am ajuns în fața ispitei; și am greșit... Cât am greșit și cât tot mai greșim încă! El știe tot, și ce noi nu am dori ca El să știe. De aceea să nu uităm cât de slabi și cât de răi suntem și noi, pentru ca să-l înconjurăm pe cel păcătos cu dragoste.

Pentru că din aceasta putem dovedi și noi dacă facem sau nu facem parte din Trupul lui Hristos, dintre mădularele vii și sănătoase ale Bisericii Lui. Căci ori de câte ori ne-am strivit un deget al trupului nostru, suferea tot trupul; și l-am legat cu grijă, căci ne durea, pentru că făcea parte din trup.

O, dragul meu, în Hristos tot așa este! Ești mădular al lui Hristos? Este capul tău Hristos? Suntem mădulare unii altora? Atunci tot așa trebuie să trăim: să suferim și să ne doară când cineva din adunare sau din casa noastră nu se poartă cum trebuie. Să suferim și să plângem alături, nu să osândim... dacă suntem Trupul lui Hristos și Hristos ne este Capul.

Nouă ne place să zicem „Doamne, iartă-mă!” ... și pe mine nu mă osândesc; dar cum îl văd pe fratele meu că greșește un pic, sunt gata să-l judec aspru pe el pentru abaterea lui și nu mă duc să-l înconjor și să-l ridic cu duhul blândeții și al dragostei, ci mai degrabă îl mustru aspru și îl îngrop mai tare în păcatul lui, în loc să-l ridic pe picioarele lui, să stea și să meargă singur.

Între noi să nu fie așa, iubiții mei frați! Se apropie Domnul... Azi stăm cu toții aici la o nuntă, dar mâine dimineață mireasa iubită va întâmpina pe Mirele său Iisus.

Astăzi stăm aici la o nuntă, mâine vom sta la Nunta cea din Ceruri, căci vine Mirele Sfânt Hristos să te ia. Ca să fii în vecii vecilor cu El. Cum e curăția ta? Cum e candela ta, fecioară neînțeleaptă? Cum e untdelemnul tău? E adunat cu grijă sau încă stă la cei ce vând untdelemn? Tu stai și dormi încă, privind la cei ce luptă și adună untdelemnul întâmpinării lui Hristos... Tu stai și judeci, iar candela ta poate stă tot goală, goală...

Cum e candela vieții tale? De a ta, frate, este vorba, nu de a fratelui tău, căci te vei înfățișa cu candela ta, cu untdelemnul tău... Este untdelemn în candela ta? Căci toți vom ațipi în lumea aceasta și în duhul acestei lumi, și în noaptea aceasta întunecoasă... Toți vom ațipi, dar deodată se va auzi glasul Mirelui Ceresc, glasul îngerilor care vor striga: „Iată Mirele! Ieșiți-I înainte!...” Iar fecioarele înțelepte așa de frumos se vor deștepta și-L vor întâmpina pe Domnul Iisus când își vor aprinde candelele pline cu untdelemnul strâns cu grijă, cu lacrimi, cu jertfe, cu post... Și apoi vor intra fericite cu Domnul lor iubit.

Dar ce va fi cu fecioarele cele neînțelepte, care, deși aveau dorința să-L vadă pe Mire, nu au nimic în candelele lor? Și numai când e prea târziu mai caută și ele să-și pregătească untdelemnul... Abia atunci, în clipa aceea măreață, au început și ele să alerge și să plângă, și să se roage să li se dea și lor untdelemn... Lor, care până atunci poate că de multe ori se certau cu cele înțelepte că prea mult aleargă... Să mai odihnească și ele, să mai doarmă și ele... Dar înțeleptele au alergat atunci, ca să se bucure acum... Cele neînțelepte s-au bucurat atunci de lumea aceasta, ca să plângă acum fără Dumnezeu.

Dar totul a fost în zadar, ele au rămas afară!...

O, dragii mei, surori și frați, așa a spus și Părintele Iosif: „Oastea Domnului este o ceată de păcătoși iertați, adunați la picioarele Crucii Domnului Iisus Hristos”... Și cum striga apoi ceva mai târziu: „Fraților, înapoi la picioarele Crucii lui Hristos!”.

