Rob și apostol

Slăvit să fie Domnul!

Să citim împreună Cuvântul lui Dumnezeu de la Epistola a doua a Sfântului Petru, începând cu versetul 1 :

„Simon Petru, rob și apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce au căpătat o credință de același preț cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Iisus Hristos.

Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe ca, prin ele, să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1, 1-4).

Iubiți frați și scumpe surori! Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu spus de Sfântul Apostol Petru în Epistola sa A Doua și trimisă fraților care primiseră Cuvântul lui Dumnezeu și care, mulți dintre ei, îl cunoșteau personal, pentru că i-au văzut fața și au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu vestit prin el. Și acum, când le scrie această A Doua Epistolă, ca și în prima, începe cu numele lui, Simon, cu numele acesta pe care i l-au dat părinții lui, așa după cum fiecare dintre noi primim un nume la nașterea noastră, fie că-l primim din calendar, fie că părinții iubesc un alt nume și dau copiilor lor numele pe care îl vor și pe care îl iubesc ei.

Simon, acesta este numele pe care l-a primit el de la părinții lui trupești. Și, după numele lui personal primit de la părinți, el adaugă: Petru. La numele Simon, mai adaugă unul: Petru. Acest nume l-a primit de la Domnul Iisus atunci când prima dată a fost dus în fața Mântuitorului de către fratele său Andrei. Domnul Iisus i-a spus așa: „Tu te vei numi Petru!”. Și apoi mereu cu acest nume a fost cunoscut printre frați.

Totuși, cum vedeți în multe locuri, apostolii care scriu sau vorbesc despre el folosesc numai numele Petru. Dar el, atunci când se adresează fraților, nu se leapădă de numele lui primit în familia lui, ci spune: Simon, adăugând și numele primit din partea Domnului Iisus: Petru.

Că așa este în viața aceasta: odată cu nașterea, fiecare dintre noi suntem o persoană, avem o identitate și deci trebuie să purtăm și un nume. Un nume pe care-l primim de la părinții noștri trupești. Dar mai primim un nume pe care-l purtăm. Fie că-l primim de la Domnul Iisus, fie că îl primim de la oameni. Că, de fapt, copiii lui Dumnezeu, în această lume, poartă mai multe nume:

poartă numele părinților lor;

poartă numele cu care sunt numiți de Domnul Iisus; și mai poartă multe alte nume, cu care oamenii îi numesc apoi: nume de ocară, nume de batjocură, nume prin care ei sunt defăimați, ca fiind ceea ce într-adevăr ei nu sunt.

Frații mei, așa vedem și noi și așa credem Cuvântul lui Dumnezeu.

Și mai departe spune: „Rob și apostol”. [Aceasta] arată și o stare, arată și o slujbă. Robul nu este stăpân pe sine însuși, ci este al stăpânului său. Și Sfântul Petru spune că este „rob și apostol al lui Dumnezeu”. El recunoaște și mărturisește în fața fraților că este răscumpărat. Și, odată fiind răscumpărat de Domnul, el este robul Domnului Iisus.

Se știe din Vechiul Testament că robul nu este stăpân pe sine însuși. Robul nu este stăpân pe voia lui. Robul nu poate să facă nimic de la el, fără voia și fără cuvântul stăpânului său. Și așa spune că este el rob.

Să învățăm și noi de aici, pentru că nu numai el este robul lui Dumnezeu; dar Cuvântul lui Dumnezeu ne arată și nouă, celor care am crezut în El, că și noi suntem robii Lui. Și, dacă suntem robii Lui, noi nu mai suntem ai noștri, ci suntem ai Celui ce ne-a răscumpărat cu scump Sângele Său, adică suntem ai Domnului Iisus.

Și, în viața noastră, în lucrările noastre, în mersul nostru, noi, ca robi ai Lui, nu avem voie să facem nimic din ceea ce nu este Voia Lui, din ceea ce nu este plăcut înaintea Lui. Căci atunci ieșim din ascultarea Lui, ieșim din Cuvântul Lui, atunci dovedim neascultare. Și stăpânul este acela care dispune de robul său și poate să ia orice măsură crede el de cuviință pentru robul său.

De aceea, dacă și noi suntem robii Lui, dacă suntem robii Domnului Iisus, trebuie ca fiecare dintre noi să ne cercetăm înaintea lui Dumnezeu, să ne punem la încercare, să ne verificăm starea noastră, să vedem: suntem noi gata totdeauna de a asculta Cuvântul Stăpânului nostru? Suntem gata totdeauna de a urma voia Lui, chiar dacă nouă nu ne-ar plăcea acest lucru?

Să ne verificăm în privința aceasta starea noastră sufletească. Să ne verificăm starea inimii noastre prin Cuvântul lui Dumnezeu și să ne rugăm Domnului, pentru ca să ne putem cerceta, să ne putem verifica, să ne putem cunoaște pe noi înșine, căci de multe ori noi, personal, chiar pe noi nu ne cunoaștem.

