Înnoirea făcută de Oastea Domnului

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

E un moment de neuitat momentul acesta minunat și cred că este cel mai însemnat din tot decursul nunții, când mirele și mireasa vin în mijlocul nuntașilor, aducându-ne, prin aceasta, aminte de făgăduința și de adevărul cel mai scump pentru noi, cuprins în Sfânta Scriptură, cuprins în învățătura Sfintei noastre Biserici, cuprins în nădejdea cea dulce și scumpă a mântuirii sufletelor noastre: adică momentul venirii Domnului Iisus cu sfinții Săi îngeri, cu suita Lui cerească, pentru ridicarea Bisericii Sale de pe pământ, cu Biserica Triumfătoare din ceruri, pentru ridicarea Bisericii Luptătoare de pe pământ.

Binecuvântat să fie Domnul, Care, în miezul Sfintei Liturghii, a lăsat taina aceasta minunată, pentru ca totdeauna să ne aducă nouă aminte de această dulce și sfântă, și veșnică nădejde a Bisericii și a credincioșilor Săi care, de la începutul lumii și până la sfârșitul ei, au așteptat tremurând de dragoste și lăcrimând de dor venirea Mirelui iubit - Care este Mântuitorul și Dumnezeul nostru -, pentru a aduce făgăduința Lui sfântă, care este viața veșnică și fericirea veșnică, tuturor celor ce au crezut în Numele Lui, care L-au iubit și L-au așteptat în curăție pe Hristos și care și-au dat toate silințele, prin toate încercările, să rămână credincioși legământului pe care l-au făcut cu El.

[Aceasta este] făgăduința lui Dumnezeu dată celor dintâi oameni și păstrată până la cei din urmă: venirea Domnului Iisus cu toată oștirea îngerilor Lui, ca să aducă mântuirea tuturor celor ce-L așteaptă și să împlinească astfel, pentru Biserica Sa, sfânta Sa făgăduință, care trece ca un fir roșu prin toate Scripturile (care sunt Cuvântul lui Dumnezeu), de la cel dintâi verset până la cel din urmă; de la cel dintâi verset din Cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „La început, Dumnezeu... și până la cel din urmă verset, care spune: „Iată, Eu vin curând. Amin. Vino, Doamne Iisuse”.

Toate versetele Sfintelor Scripturi vorbesc despre El, Care este Lumina, Care este nădejdea, Care este viața, Care este puterea Bisericii și nădejdea vieții, și nădejdea morții, și nădejdea învierii fiecăruia dintre cei care cred în Numele Său și care pentru acest Nume Sfânt au fost în stare să renunțe la tot ceea ce putea fi fericire și bucurie, și promisiune pământească, trecătoare și deșartă în viața aceasta.

Domnul Iisus ne-a lăsat nouă unele dintre cele mai minunate cuvinte, pline de îmbărbătare și de lumină, când a zis: „Oriunde doi sau trei sunt adunați în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor”. Sau cea din urmă făgăduință, lăsată sfinților Săi apostoli la înălțarea Lui la cer, că El Se duce la Tatăl să le pregătească un loc; și, după ce le va pregăti un loc, Se va întoarce, să-i ia cu El, pentru ca acolo unde este El să fie și ei.

Cea mai scumpă făgăduință după această dulce și fericită promisiune a Lui a fost: „Mergeți în toată lumea, faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh; și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit Eu. Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin”.

De aceea, oriunde și oricând doi sau trei inși, douăzeci sau treizeci, două sute sau trei sute, două sau trei mii sau oricâte mii de mii de credincioși s-ar aduna, începând de la doi și până la oricât de mare număr, Mântuitorul nostru iubit - Adevărul lui Dumnezeu, Fiul Său preaiubit, Cel care a spus numai Adevărul, pentru că El Însuși este Adevărul - Își împlinește făgăduința Sa, pentru că ce-a spus El cu sfintele Lui buze Își împlinește totdeauna față de toți ai Săi.

De aceea, preaiubiți frați și surori, trebuie să ne fie plină de bucurie inima noastră și plină de credință în această clipă când, cu ochii sufletului nostru limpezi și deschiși, privind în mijlocul nostru, Îl vedem pe Domnul și Mântuitorul nostru preaiubit.