Când stai la picioarele lui Hristos adânc smerit... când în fiecare clipită îți aduci aminte de Jertfa care s-a plătit pentru iertarea și răscumpărarea ta, atunci tu nu mai poți avea gând rău. Nici un gând rău nu va mai veni asupra ta cât timp ești cu ochii ațintiți spre Iisus cel Răstignit, Care a suferit pentru tine și pentru păcatul tău.

O, dragii mei, multe ar fi de spus, dar lucrul de căpetenie este să ne plecăm în fața lui Hristos. Poate că am vrea să fim și noi, și copiii noștri, și casele noastre, și toți ai noștri credincioși și să-L aibă pe Hristos - dar nu putem.

Îmi amintesc de o întâmplare de demult. Căzuse mielul unui om într-o groapă pentru apărarea tancurilor și sta acolo behăind. Nu-l auzea nimeni în câmpia întinsă. Din întâmplare, a trecut pe acolo un copil mic și, de mila mielului, a început să plângă cu hohote; să plângă, să plângă mult de tot... Până când, într-un târziu, cineva l-a văzut și se întreba: „Oare ce s-o fi întâmplat cu copilul acela de plânge așa de rău acolo?”

Și apropiindu-se, a văzut mielul pe care copilașul singur nu îl putea scoate afară. Oricât se zbătea mielul să iasă din groapă, singur nu putea. Copilul plângea de mila mielului.

O, dragul meu tată care ai copii necredincioși, coboară-te în groapă!... Coboară-te la picioarele Domnului Iisus Hristos și plângi!... Coboară-te în camera ta și plângi acolo în colțul tău, căci cu mustrările tale și cu iuțimea ta, și cu îndemnurile tale firești nu-l vei putea întoarce la Dumnezeu. Coboară-te acolo și plângi acolo în groapă. Plângi la picioarele Domnului Iisus pentru fiul tău, pentru fiica ta. Plângi, soțule, pentru soția ta și pentru casa ta care nu-i întoarsă încă la Dumnezeu nici acum... Și îți pune atâtea piedici pe drumul lui Hristos... Plângi pentru copiii tăi care nu sunt așa cum ai vrea să fie...

Plângi! Plângi mult, fratele meu și sora mea, și Hristos te va auzi și te va vedea, și va veni la tine. El va primi lacrimile tale și când nu știi tu... Și, când va hotărî El, va cerceta inima fiului tău sau a fiicei tale... Și poate numai după moartea ta ei își vor aduce aminte: „Eu am avut un tată atât de bun, dar nu l-am prețuit și nu l-am ascultat”. Și abia atunci vor plânge cu un așa hohot de mare și nu-i va putea opri nimeni, când vor striga în gura mare: „Ce să fac să fiu ca tatăl meu?”, când nu se va mai găsi nimeni să le spună lămurit: „Deschide-ți inima și primește-L pe Hristos așa cum tatăl tău L-a primit pe Hristos în inimă și a trăit cu El până la capăt”.

Așa va fi, frate, și cu cei pe care îi iubești și tu, dacă te vei lupta lupta cea bună a credinței.

În fața lui Dumnezeu, noi avem datoria sfântă nu să ne iubim numai familia noastră, ci să iubim așa cum a iubit Hristos: și pe vecinii noștri, cunoscuții noștri, colegii noștri și pe toți câți ne înconjoară, ca toți să ajungă să-L cunoască și să-L primească cu bucurie pe El.

O, dragii mei, lăsați Duhul lui Dumnezeu să lucreze în inimi! Nu-L opriți! „Smeriți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca să primiți har.” Numai dacă ne vom smeri puternic, harul lui Dumnezeu va veni. Căci fără El nu putem face nimic.

Și, fiindcă mai avem așa de puțină vreme până când se va încheia lucrarea pe ogorul pe care ne-a ales Dumnezeu, frate lucrător, mai seamănă, mai seamănă cu lacrimi... Seamănă prin Duhul Sfânt și smerește-te adânc. Arată-L pe Hristos, ca să poți avea răsplătire la urmă...