În vorbă suntem una, în faptă alta.

În mersul nostru suntem una, iar în lucrarea noastră suntem alta.

Și de multe ori suntem foarte departe de ceea ce ar trebui să fim după numele nostru și după cuvântul nostru.

Viața noastră de multe ori ne dă de gol, mărturisește împotriva noastră, pentru că într-adevăr nu suntem robii Lui, ci suntem robi ai păcatului, suntem robi ai unor lucruri care ne-au biruit, așa după cum este scris că „fiecare este rob al lucrului de care este stăpânit”.

Cine este stăpânit de supărare este rob al supărării.

Cine este stăpânit de mânie este rob al mâniei.

Cine este stăpânit de lăcomia de avere este rob al lăcomiei de avere.

Cine iubește banul este rob al banului.

Și iată deci câte lucruri pot să pună stăpânire pe noi; și ne supun voit [de noi], cu voia noastră pune stăpânire pe noi. Și aceasta, tocmai din cauză că nu suntem cu băgare de seamă la voința Stăpânului nostru, la Cuvântul Lui, la porunca Lui, pe care El ne-o spune ca unor robi ai Lui.

Apostolul Petru era și rob, era și copil al lui Dumnezeu. Și noi suntem și robi, dar suntem și copii ai lui Dumnezeu. Și aceasta este o stare pe care trebuie să o dovedim prin viața noastră - că într-adevăr suntem așa, copii ai lui Dumnezeu. Vedeți ce mult se aseamănă copiii trupești cu părinții lor; și uneori nu numai cu părinții, ci și cu bunicii și cu străbunicii. Până la al patrulea neam se pot observa trăsăturile în noul născut. Și atunci, cei ce-l văd spun: „Iată ce bine seamănă cu maică-sa! Ce bine seamănă cu bunicul său! Vorbesc bătrânii că așa era și el.”

Și în credință, dragii mei, noi trebuie să ne asemănăm, cu Acela care ne-a născut, prin Care am fost aduși în starea aceasta. Și, dacă suntem într-adevăr născuți din Hristos și suntem în Hristos, Care este viața noastră, puterea noastră și în Care avem viața, mișcarea și ființa, trebuie să ne asemănăm Lui în toate lucrurile, că așa este scris: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Toate cele vechi se duc și toate lucrurile se fac noi.”

Și tocmai lucrurile acestea noi, în viața noastră, mărturisesc despre noi că ne asemănăm cu Acela din Care suntem și Care este Tatăl nostru, și Care este Dumnezeul nostru. Altcum, dacă în viața noastră nu se mărturisește acest lucru, vorbele noastre, oricât de minunate și iscusite ar fi ele, oricât de frumoase ar fi ele înșirate unele după altele, nu pot să acopere lipsa aceasta pe care o dovedește viața noastră.

De aceea Sfântul Petru nu se teme să le spună fraților că este robul lui Hristos. Pentru că în tot ce a spus și în tot ce a făcut până la moartea lui, el a dovedit acest lucru. Și nici cei de pe vremea lui, nici cei de după el, nici cei care trăim astăzi nu putem să spunem că, într-adevăr, nu a fost robul lui Dumnezeu. Căci a dovedit prin viața lui și prin moartea lui a întărit acest lucru.

Să dovedim și noi acest lucru în familia noastră, în viața noastră, la locul nostru de muncă, în călătoria noastră cu trenul sau cu autobuzul când mergem la locul unde muncim, că ne asemănăm cu Tatăl nostru, cu Dumnezeul nostru din Care am primit lucrurile cele noi care trebuie să se vadă în viața noastră. În lume, tot ceea ce este e stricat. E din veacul acesta. Dar în viața copiilor lui Dumnezeu, toate lucrurile, după Cuvântul Scripturii, trebuie să fie noi, căci acestea sunt de la Dumnezeu.

Deci iată însemnătatea cuvântului „rob”.

Și spune și „apostol”. Arată și slujba pe care el o avea ca apostol al lui Dumnezeu. Dragii mei, vestirea Evangheliei s-a făcut de la început (și se continuă) prin oameni. Nu îngerii au fost aleși să vestească Evanghelia, să ducă această veste în lume, ci oamenii sunt aceia care au fost aleși de Dumnezeu. Au fost aleși de El, au fost socotiți vrednici de încredere și li s-a încredințat această slujbă, cum spune Sfântul Pavel, că suntem împuterniciți din partea lui Dumnezeu să împlinim această slujbă a împăcării. Și de aceea mărturiseau cu atâta aprindere: „Împăcați-vă cu Dumnezeu!”.

Deci iată, și Sfântul Pavel era apostol, era trimisul lui Dumnezeu. Avea această trimitere, această încredințare din partea Domnului. Pentru că nu oricine care este trimis este trimisul lui Dumnezeu. Nu oricine care se ridică să vorbească în Numele Domnului este trimis de El.