Pentru că tot ce-a spus El este întocmai așa cum a zis. El este în mijlocul nostru. Orice cuvânt pe care-l auzim este rostit de gura Lui, de Duhul Lui, prin cei care vor vorbi. Orice cântare, orice rugăciune, orice gând sfânt - ascultând cântările, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu - prin Duhul lui Dumnezeu le simțim în inimile noastre, de la El vin, de la Duhul Său vin.

Când ochii noștri se umezesc de o lacrimă din dragoste pentru Dumnezeu, Duhul Său ne trimite această binecuvântare. Când în sufletul nostru vine un gând, un fior, o săgeată caldă, dulce, sfântă de iubire pentru Dumnezeu, de la Duhul Domnului Iisus vin.

Când cineva se ridică aici și spune un cuvânt inspirat din Cuvântul Său și din îndemnul Său, ascultați-l, că de la Domnul Iisus vine, pentru că este scris: „Cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, zice Domnul. Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește. Și cel ce Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. Indiferent cine vorbește aici... Că se ridică un copilaș și spune o poezie cu glasul lui îngeresc, din inima lui nevinovată, din buzele lui curate vorbește Hristos, Duhul Său cel Sfânt.

Primiți în inimă cuvântul care vi se adresează, pentru că de la Domnul Iisus vine, nu de la el. Când cineva cântă o cântare și un fior sfânt vă pătrunde inima, primiți-l, faceți-i loc în sufletul dumneavoastră și dați-vă toate silințele să împliniți cu fapta îndemnul care vă vine în inimă prin el, pentru că de la Domnul vine și are ca țintă mântuirea și curățirea sufletelor noastre, în vederea zilei celei mari în care va veni El să-i ia pe toți ai Lui care cred în Numele Său și care așteaptă și iubesc în curăție venirea Domnului.

În sfintele noastre biserici, de fiecare dată... de fiecare dată și în fiecare duminică, atunci când se rostește Crezul nostru, dreptarul nostru de credință, noi spunem: „Și iarăși va veni, cu mărire, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit”. Noi adeverim de fiecare dată când rostim acest adevăr că credem în această făgăduință și că ne punem toată nădejdea în venirea Lui. Cu gândul la acest sfânt praznic, cu gândul la această dulce și sfântă nădejde a creștinilor, a Bisericii, a fiecărui suflet, sfinții noștri înaintași și părinții noștri au putut trece prin toate încercările, au putut răbda toate necazurile, au putut birui toate ispitele, au putut suferi toate patimile, pentru că nădejdea întâlnirii cu Domnul, pentru că dulcea încredere în împlinirea făgăduinței Lui a fost de-ajuns de puternică să-i răscumpere de orice suferință au îndurat și să le răsplătească orice jertfă au fost în stare sau li s-a cerut să aducă până la venirea Lui. Cu gândul la venirea Domnului au adormit părinții noștri și se odihnesc așteptând acolo, în țărâna acestui pământ, împlinirea acestei tăgăduințe.

Dumnezeul nostru cel Adevărat, ale Cărui buze au spus numai adevărul și al Cărui cuvânt este întocmai așa cum este scris, Își va împlini la vremea Lui făgăduința pe care a făcut-o și în care au crezut toți cei care și-au pus nădejdea în El și nu s-au lepădat de această nădejde, prin oricâte încercări au trebuit să treacă pentru ca să și-o adeverească până la sfârșit.

Noi suntem urmașii unor părinți credincioși. S-a mai spus aceasta și-i scris în toată istoria Bisericii noastre și a poporului nostru. Marii noștri înaintași, părinții istoriei noastre, acei care-au fost începătorii și continuatorii minunați ai vieții noastre și făuritorii minunați ai patriei noastre și a istoriei noastre, toți au fost credincioși.