Fiilor dragi, suntem la nunta tinerilor noștri... O, câtă binecuvântare este într-un tânăr întors cu totul la Dumnezeu! Mi-aduc aminte de tinerețea mea când, printr-o boală grea, Domnul m-a întors și pe mine la Dumnezeu. De atunci sunt mulți, mulți ani, de când mi s-a umplut inima și tinerețea, și viața de bucurie. Până la 33 de ani mi-am cheltuit viața pe drumuri pentru vestirea lui Iisus cel Răstignit, așa cum știam eu ca și copil, dar azi sunt așa de fericit!

Cântam atunci toată noaptea, de seara până dimineața, iar a doua zi, când mama mă punea să-i ajut la depănat, de multe ori mi se închideau ochii depănând, cu lucrul în mână, iar mama îmi spunea:

- O, dragul meu, iar ai petrecut noaptea la adunare...

- Da, mamă, însă nu-i spune lui tata...

Era uneori, când veneam în zorii zilei și, cum dormeam afară, mă duceam să stau treaz în pat, pentru ca atunci când va veni tata, să mă scoale să mergem la plug; voiam să arăt treaz, să nu se cunoască că nu am dormit o noapte.

O, alte binecuvântări mi-a dat Dumnezeu prin aceasta în anii aceștia! De aceea zic: tinere drag, deschide-ți inima ta!... Vreau să-ți sfredelesc inima ta cu sfredelul dragostei lui Hristos, ca să pătrundă în ea lumina; și atunci și tu, ca și mine, dintr-o dată vei lăsa cele lumești fără să-ți mai spună nimeni nici un cuvânt și de la sine vor cădea toate cele vechi, ca să vină cele noi.

Câtă binecuvântare sunt cei tineri în Lucrarea lui Hristos! Iată că noi nu mai putem, suntem bătrâni... Mă silesc uneori să cânt, dar nu mai pot cânta - vasul acesta a slăbit, a îmbătrânit și nu mai dă același sunet duios și plăcut, și armonios din tinerețe.

Acum pe scena ogorului lui Dumnezeu sunteți chemați voi, dragi tineri, să-L reprezentați pe Hristos. Ca mâine, gura aceasta va înceta; și am vrea să rămână în locul nostru tineri care Îl au pe Hristos, care au smerenia lui Hristos, care să fie primiți de Hristos cum și Hristos a fost primit de Tatăl când Tatăl L-a învățat și ce trebuie să spună, și când trebuie să spună Cuvântul sfânt al Evangheliei.

Astfel de tineri am dori să rămână în urma noastră când noi vom pleca din lumea aceasta.

Am vrea să nu mai suferim și noi durerile nașterii pentru cei care de mult ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, să ajungă fiecare suflet să ia Hristos chip în el: și în sufletul tinerilor, și în al celor bătrâni. Pentru că, dacă chipul lui Hristos se va vedea pe fața noastră, așa cum cântăm uneori, numai atunci dovedim că ascultăm și suntem copiii lui Dumnezeu - și nu va mai trebui să sufere frații durerile nașterii pentru cei ce nu ascultă.

Cât de mult ne bucurăm când privim și vedem pe fața unor frați smerenia lor adâncă, dragostea lui Hristos, chipul luminos! Atunci așa ni se înviorează inimile la toți! Într-adevăr sunt unele chipuri de frați care au pe chipul lor chipul lui Hristos. Așa am dori să lăsăm un tineret credincios în Lucrarea aceasta în care ne-a chemat Dumnezeu...

Ce-ar fi satul acesta fără de Lucrarea lui Hristos?

Ce-ar fi țara aceasta fără această Lucrare a lui Hristos?

Unde aș fi eu dacă n-ar fi fost un sfânt Părinte Iosif care să-L mărturisească până la jertfă pe Hristos cel Răstignit și care să se dăruiască lui Hristos cu tot ce avea? Unde aș fi și eu, unde ai fi și tu fără această propovăduire vie a lui Hristos făcută de Părintele Iosif, care a vrut să readucă înapoi în Biserică viața și trăirea vieții creștine dintâi, în care creștinii erau o inimă și un gând și în fiecare zi frângeau pâinea și erau nelipsiți de la Templu?