Și, cum nu toți cei care vorbesc în Numele lui Dumnezeu sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu, apostolii sunt aceia pe care i-a ales El, pe care îi socotește vrednici de încredere, cărora le dă slujba aceasta, le dă harul acesta, le dă puterea aceasta, ca să dovedească ei înșiși cu viața lor că ei sunt apostolii Domnului și că sunt trimișii Lui; că sunt trimiși de El ca să facă această slujbă - și o fac. O fac cu teamă, o fac cu grijă, o fac cu toată lepădarea de sine, chiar cu însuși prețul vieții lor, atunci când se cere.

Deși, dragii mei, și noi suntem chemați, noi nu spunem că suntem apostolii Domnului. Noi citim cuvintele Domnului ca să învățăm de aici că nu toți cei ce merg sunt trimișii lui Hristos, nu toți cei ce vorbesc sunt trimiși în Numele lui Hristos sau însărcinați de El.

De aceea se observă multă neînțelegere, nelămurire, chiar și multă tulburare în mintea unora, în adunările altora, tocmai din pricina aceasta. Doar cei trimiși de Dumnezeu vorbesc cuvintele lui Dumnezeu. Acei care se ridică spun cuvintele lui Dumnezeu. Și cuvintele lui Dumnezeu zidesc, cresc duhovnicește, hrănesc, fac lumină în viață și totul este pace, totul este armonie, totul este bucurie și înălțare sufletească.

Robul și apostolul lui Hristos, la începutul scrierii sale, își spune numele, pentru ca frații să vadă, să știe și să cunoască de unde primesc învățătura. Ați citit epistolele Sfântului Pavel. Toate încep cu „Pavel”. În afară de Epistola către Evrei, toate celelalte încep cu „Pavel”. Și pe urmă mai este trecut câte un colaborator al său, fie că este vorba de Timotei sau de Silvan; dar în primul rând este numele Apostolului Pavel. Pentru ca cei ce primesc această scrisoare, cei ce primesc această învățătură, să știe de unde o primesc.

Pentru că și pe vremea aceea circulau o serie de scrieri care nu erau trimise, nu erau scrise de trimișii lui Dumnezeu. Erau evanghelii apocrife, cum se spune, erau epistole, scrisori care nu făceau bine adunărilor, ci făceau rău. De aceea apostolul îi îndemna, le scria tesalonicenilor să nu se clatine și să nu se tulbure de vreo vorbă, de vreo epistolă sau de vreun duh. Pentru că și pe vremea aceea circulau și vorbe, circulau și duhuri, circulau și scrieri care nu erau trimise din partea Domnului și nu erau insuflate de la Dumnezeu.

De aceea, urmarea acelor scrieri, a acelor învățături era tulburarea, erau certurile, era dezbinarea, erau căderile de la credință și, până la urmă, nesocotirea Domnului, hulirea lui Dumnezeu.

De aceea, dragii mei, Apostolul Pavel le spune numele său, ca să știe ei de unde vine [epistola]. Și scrie și unde o trimite. Deși pe unele le dicta și le scriau alții - cum a scris și Terțiu - el spune la urmă: „...este scris cu mâna mea: Pavel” - semnătura lui - „așa scriu eu în toate epistolele”. Chiar semnătura lui, pentru ca frații care primeau învățătura să fie siguri de unde o primesc, să știe ce primesc, să știe ce urmează, să știe că trebuie să trăiască și cum trebuie să trăiască și să mărturisească Cuvântul lui Dumnezeu.

Și pentru că uneori noi am fost lesne-crezători și am primit pe oricine și am primit orice, s-a ajuns la stări foarte triste, care au avut urmări ani de zile, fără ca să se mai poată îndrepta, fără ca să se mai poată reveni la bucuria dintâi, la pacea dintâi, la dragostea și la legământul dintâi. De aceea, dragii mei, este un îndemn și o poruncă pentru noi: să știm de la cine primim învățătura, să știm de la cine primim cuvântul.

Iată, frații cărora li s-a scris această învățătură o primeau de la o persoană cunoscută, o primeau de la unul despre care știau sigur că este trimisul lui Dumnezeu, că el le-a vestit la început, că el i-a adus la Dumnezeu și prin el au fost născuți din nou, prin Evanghelie, la o viață nouă.

De aceea, și noi, dragii mei, să învățăm de aici să nu primim învățătura de la străini, pentru că sunt mulți care circulă și sunt mulți care umblă, dar nu sunt trimișii Domnului. Să nu primim învățătura de la oameni străini de Lucrarea în care am fost născuți, prin care am fost aduși la Dumnezeu, prin care L-am aflat pe Domnul Iisus și mântuirea sufletului nostru.