Am mai spus și cu alte ocazii: noi, dacă vrem să fim cu adevărat niște urmași statornici și niște copii vrednici ai înaintașilor noștri, n-avem nevoie numaidecât să citim și să învățăm credința din istoria poporului evreu sau din scrierile proorocilor sau ale apostolilor, pentru că cronicarii noștri, înaintașii noștri, domnitorii poporului nostru toți au fost credincioși. Și, din cuvintele lui Neagoe Basarab către fiul său, noi învățăm atâta credință cât din Evangheliile Sfinților Matei, Marcu, Luca și Ioan.

Scrierile cronicarilor noștri care au povestit istoria minunată a poporului nostru și care au scris pe paginile acestea nemuritoare minunile prin care ne-a salvat Dumnezeu de-a lungul secolelor, prin toate încercările prin care a trebuit să treacă acest popor, sunt tot așa de minunate ca și scrierile Sfinților Apostoli din Epistolele lor.

Mărturiile mănăstirilor, ale tuturor locurilor minunate ridicate de credința înaintașilor noștri acolo unde Dumnezeu le-a arătat minunatele Lui izbăviri ne predică astăzi nouă ca și zidurile Ierusalimului despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a adus poporului Său.

Ștefan cel Mare a tăcut. Neagoe Basarab a tăcut. Mircea cel Bătrân a tăcut. Dar Tismana, dar Cozia, dar Putna au rămas mărturii nemuritoare despre minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru salvarea poporului nostru, a părinților noștri, fiindcă au crezut în El și și-au pus toată nădejdea în Dumnezeul nostru și El i-a izbăvit și nu i-a înșelat niciodată.

Iar ei, o dată ce au primit minunile izbăvirii Lui și au fost salvați prin lucrarea acestor minuni, n-au uitat datoria de recunoștință pe care trebuia să o arate lui Dumnezeu de fiecare dată.

Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește una dintre cele mai mari datorii ale fiecărui om, dar mai ales ale oricărui creștin care a văzut minunile lui Dumnezeu, când spune: „...și fiți recunoscători”. Și în Psalmul 103, când David vorbește poporului său despre astfel de lucruri, aducându-le aminte de minunile lui Dumnezeu, spune: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul și nu uita nici una din binefacerile Lui”.

În această datorie de recunoștință pe care o avem față de Dumnezeu și pe care înaintașii noștri au respectat-o totdeauna se cuprind aceste minunate zidiri care au rămas după ei ca un semn pentru noi, nemuritor semn, despre dragostea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de cei care au crezut în El și care nu s-au lepădat de Numele Lui.

Spune Cuvântul și făgăduința lui Dumnezeu așa: „Cheamă-mă în ziua necazului și Eu te voi izbăvi, iar tu mă vei proslăvi”. Această făgăduință vorbește despre două mari lucrări: lucrarea de izbăvire a lui Dumnezeu pentru cei care Îl cheamă în ziua necazului, dar și datoria de recunoștință și de mulțumire a celor care au fost izbăviți, după ce Dumnezeu i-a izbăvit.

Să nu uităm niciodată un adevăr: mănăstirile noastre nu sunt pentru noi numai obiective turistice ca pentru străini. Străinul poate să vină și să se uite cu ochi de cercetător la „albastrul de Voroneț”, poate să se uite la frumusețea mănăstirii Putna sau la arhitectura deosebită a mănăstirii de la Curtea de Argeș; dar noi privim la aceste lucruri, la aceste zidiri sfinte, cu inima tremurând de iubire, cu ochii plini de lacrimi, pentru că ele ne vorbesc despre credința părinților noștri și, mai departe, despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a dat acestui popor pentru că a avut părinți credincioși, îndrumători credincioși, copii credincioși, urmași credincioși. Mântuitorul a spus odată: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”. Să nu uităm acest adevăr.

Ștefan cel Mare a tăcut. El, care, înaintea oricărei lupte, petrecea ceasuri întregi din noapte în rugăciune către Dumnezeu, singurul lui izbăvitor și singurul lui ajutor când din toate părțile năvăleau tot felul de hoarde străine și nimicitoare, să nimicească și pământul, nu numai ceea ce era pe el, el a știut că singurul ajutor și izbăvitor al lui și al poporului său e Dumnezeu. El a văzut dreptatea părinților noștri care-și apărau ființa și nevoile, și durerea, și sărăcia, dar și cinstea și credința, și ființa neamului lor, și nădejdea în Dumnezeu. Și ei au fost ajutați și binecuvântați întotdeauna.