Aceasta este menirea noastră în Lucrarea Oastei Domnului, să-L readucem pe Hristos Bisericii noastre Ortodoxe, lumii, țării, sufletelor celor fără de viață... Căci fără de Hristos totul este sec, totul este putred, totul este fără de valoare.

O, dragii mei, poate că lungesc prea mult... E prima dată când vorbesc în acest an în acest loc și poate că nu voi mai vorbi... Dar cuvântul acesta va rămâne mărturie pentru fiecare dintre cei ce stați de față înaintea lui Hristos.

Am venit aici cu multe jertfe. Am venit cu multe străduințe. Am trecut prin multe încercări și prin multe prigoniri... Dar atunci când știm că voi veți rămâne statornici, cu inimile pline de Hristos, atunci mor fericit și sufăr fericit împreună cu frații mei, știind că rămân în urma noastră acei care să poarte mai departe Steagul acesta: Iisus Hristos cel Răstignit, peste țara noastră și peste locurile în care trăim noi. Murim și suferim cu bucurie, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ne vom da ca să fim turnați ca o jertfă de bun miros” în slujba credinței, ca fiecare la rândul său să-L arate pe Hristos cel Răstignit.

Sau dacă vor fi alții care să creadă altfel, să știți că iar vor începe certurile, neînțelegerile, mai departe critica împotriva Bisericii, critica împotriva fraților... în loc să fie ceea ce a spus Domnul Iisus:,,... ca toți să fie o inimă și un gând”.

Mi-aduc aminte de povestirea unui frate ce stătuse o vreme în amorțire și venise pe la noi în trecere.

- Frate, așa mi-a venit în suflet un dor, că de atâta vreme eu sunt izolat de adunare și de frați, că sunt cu serviciul și cu toate ocupat, sunt împresurat ca într-o mreajă...

Și atunci l-am luat cu noi și l-am dus în călătorie. Era așa de bucuros și, printre altele, mi-a spus o întâmplare din viața lui: „Eram militar, făceam armata la Sibiu. Și, cum eram acasă înstărit și bine întreținut de părinții mei, mă dusese în armată unde era mai greu, printre străini. Și atunci unul dintre colegii mei mă întreabă dacă nu vreau să mergem amândoi la o adunare a Oastei Domnului... «Nu știu, că n-am mai fost niciodată, dar vin cu tine, dacă vrei tu». Și merserăm împreună la adunare.

Cum am intrat acolo și am auzit cântările așa de frumoase despre Iisus cel Răstignit și cum se cânta numai în lacrimi... și cum toți erau o inimă și un gând... puterea lor m-a fermecat... Deodată văd că intră un om micuț, cu barbă și toți șopteau între ei: «Vine Părintele Iosif!» A intrat în sală și a început adunarea Oastei în prezența Părintelui Iosif.

Atât de puternic a vorbit el, că fiecare cuvânt mă mișca adânc, fiecare cuvânt mi-l arăta pe Iisus cel Răstignit, dar într-un fel așa de limpede și de lămurit, încât eu am rămas adânc străpuns de întâlnirea aceasta din adunarea aceasta.

În cealaltă duminică am zis eu către colegul meu: «Dragă, hai să mergem iar...»

Și ne-am dus din nou și iarăși a venit Părintele Iosif. Erau așa mulți frați... și nu m-am putut stăpâni, la chemare, și am zis: «Părinte, și eu vreau să mă întorc la Dumnezeu»... Și am îngenuncheat, iar Părintele Iosif și-a pus mâna pe capul meu și a zis: «O, dragul meu, de-acum tu ești și ostașul Domnului, și ostașul țării. Dumnezeu să te binecuvânteze»”.

Așa au lucrat părinții noștri!

Așa au lucrat înaintașii noștri: cu duhul blândeții, cu duhul smereniei, cu Duhul Sfânt, plini de putere - și așa s-a văzut în toată adunarea strălucind puterea lui Dumnezeu. Și așa trebuie să rămână adunările noastre.