Să nu primim această învățătură. Căci cei ce au primit-o, deși s-au căit, nu au putut să repare niciodată răul pe care l-au făcut pentru ei personal, pentru familia lor, pentru adunarea lor și pentru Lucrarea lui Dumnezeu, în general. De aceea, indiferent cine vine și e străin... [să nu-i primim învățătura].

Nu mă refer la străinii din altă țară sau la cei din altă provincie decât cea în care locuim noi, ci la cei străini de Lucrarea lui Dumnezeu, străini de adunarea noastră, străini de Biserica în care ne-am născut și în care trăim, și în care luptăm, și în care dorim și vrem să rămânem până la sfârșitul vieții noastre, pentru ca Domnul să-Și poată duce la îndeplinire Cuvântul Său, voia Sa cu privire la această Lucrare și cu privire la Biserica în care ne-am născut.

Vă spun că unul străin de Lucrare poate să fie fratele tău de corp, sora ta de corp, chiar părinți sau copii. Din moment ce nu are această învățătură, nu au nici această credință, nu au nici același duh; căci credința vine din învățătură și duhul prin [acceptarea] credinței se primește. Deci și duhul, și învățătura, și credința sunt una și sunt la fel.

Așa că noi îi socotim străini pe toți acei care nu fac parte din adunarea, din Biserica noastră, indiferent [cine sunt]. Poate fi ruda noastră foarte apropiată, poate fi chiar dintre copiii noștri trupești sau dintre părinții noștri.

Din moment ce nu au acest cuvânt, această învățătură, același duh, atunci el are un duh străin, un duh care, până la urmă, va face foarte mult rău. Noi a trebuit să trăim și să plătim cu amărăciune, ani de zile, nevegherea noastră și neluarea unor poziții hotărâte împotriva acestor stări de lucruri.

De aceea, și noi să știm de la cine primim învățătura și tot ce este străin de această Lucrare să nu primim. Deși unii vin cu Biblia, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu versete, cu capitole, cu citate, cu „Așa zice Domnul...”. Și la Domnul Iisus au venit, pentru că ispitele nu sunt numai de un fel, ci ispitele sunt de mai multe feluri; ele sunt de trei feluri: și trupești, și sufletești, și duhovnicești.

Și tocmai acele ispite duhovnicești sunt mai grele, pentru că aici vrăjmașul folosește Biblia; și aici este căderea celor mai mulți. Pentru că pe unul întors la Dumnezeu nu-l mai duce în păcat, nu-l mai duce la horă, nu-l mai duce la crâșmă, nu-l mai duce la fumat, dar cu Biblia, dacă nu va băga de seamă, foarte ușor îl înșală.

Așa au fost duși și așa poate se mai duc și acum unii care i-au primit foarte ușor pe cei ce au venit la ei străini, necunoscuți, în adunarea și-n Biserica lor; și, primind cuvântul și învățătura lor, au ajuns de și-au pierdut chiar și sufletul lor. Și, prin ei, și alții au ajuns ca să-și piardă sufletul.

Acesta este rostul cuvântului pe care îl spune apostolul: „Simon Petru”. Adică să știe frații de unde primesc învățătură.

Și noi am primit Cuvântul, am primit învățătura, am primit duhul, am primit credința - pe toate le-am primit în această Lucrare prin care L-am aflat pe Domnul Iisus. Și am cunoscut în ea dragostea lui Dumnezeu, am cunoscut că [cei de la care le-am primit] au fost trimiși de Domnul și că El ne-a iertat vechile păcate. Și am primit pacea Lui în urma iertării și am primit bucuria aceasta minunată care ne umple inimile și sufletele. Și după ani și ani de alergare, de lupte, de lacrimi, aceeași bucurie ne umple inima și parcă nu mai putem de bucurie că ne putem vedea și întâlni unii cu alții. Deci acesta este rostul, dragii mei.

Și mai departe, se adresează acelora care au căpătat o credință de același preț cu a lor. Dragii mei, în privința aceasta, iarăși, iată învățătura: din învățătură se primește credința. Credința se naște dintr-o învățătură și adevărata credință se primește din Cuvântul lui Hristos, căci spune: „Astfel dar, credința vine în urma auzirii și auzirea, prin Cuvântul lui Hristos”.

Deci prin propovăduirea Cuvântului lui Hristos, cei ce primesc acest Cuvânt primesc, o dată cu primirea Cuvântului, și credința. Și, prin primirea acestei credințe, primesc și Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, cu Care sunt pecetluiți pentru ziua răscumpărării. Şi nu numai pentru ziua răscumpărării, ci pentru ca chiar și în viața asta ei să aibă călăuză pe cineva spre cele cerești, spre cele veșnice.

Căci firea noastră cea pământească ne trage în jos, ne trage în lume, ne trage în păcat. Deci avem nevoie de această Călăuză - și ea ne este dată de Dumnezeu: de Duhul Său, Care să ne cârmuiască de pe pământ spre cer, de la cele firești la cele cerești, de la moartea sufletească la Hristos, Care este viața și mântuirea noastră.