De aceea ei au lăsat în urma lor dovada recunoștinței față de Dumnezeu în zidurile care ne predică nouă și astăzi. Ei s-au dus. Ei tac de secole la Putna, la Cozia, la Tismana, la Curtea de Argeș. Dar pietrele ne grăiesc și ne vor grăi totdeauna nu numai despre credința lor, ci și despre datoria noastră, ca urmași ai lor, să nu-L uităm pe Dumnezeu. Să ne întoarcem mereu inima și gândurile cu credință și cu ascultare spre El, pentru că numai de la El ne vine ajutorul și numai de la El ne-a venit și în trecut.

Și să știți - și să știe urmașii și urmașii urmașilor noștri - că și în viitor, tot ajutorul de care vom avea nevoie nu de la oameni, nici de la aliați și de la prietenii de vorbă și de laudă ne va veni, ci numai de la Dumnezeul nostru, de la Acela care i-a salvat, până astăzi, pe înaintașii noștri și istoria poporului nostru.

Să nu ne lepădăm de El. Să ne alipim mereu de Dumnezeu, că El este singurul nostru izbăvitor nu numai ca neam, nu numai ca generație, nu numai ca familie, nu numai ca individ, ci în toate aceste privințe și în toate aceste dimensiuni, pe toată întinderea istoriei noastre ca popor și pe toată întinderea vieții noastre ca indivizi.

Noi trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu nu numai pentru că ne-a păstrat Biblia, Cuvântul Său cel Sfânt, ci pentru că ne-a arătat și exemplele de trăire a credinței în Dumnezeu și de statornicie în această ascultare de El ale înaintașilor noștri sfinți.

Nu putem fi îndeajuns în stare niciodată să-I mulțumim lui Dumnezeu că noi am avut astfel de înaintași în istoria noastră și că am avut în credința noastră astfel de pilde mărețe și minunate, față de care nu suntem niciodată îndeajuns de recunoscători, cât ar trebui.

Și dacă am vorbit - și s-a mai amintit aici - despre un nume al unui profet, al profetului celui mai mare al poporului nostru, prin care Dumnezeu a făcut minunea aceasta la care participăm și noi acum, dacă s-a vorbit despre Părintele Iosif Trifa ca despre un profet a lui Dumnezeu, nu s-a exagerat cu nimic acest adevăr. Pentru că el este și va rămâne pentru totdeauna un mare om al lui Dumnezeu în mijlocul credinței, al poporului și al Bisericii noastre.

Fiindcă iată, noi, cei care suntem aici, și miile de mii de frați care mai sunt pe tot cuprinsul țării acesteia și care vor fi încă tot mai multe mii, până la marginile pământului, sunt o dovadă că omul acesta a fost un profet al lui Dumnezeu; și [că] tot ce s-a făcut este nemuritor, fiindcă tot ce este din Dumnezeu este nemuritor. Ce este din oameni este muritor, dar ce este din Dumnezeu nu va pieri niciodată.

El s-a dus. Sunt acum atâția ani de când el a plecat. Sunt aproape cincizeci de ani de când acest om al lui Dumnezeu a trecut în veșnicie și lucrarea făcută de Dumnezeu prin el este o lucrare mereu tânără. Optzeci la sută dintre participanții la bucuriile acestea sunt tineri.

Și, în mijlocul acestor tineri, Dumnezeu are atâtea elemente de mare valoare, din care vor ieși scriitori, artiști, oameni binecuvântați, care-i vor îndruma frumos și binecuvântat pe cei care vor asculta Cuvântul lui Dumnezeu și vor vrea să trăiască o viață vrednică de înaintașii noștri și de istoria minunată a Cuvântului lui Dumnezeu, a Bisericii lui Dumnezeu și a poporului nostru evlavios și credincios.

Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru astfel de prilejuri în care putem să ne bucurăm. Noi nu umblăm numai prin vedere. Noi nu ne bucurăm numai la prilejuri de acestea când sute și mii de frați ne putem privi printre lacrimi fețele strălucite de aceeași lumină a credinței în Dumnezeu și ne putem asculta unii pe alții cu o inimă înfiorată, încălzindu-ne la flacăra cea dulce a Evangheliei vii, propovăduite în această Lucrare.

Ci umblăm și prin credință și mai ales prin credință. Și chiar când nu ne vedem fețele unii altora, noi, prin Duhul lui Dumnezeu, prin rugăciune și prin iubire, păstrăm mereu în inimile noastre această dulce părtășie în care ne simțim una cu toți cei care împărtășesc aceeași credință și au în sufletele lor aceeași nădejde, și privesc, prin credință, o nădejde neclintită care ne așteaptă în ceruri, la venirea Domnului nostru la noi și la plecarea noastră la fericirea veșnică cu El.

Am zis că în mijlocul nostru este Domnul, pentru că, Cuvântul și făgăduința Lui este în totul adevărată. Citiți Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia; citiți Evangheliile de la început și veți vedea în câte locuri frumoase se vorbește despre nuntă în Cuvântul lui Dumnezeu. Mântuitorul este alături de noi, trăiește împreună cu noi nu numai în sărbătorile noastre, două ceasuri, la Sfânta Liturghie în biserică.

Cei mai mulți dintre noi au făcut din Hristos un prizonier și L-au închis în biserică. Se duc ca la vorbitor, la un deținut, se duc ca la un vorbitor, să-L asculte două ceasuri - dacă mai merg - pe duminică. După aceea Îl lasă pe Hristos închis acolo și ei se duc în viață, lucrează fără El, petrec viața fără El, muncesc fără El, umblă fără El, trăiesc fără El, vorbesc fără El. Ce tristă soartă are Hristos în mijlocul creștinismului de azi...

Creștinismul de azi L-ar fi închis pe Hristos ca pe un deținut condamnat pe viață în biserică. E adevărat că e o închisoare frumoasă, e o casă sfântă, dar e o închisoare. Hristos ne iubește. El vrea să fie cu noi în fiecare zi și El vrea să fim cu El pretutindeni. Iată, zice El: „Eu sunt cu voi în toate zilele, în toate locurile, în toate împrejurările”. În profetul Ieremia, capitolul 1, versetul 8, spune: „Iată, Eu sunt cu voi ca să vă scap”.

Câte primejdii avem noi în fiecare zi, fiecare dintre noi, în toate drumurile noastre...

Legile circulației sunt acum atât de stricte, pentru că se întâmplă atâtea accidente. Și se întâmplă atâtea accidente pentru că oamenii L-au lăsat pe Hristos undeva și merg pe drum fără El. Pornesc fără rugăciune, merg fără credință, umblă fără Dumnezeu. Cum să sfârșească astfel de drum?

Sunt încă multe accidente de muncă pentru că, neatenți fiind, de multe ori nu ne putem păzi de multe primejdii care ne pândesc în fiecare clipă. Cum să putem scăpa teferi, dacă Hristos nu e cu noi, dacă noi nu Îl chemăm în fiecare zi, când la fiecare pas pot să fie, pentru fiecare dintre noi, sute de primejdii?

Mergem la muncă fără Hristos, mergem la odihnă fără Hristos, începem săptămâna și anul fără Hristos, începem căsnicia fără Hristos. Cum să sfârșească drumurile acestea, primejdiile acestea, călătoriile acestea în care ne pândesc din ce în ce tot mai multe primejdii datorită împrejurărilor în care trăim și-n care am ajuns?

Cât de mare și de însemnat lucru este pentru fiecare dintre noi să ne încredem în Dumnezeu și să nu-L lăsăm undeva pe Hristos deținut închis în Biblie, închis în biserică, închis în adunare și noi să mergem de acolo fără El.

Luați-L pe Hristos oriunde mergeți. Înainte de-a face primul pas peste pragul de acasă, închinați-vă Domnului și cereți ajutorul Său. Pentru că nu se știe ce ne așteaptă pe fiecare dintre noi la următorul pas.