Dacă vine cineva care nu-L cunoaște pe Dumnezeu într-o adunare în care de la distanță se observă că sufletele nu-s unite, că unul se uită într-o parte, că altul se uită în altă parte, că nu se dă nici o atenție Cuvântului lui Dumnezeu... că acolo mai degrabă fiecare vorbitor pune din el mai mult decât din Hristos - cât știe el, cât cunoaște el din Hristos - la urmă va putea observa cum sufletele au rămas tot așa, fără hrană duhovnicească.

Dar atunci când vorbește cineva prin Duhul lui Dumnezeu, trimis numai de Duhul Sfânt, fiecare cuvânt pe care-l spune îl spune din suflet - pentru că a trăit el mai întâi fiecare cuvânt pe care-l spune - și spunându-și lui cel dintâi acest cuvânt, simțindu-l puternic. Atunci îl vor simți și toți ceilalți care vor fi binecuvântați prin aceasta.

O, iertați-mă că am lungit atâta, dar, cum am mai spus, poate că e pentru ultima oară pentru mulți dintre noi când ne mai vedem alături la picioarele Crucii Mântuitorului. Dar să nu uităm niciodată că ziua aceasta, clipa aceasta, ora aceasta va fi o mărturie în fața lui Hristos pentru lucrătorii care nu pun încă pe inimă Cuvântul lui Dumnezeu... Pentru surorile care nu caută să cânte cu lacrimi despre Jertfa Domnului nostru Iisus... Pentru cei care încă nu-L ascultă, căci nu L-au primit în viața lor.

Domnul să ne binecuvânteze, fraților și surorilor, să nu ne lase pe nici unul dintre noi, căci vor fi mulți în clipa aceea care vor zice: „Doamne, dar în Numele Tău am proorocit... în Numele Tău am făcut minuni... am scos draci...” „Duceți-vă de la Mine, căci Eu nu vă cunosc pe voi, toți lucrătorii fărădelegii, căci voi nu Mie Mi-ați slujit...”

Pentru aceasta, cel ce te crezi că stai în picioare, ia seama să nu cazi. Smerește-te, căci numai atunci vei vedea Duhul lui Dumnezeu peste toți frații tăi. Cine nu se smerește să nu se mire că nu progresează deloc, pentru că Dumnezeu este împotriva lui.

Dar dacă tu te smerești adânc cum S-a smerit Hristos... El S-a dezbrăcat pe El Însuși de Slava Cerească și a luat chip de om, - iar nouă ni se cere să ne dezbrăcăm de eul nostru și să ne îmbrăcăm în Hristos, așa cum cântăm la biserică: „Câți în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am și îmbrăcat”.

Tineri dragi, nu iubiți lumea și lucrurile ei. Căci lumea nu dă decât necazuri, amăgiri și amărăciuni. Predați-vă cu totul lui Hristos, lăsați-L pe Hristos în inimile voastre, ca să faceți bucurie părinților voștri. Prețuiți-vă părinții voștri credincioşi.

Căci noi am suferit mult din cauza părinților noștri necredincioși. De multe ori eram lovit cu biciul ca vitele. Dar de dragul lui Hristos ne bucuram oricâte suferințe și prigoniri am îndurat.

Dar nu uita, să știi că atunci când Cuvântul lui Dumnezeu și dragostea lui Hristos ți-a pătruns, ți-a sfredelit inima, se va stârni împotrivirea. Lumea nu te va mai putea iubi. Nu ne înțeleg încă cei din casa noastră, nu ne înțeleg copiii noștri, nu ne înțeleg soții noștri. Dar în intimitatea noastră cu Hristos, noi ne rugăm și pentru ei, ca Hristos să-i pătrundă și pe ei și inimile lor cu lumina Cuvântului Sfânt, ca să cadă și ei zdrobiți la picioarele Crucii Domnului, când ne vor zice, la urmă, ai noștri: „Soțule dragă, iartă-mă, că nu am știut că de dragul lui Iisus ai făcut tu toate „nebuniile” acelea. Iartă-mă!”

Domnul Iisus cel prezent să ne binecuvânteze și să facă El să se poată vedea pe fețele tuturora dintre noi Chipul lui Hristos și să locuiască Hristos din belșug în inimile noastre ale tuturor. Amin.

Slăvit să fie Domnul!