Deci iată: și învățătura, și credința, și Duhul. Și, o dată primite acestea trei, ele nu se schimbă pe parcurs. După un timp oarecare, Duhul acela nu ne aduce o altă învățătură sau o altă înțelegere, o altă tălmăcire a Cuvântului pe care l-am primit la început. Rămâne același înțeles, același cuvânt, însă pe noi ne crește duhovnicește. Și, unde altă dată nu puteam să deosebim nici binele de rău, nici adevărul de rătăcire, ne crește, ne aduce la starea de oameni mari, ca să putem deosebi, să putem înțelege, să ajungem la starea aceea, după cum este scris în Cuvântul lui Dumnezeu. Să ajungem la Capul, adică la Hristos, din Care tot trupul, bine închegat și bine zidit, primește, în Hristos, putere și viața aceasta. Și apoi fiecare mădular, fiecare încheietură, la rândul ei, dă ceea ce trebuie să dea, pentru ca Trupul lui Hristos, pentru ca Biserica Sa să crească templu mare și minunat, după care umblă Dumnezeu să-l cucerească, după cum a spus un înțelept în Vechiul Testament.

Deci credința de același preț cu credința [apostolilor], învățătura lor și Duhul acela, Duhul lui Dumnezeu...

Noi, primind învățătura, am primit credința. Apoi credința aceasta s-a dovedit că a avut preț când a venit vremea încercării, când a venit vremea focului și a trecut cu bine acest examen. Începând chiar din primul veac, [creștinii] - fiecare dintre ei personal, dar și Biserica în general - au trecut acest examen al focului. Și noi suntem încredințați în ceea ce privește Lucrarea Oastei Domnului că este Lucrarea lui Dumnezeu, căci de la început, de când a venit vremea încercării, vremea cernerii, vremea focului - ca să fie încercată credința ei, credința noastră, a fiecăruia dintre noi, personal - a trecut cu bine acest examen.

Deși în lumea aceasta n-am avut pe nimenea și n-a avut Lucrarea aceasta pe nimeni care s-o sprijine, care s-o apere, care să pună un cuvânt la cei mari, ca să îi vină o oarecare ușurare. Nu a avut pe nimeni și totuși ea a trecut și trece și astăzi - și va trece - biruitoare prin toate aceste încercări. De ce? Pentru că credința ei este dreapta credință și este credința de preț. Că, dacă n-ar fi fost de preț, s-ar fi terminat cu această Lucrare, s-ar fi terminat și cu credința ei; și atunci n-ar mai fi fost nimic prin încercările și prin focul prin care a trecut... și încă mai trece.

De aceea, dragii mei, să fim deplin încredințați că aceasta este Lucrarea lui Dumnezeu, că Însuși Domnul Iisus S-a coborât în Lucrarea aceasta a noastră, S-a coborât în Biserica noastră, ca să le caute pe oile Sale cele pierdute, pe care să le aducă la Dumnezeu. Și noi am cunoscut acest lucru prin puterea cu care a lucrat și cu care lucrează și astăzi în mijlocul nostru. De aceea, nu putem să tăgăduim că este Lucrarea lui Dumnezeu și că nu este și El prezent în mijlocul nostru.

Căci dacă nu simțim prezența Lui în mijlocul nostru, dovedim că suntem morți, căci numai morții nu simt.

Dacă nu vedem prezența lui Hristos în mijlocul nostru, suntem orbi, pentru că orbii nu văd nici soarele, nici luna, nici stelele, nici frumusețile de jos, nici cele de sus. Și dacă nu auzim glasul Lui în mijlocul nostru, suntem atunci surzi, suntem morți și nu mai suntem în starea aceea în care ar trebui să fim.

Dragii mei, încercarea focului prin care am trecut a făcut credința noastră, credința Oastei, să treacă cu bine. Ea a fost biruitoare prin încercarea prin care a trecut și trece. Și rămâne și va rămâne atâta vreme cât noi vom rămâne în această credință și în această învățătură și cât Duhul lui Dumnezeu primit prin această credință și învățătură va rămâne în mijlocul nostru.

Dragii mei, să nu-mi luați în nume de rău cuvântul meu poate prea lung, dar nu pot din trei cuvinte să înjghebez ceva care să se poată vedea, care să se poată înțelege. Două lemne, dacă le pui unul peste altul, arată ca două lemne, nu arată un chip, ceva; nu arată, ca să spunem așa, o construcție.