La cele mai însemnate lucruri din viață, cereți-L pe Dumnezeu însoțitor. Cine ne va păzi, cine ne va ajuta, cine ne va călăuzi, cine ne va da mintea înțeleaptă cu care să vedem lucrul esențial și puterea prin care să-l putem realiza, dacă nu cerem aceasta cu rugăciune și cu credință de Dumnezeu și dacă nu-L cerem pe El însoțitor al nostru? „Iată, zice El, Eu cu voi sunt”. El este într-adevăr cu noi, dar care dintre noi este cu El? El vrea să vină cu noi, dar care dintre noi Îl cheamă ne-ncetat să vină cu el?

Odată, când Mântuitorul a vrut să-i încerce pe ucenicii Săi și să vadă ce dragoste au ei față de El, era într-o seară. Și i-a trimis să se suie într-o luntre și să treacă de cealaltă margine a mării. El, zice, S-a dus în munte, să Se roage. Ucenicii au făcut un lucru atunci pe care și noi prea adesea îl facem, dar pe care n-ar trebui să-l facem niciodată.

El le-a spus: „Duceți-vă voi pe marginea cealaltă a lacului, de partea cealaltă. Eu Mă duc în munte să Mă rog.” Ei, nici unul, n-au zis: Doamne Iisuse, nu ne trimite singuri. Dacă Tu Te duci să Te rogi, ia-ne și pe noi, să mergem să ne rugăm cu Tine.

El i-a încercat, să vadă dacă într-adevăr ei Îl iubesc atât de mult, încât nu doresc să fie nici o clipă despărțiți de El. Și a văzut cu tristețe că ei au acceptat să meargă fără Iisus noaptea... pe o mare. Ce adeseori facem și noi greșeala aceasta, pornind fără El... Și ce s-a întâmplat cu ucenicii atunci? Abia au ajuns undeva pe mare și s-a stârnit o furtună puternică, și s-au stârnit niște valuri mari și au ajuns în primejdie de moarte.

Domnul Iisus a știut în ce stare sunt ei. A lăsat rugăciunea și, cu toată întristarea inimii, văzând lipsa lor de dragoste față de El, S-a dus El la ei, pentru că știa în ce stare se găsesc. Și atunci când L-au văzut venind, nu mai puteau să creadă că este El. Unii ziceau că este o nălucă și, de frică, au țipat. A trebuit să spună El: „Nu vă temeți, Eu sunt! Am venit să vă scap. Voi nu v-ați gândit la rugăciune. Nu v-ați gândit să Mă chemați cu voi. Eu M-am gândit în ce stare nefericită sunteți voi fără Mine.”

De câte ori ni s-a întâmplat și nouă așa! Aduceți-vă aminte de câte ori ați fost în primejdie de moarte. Ați trecut prin accidente, a trecut o mașină la un deget depărtare, la un fir de păr, a trebuit o fracțiune de secundă să nu vi se întâmple moartea și nenorocirea. Nici nu vă dați seama cum ați scăpat. Nu știu, omenește este cu neputință să-mi închipui cum a fost posibilă scăparea. Și totuși s-a produs. De ce? A fost acolo Iisus. El, pe Care ați uitat să-L chemați când v-ați dus, a știut ce primejdie vă așteaptă și a venit acolo și a oprit, la o fracțiune de secundă, la un fir de păr, nenorocirea și v-a scăpat.

Iată ce-a făcut pentru noi. Pentru mine, nu vă pot spune de câte ori a făcut Dumnezeu astfel de minuni. Pentru că prin moarte am trecut, nu prin viață. Și, dacă mai trăiesc, este numai datorită faptului că, deși eu nu totdeauna am avut grija și gândul, și dorința, și lacrima să-L chem: Doamne, dacă mă trimiți acolo, nu mă trimite singur. Vino și Tu cu noi. Dacă Tu stai aici, nu mă lăsa ca eu să plec! Ajută-mă să rămân lângă Tine, pentru că numai lângă Tine sunt sigur de viață, sunt sigur de mântuire, sunt sigur de ajutor, sunt sigur de izbăvire. Să nu uităm acest lucru!