Biserica lui Hristos să fie zidită pe acest cuvânt - și să mă iertați dacă, poate, am prelungit vorbirea aceasta. Dar este nevoie pentru noi, lucrul acesta este de foarte mare nevoie, pentru că nu știu cine poate veni mâine la mine sau la frăția ta, sau la altul. Mâine poate fi mai greu ca astăzi și nu vom avea poate o legătură mai strânsă și mai apropiată unii cu alții. Și tocmai în vremurile de încercare, în vremi de întuneric, tocmai atunci duhurile cele rele, de tulburare, duhurile de gâlceavă atacă mai mult. Că tocmai atunci ele au mai multă putere.

Deci acum când este lumină, când este pace, când este bucurie și dragostea este așa de înălțătoare, el, vrăjmașul, nu poate face rău. Dar în vremurile de încercare se apropie cu îndoiala, cu deznădejdea și cu necredința chiar, că știe el că atunci poate avea rod mai mult.

Deci iată, această credință, doar această credință, să știți că are o temelie, are o bază. Ea nu este ceva care să nu se bizuiască pe nimic. Ea se bizuiește pe dreptatea Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pe această dreptate se sprijină această credință care este în Crez. Cum vine aceasta? Cum se poate sprijini pe această dreptate? Pe această dreptate pe care a făcut-o El, luând asupra Lui păcatul nostru, ispășindu-l El și câștigând prin Jertfa Sa o răscumpărare veșnică, câștigându-ne prin jertfirea Sa, prin Trupul Său și prin Sângele Său o intrare slobodă în locul preasfânt, adică la Tatăl ceresc.

Căci nici o rugăciune n-ar putea să ajungă la Tatăl, decât numai prin Domnul Iisus. Și nimeni nu ar putea să ajungă la Tatăl dacă nu vine prin Domnul Iisus, după cum El Însuși spune că „nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine”. Deci această credință are la bază, are ca temelie dreptatea Domnului nostru, a Dumnezeului nostru Iisus Hristos, are la bază ceea ce a făcut El pentru noi și pentru Dumnezeu. Deci aceasta este și baza pe care stă, temelia pe care stă și se zidește această construcție minunată care s-a făcut și se va face pentru Oastea Domnului.

Și, câtă vreme noi vom urma pilda înaintașilor noștri, zidind pe această temelie și bizuindu-ne pe această dreptate, Lucrarea va merge, va propăși, sufletele vor crește tot mai mult, tot mai curat, tot mai frumos, tot mai minunat - și Dumnezeu va fi slăvit și binecuvântat în mijlocul nostru.

„Harul și pacea să vă fie înmulțite.” Iarăși mă întorc la epistolele Sfântului Pavel din Noul Testament. În toate epistolele, în afară de Epistola către Evrei, Sfântul Pavel, după ce-și dă numele, ca frații să știe de unde primesc scrisoarea, le spune: „Harul și pacea...”, „har și pace...”, „...pacea lui Dumnezeu Tatăl, din partea Domnului Iisus”. Iar în amândouă Epistolele către Timotei, pe lângă „harul și pacea”, adaugă și „îndurarea”.

Dragii mei, fără har și fără pace, noi nu putem să existăm nici ca creștini, nici ca Lucrare, în general, nici ca Oaste vie și luptătoare. Fără har și fără pace, nu putem.

Prin har am fost aduși în această stare. „Prin har suntem mântuiți”, spune Sfântul Apostol Pavel. Și acesta este harul lui Dumnezeu. Har, pentru că L-a trimis pe Domnul Iisus, pe Fiul Său, Care a ridicat păcatele noastre, le-a ispășit purtându-le în Trupul Său, pe lemnul Crucii.

Și prin har am primit iertarea, prin har este întoarcerea noastră, prin har S-a coborât Hristos la noi, prin har am fost aduși la El; dar și viața noastră de credință, până la sfârșitul vieții noastre, până la trecerea noastră din viață, până la venirea Domnului Iisus, tot prin har va fi. Apostolul Pavel spune: „Har și pace înaintea lui Dumnezeu!”.

Însă Sfântul Petru condiționează înmulțirea harului de un lucru. El condiționează înmulțirea și primirea harului de cunoașterea lui Iisus Hristos, de cunoașterea lui Dumnezeu.

Ce minunat este sufletul care are har și care are pace!

Dar ce triste sunt fețele fraților și adunările care nu au nici har și care nu au nici pace! Uitați-vă la toți cei care predică „Lege”, care predică „porunci”, care predică altceva, ce lipsă de bucurie este în inima lor și pe fața lor. De ce? Pentru că n-au pace, n-au bucuria aceasta, nu au harul. Uitați-vă la toți cei tulburați, la toți acei ce nu știu nici ce-i drept, nici încotro merg, nici cine i-a trimis, nici unde i-a trimis. Și atunci care este pricina acestor lucruri, a acestor stări? Este lipsa păcii din viața lor. „Har și pace”...

„Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu.”

Și în familie, harul însuși face lucrarea. Când am trecut printr-o încercare oarecare, înmulțindu-se harul, ce minunat, ce frumos am trecut! Încercarea la început ni se părea atât de grea și cu neputință de trecut, dar ce ușor am trecut-o pentru harul care ne-a fost înmulțit, că el a purtat partea cea mai grea și cu neputință de trecut. Și nu numai că a purtat partea cea mai grea, dar ne-a purtat și pe noi și ne-a trecut cu bine prin această încercare - și uitați că nu mai putem de bucurie! Deci vedeți lucrarea pe care o fac harul și pacea în viața noastră?

Spun aceste două lucruri, căci fără aceste două lucruri nu este nici biruință, nici viață, nu este nici înaintare duhovnicească, nu este nimic. Înmulțirea harului în viața noastră, înmulțirea harului în Lucrare este condiționată de cunoașterea lui Dumnezeu și cunoașterea Domnului Iisus.

Și uitați-vă la Părintele Iosif, cât de mult s-a ostenit el. Și apoi la fratele Traian, cât de mult s-au ostenit ei ca să se înmulțească tot mai mult cunoștința de Dumnezeu și cunoașterea Domnului Iisus în viața poporului nostru.

Că, dacă privim la un lucru de care s-au ocupat ei în viața lor zbuciumată pe acest pământ, apoi a fost aceasta: să-L facă cunoscut pe Dumnezeu, să-L facă cunoscut pe Hristos. Și, în măsura în care s-au ostenit, și această cunoștință a lui Dumnezeu a crescut, a crescut cunoștința Domnului, frații au crescut în harul și în cunoștința Domnului.

Ce biruințe mari au fost în această Lucrare și cum a trecut biruitoare prin toate locurile! Dar uitați-vă și la ramurile - ca să spunem așa - și la partidele care uneori s-au despărțit, cum au fost pe vremea Părintelui Iosif, când a fost cu statutele... [Cei din] partea cealaltă, pentru că n-au stăruit în cunoașterea lui Dumnezeu, n-au stăruit în cunoașterea Domnului Iisus, ei n-au avut har și n-au avut pace. În încercarea care ne-a lovit și pe noi, și pe ei, noi am trecut cu bine, Lucrarea a trecut cu bine, dar ei au căzut și n-au mai rămas.

Cât de mulți au fost acei care s-au despărțit de Părintele Iosif, care au ieșit din Oastea Domnului așa cum au fost la început... Dar unde mai sunt ei? Nu mai sunt. Din ce cauză? Pentru că harul și pacea nu le-au fost înmulțite. De ce? Pentru că n-au stăruit în cunoașterea lui Dumnezeu, în cunoașterea Domnului Iisus. S-au ocupat ei de multe lucruri bune, frumoase, de valoare, dar tocmai de lucrul care trebuia nu s-au ocupat. Și tocmai aici a fost pierzarea lor. Și răspunderea pe care o vor avea în fața lui Dumnezeu și plata pe care o vor primi nu vor putea să o împartă cu nimeni altcineva.

Dar Lucrarea care a rămas statornică, așa după cum a pornit de la început, ea a biruit. De ce? Pentru că la vremea încercării, harul și pacea i-au fost înmulțite.

Dragii mei, și noi am pășit pe urmele Domnului și am gustat din bunătatea Lui, și am gustat din dragostea Lui, și am cunoscut dragostea lui Dumnezeu prin faptul că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său și El a murit pentru noi. Să rămânem și noi la punctul acesta însemnat la vremea încercării, când bat vânturile învățăturilor rătăcitoare, căci avem nevoie de har, ca să fim scăpați. Avem nevoie de pace, care să ne țină sufletul stabil și statornic, să nu ni-l tulbure. Și aceasta o avem și o vom avea numai prin cunoașterea Domnului.

Cu cât Îl vom cunoaște mai mult pe Domnul, vom cunoaște dragostea Lui, vom cere mai mult har și vom trece biruitori. Și - când va năvăli șuvoiul stricăciunilor sufletești și trupești și vântul învățăturilor rătăcitoare și când va veni vremea să răspundem de nădejdea care este în noi, să dăm socoteală de îndrăzneala noastră, de dragostea noastră pentru Hristos, de alipirea noastră de El - vom avea har. Și chiar dacă ne va fi zdrobit trupul, noi vom trece biruitori dincolo, în slava Domnului, așa cum El a trecut biruitor răstignit și cu moarte, în vuietul și în ocara lumii. Dar a trecut biruitor.

Așa, dragii mei, prin cunoașterea Lui, harul se va înmulți în viața noastră. Și, așa cum am spus și cum fiecare cunoaștem lucrul acesta, sunt împrejurări în care avem nevoie de mai mult har decât harul obișnuit de care avem nevoie în zile obișnuite. Sunt vremuri mai puțin obișnuite, neobișnuite, când avem nevoie de un har neobișnuit.

,,Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Sa.” Iată, Cuvântul lui Dumnezeu ne arată calea. Și spune că El ne-a dat, ne-a dăruit, adică nu ni s-a dat contra unui preț, ci ni s-a dăruit. Darul niciodată nu este cu plată. Darul este dar.