Domnul Iisus e în mijlocul nostru. El dorește să ne însoțească pe toți, pe orice cale a vieții noastre. Nu plecați fără El... Cel dintâi gând, când vă ridicați din pat dimineața, fie-vă gândul la Domnul: Doamne Iisuse, numai Tu știi ce m-așteaptă astăzi. Fii cu mine, însoțește-mă, dă-mi ajutorul și sprijinul Tău. Dacă trebuie să trec prin accident, izbăvește-mă. Dacă trebuie să trec printr-o operație grea, sprijinește-mă. Dacă am de îndeplinit o muncă grea, ajută-mă. Dacă sunt pus într-o primejdie și într-o situație grea, rușinoasă, nefericită, izbăvește-mă, fii Tu cu mine, pentru că în Tine mă pot bizui, că Tu ești ajutorul meu.

Aceasta ar fi în timpul vieții. Dar ce vom face în timpul morții, că nu știm în fiecare clipă la care pas, la care colț de stradă, la care cotitură ne așteaptă îngerul necruțător și neîndurător al morții, venit să-mi ceară sufletul, să-l ducă înaintea lui Dumnezeu. Pentru că viața nu e sigură pentru nimeni, dar moartea e sigură pentru toți. Nici tinerețea, nici puterea, nici sănătatea nu sunt o garanție. Cei mai mulți oameni mor tineri. Puțini ajung bătrâni. Iată că tinerețea e și mai în primejdie de moarte decât bătrânețea. Cu atât mai mult, fiecare dintre noi să nu uităm că singurul nostru ajutor și izbăvitor e Dumnezeu.

Noi suntem fericiți că, în mijlocul poporului nostru, Dumnezeu a adus această Lucrare care ne-a învățat rugăciunea, ne-a învățat trebuința cea mare a prezenței lui Dumnezeu și a rugăciunii de cerere și de stăruință către Domnul: Doamne, nu mă lăsa să merg singur, nu mă lăsa să rămân singur. Sunt amenințat în toate privințele de tot felul de primejdii. Rămâi lângă mine. Rămâi lângă copilașul meu. Rămâi lângă fratele meu. Rămâi lângă soțul meu. Rămâi lângă soția mea. Rămâi lângă prietenul meu, pentru că Tu îi poți apăra.

Cea mai mare și mai sigură izbândă și fericire pentru copiii noștri este să-i încredințăm de la început în mâna lui Dumnezeu și să ne trăim viața în așa fel cu Dumnezeu, încât El să ne binecuvânteze urmașii noștri, pentru că este scris: „Dumnezeu Se îndură de cei care Îl iubesc până la al miilea neam”.

Și, dacă noi ne iubim cu adevărat copiii și ne iubim poporul, și ne iubim urmașii, atunci trebuie să fim credincioși, pentru că datorită credinței noastre Dumnezeu va mântui și va ferici și pe copiii noștri, și pe copiii copiilor noștri.

Domnul Iisus e în mijlocul nostru. Binecuvântăm pe Domnul că, într-o astfel de sărbătoare minunată, aceste suflete scumpe își încep calea vieții lor cu Dumnezeu. Nu poate fi mai fericită și mai sigură o viață și o căsnicie, decât atunci când începe cu Domnul, cu Cuvântul Său și cu cererea prezenței și însoțirii, și ocrotirii Lui.

În Sfânta Scriptură sunt pomenite în multe locuri... cel puțin în șapte locuri se vorbește despre nunți. Noi suntem obișnuiți să auzim numai despre nunta din Cana. Dar acolo sunt amintite multe alte nunți. [Se amintește] despre nunta fiului de împărat; despre recomandarea cum să te prezinți la ospețe; despre haina de nuntă a celui care-a fost găsit de către stăpânul, de către împăratul care-și cerceta- nuntașii, fără această haină; despre nunta Mielului și despre taina cea minunată scrisă la Efeseni, capitolul 5. Despre toate aceste locuri minunate în care Mântuitorul vorbește despre nunți.