Așa cum mântuirea este un dar și ni s-a dat, tot așa și dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața, adică tot ce trebuie ca noi să fim la înălțimea numelui nostru, a chemării noastre, la înălțimea Evangheliei, la înălțimea lui Dumnezeu. Ne-a dăruit toate acestea și ni le va dărui tot prin cunoașterea Domnului.

Deci, iată, singura cale prin care primim această putere, această lumină, această înțelepciune, această voință, această înfăptuire și prin care ele rămân în noi este tot cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Și, vedeți, iarăși mă întorc la început (pentru că niciodată nu trebuie să o rupem cu trecutul; nici cu trecutul familiei noastre, rușinându-ne de el... Sunt copii care, atunci când ajung și ei să aibă slujba lor, să aibă salariul lor, nu mai știu de părinți, ba chiar se rușinează de ei. Uneori îi ocolesc și se leapădă de ei în fața prietenilor lor).

Așa, dragii mei, și în credință, [ne amintim de] Părintele Iosif și de cei ce au urmat după el statornici în Lucrarea lui Dumnezeu; căci, într-adevăr, au fost mulți care au fost după el, dar noi privim doar la aceia care și-au sfârșit viața așa, pentru că așa suntem îndemnați de Cuvântul lui Dumnezeu: „Uitați-vă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința”. Nu numai începutul frumos, nu numai mersul frumos până la o vreme, ci cum este sfârșitul [să privim]. Că poate fi un început frumos, un mers frumos până la o vreme, și sfârșitul să fie departe de ceea ce a fost începutul.

Așa vedem lupta Părintelui Iosif de a adânci în viața poporului nostru cunoștința de Dumnezeu, cunoștința de Hristos. Și, în măsura în care această cunoaștere de Hristos s-a făcut în viața poporului nostru, ce lucrare uriașă de trezire s-a făcut în țara noastră, în Biserica noastră! Cum atâtea suflete pierdute, despre care nimeni nu mai avea nici o nădejde de îndreptare, de care nu se mai ocupa nimeni, iată, prin această Lucrare de vestire a lui Iisus cel Răstignit, au fost ridicate și aduse la starea aceasta binecuvântată de copii ai lui Dumnezeu.

Și toate aceste lucrări s-au făcut prin cunoașterea Domnului. Căci puterea aceasta care l-a ridicat pe păcătos, duhul care a intrat în acela care a fost înviat, lucrurile cele noi care au venit în viața celui înviat din nou, toate au venit prin Hristos, prin cunoașterea Lui. După cum s-a spus: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia”.

Adică de noi, ca și creștini, ca și credincioși, ca și copii ai lui Dumnezeu, El S-a îngrijit să nu ducem nici o lipsă de nici un bine, de nici un dar, de nici un har. Chiar de la început și până la sfârșit, până la intrarea Bisericii în slavă, totul este dat.

Dar este dat cum? Pe calea aceasta, prin mijlocul acesta unic, prin cunoașterea lui Hristos, prin primirea Lui, prin vestirea Lui.

La masa Domnului așa am primit și așa am învățat, așa am pornit și așa trebuie să rămânem: la aflarea și vestirea lui Iisus cel Răstignit, aici, în sânul Bisericii, în Casa Domnului, unde Domnul Însuși S-a coborât și ne-a căutat pe noi, cei pierduți. Și El caută încă sufletele pierdute care mai sunt încă de căutat și de aflat. „Prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.”

Dragii mei, Dumnezeu să ne binecuvânteze - și să nu mi-o luați în nume de rău dacă poate am lungit prea mult vorbirea, dar este nevoie să ni se spună, pentru ca ceea ce spunem să aibă un scop, să nu vorbim numai ca să ocupăm un timp. Să aibă un scop și vorbirea noastră, pentru că toate lucrurile au un scop, au o țintă, și orice cuvânt, și orice învățătură, și orice îndemn trebuie să țâșnească și trebuie să țintească spre un loc bine hotărât și limpede.

Așa și gândul acesta care m-a călăuzit în privința aceasta, de a rămâne toți la Hristos, la El, la Jertfa Lui. Și să adâncim tot mai mult cunoașterea Lui în viața noastră și în viața adunărilor noastre. Aceasta este singura condiție prin care noi vom rămâne credincioși și ca indivizi, și ca Lucrare, și acum, și în viitor, oricât de mari și de grele ar fi încercările sau focul prin care va trebui să treacă Lucrarea. Ea va rămâne și va birui, pentru că Hristos, Capul ei, a fost mort, dar a înviat și este viu în vecii vecilor. Și, după cum Capul nu moare, nu moare nici Trupul Său, Lucrarea Sa, care este Oastea Domnului.

Slăvit să fie Domnul!