Dar în Sfintele Evanghelii sunt pomenite multe dintre pildele Mântuitorului, despre întâmplările [și lucrurile] pe care Mântuitorul le-a făcut. În toate aceste locuri, Mântuitorul este prezent. El, cel dintâi, în miezul tuturor lucrurilor. Când vorbește despre semănătorul, mi-nchipui că mergea nu numai cu ucenicii cei doisprezece, ci și cu mulțimile care-L însoțeau totdeauna.

Și când a văzut un semănător, a spus: „Uitați-vă la el, Și aduceți-vă aminte că așa este cu Cuvântul lui Dumnezeu”. Sau: „Uitați-vă: o parte [din sămânță] cade lângă drum; priviți ciorile, răpitoarele, cum vin - și o răpesc. Asta înseamnă că acei care aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar sunt niște ușuratici și trăiesc în fel neserios și neascultător, nu se aleg cu nimic. Pentru că lumea, pentru că ispitele, pentru că Satana fură Cuvântul din inima lor și ei în zadar au auzit Cuvântul. Să nu fiți așa!

Uitați-vă, zice, acum trecem pe lângă o grămadă de pietre. O parte din sămânță cade acolo. Aceasta să știți că înseamnă acei care primesc Cuvântul la început, dar, când vine vremea încercării, se uscă în inima lor nădejdea și pierd și nu se mai aleg cu nimic. Voi să nu fiți așa!

Uitați-vă, zice, acum trecem pe lângă niște spini. [Semănătorul] aruncă sămânța și cade o mulțime de boabe între spini. Aceasta înseamnă că foarte mulți dintre cei care aud Cuvântul lui Dumnezeu lasă în inima lor îngrijorările lumii acesteia, alergarea după lăcomia lucrurilor trecătoare și acești spini, această pălămidă și aceste buruieni îneacă sămânța cea bună și ea nu mai ajunge să aducă rod. Să nu fiți așa!

Uitați-vă acum, zice trecând pe lângă o brazdă curată, pe lângă o țarină frumoasă, pe lângă un loc plăcut: vedeți cum cade sămânța acolo și pământul acesta o primește? Aici vor răsări roade: treizeci, șaizeci, o sută. Așa să fiți voi!”.

Altădată trecea cu ucenicii și cu mulțimea pe lângă mare. Și a văzut un pescar aruncând năvodul și a zis: „Se aseamănă împărăția lui Dumnezeu cu pescarul ăsta care aruncă năvodul și prinde tot felul de pești. Și după ce-a prins, trage năvodul la mal și pe urmă alege. Acolo nu sunt numai pești: sunt și broaște, sunt și țipari, sunt și lipitori, sunt și mormoloci, sunt și șerpi, sunt tot felul... Și el alege. Înțelegeți voi că sunt vremuri când se predică Cuvântul lui Dumnezeu în larg și mulțimile aud, și mulți primesc Cuvântul lui Dumnezeu. Dar vine vremea alegerii, vine vremea încercării. Și atunci se dovedește cine este cu adevărat un pește sănătos și curat în mreaja lui Hristos și care sunt tot felul de vietăți păgubitoare și urâte”.

Altădată Mântuitorul a trecut pe lângă un păstor care-și păștea turma și a spus: „Uitați-vă, așa cum păstorul ăsta își paște oile lui, așa pasc Eu oile Mele. El le cunoaște pe nume; câte sute de oi ar avea, un păstor adevărat și le cunoaște pe nume. Și cum are El milă de cea care șchioapătă, și cum are milă de cea slabă, și cum are milă de cea care rămâne în urmă, așa am Eu milă de oile Mele.

Și cei care ascultă de glasul Meu sunt oile Mele. Eu merg înaintea lor, le scot la pășune, le apăr și le îngrijesc; și cine Mă ascultă pe Mine și cine ascultă Cuvântul Meu este un ales al lui Dumnezeu, un suflet binecuvântat”. Și a spus: „Uitați-vă, sunt puține aici. Și voi sunteți puțini aici. Mai am și alte oi; mai sunt multe, multe alte oi. Lumea întreagă e ca o turmă risipită fără de păstor. Și pe acestea trebuie să le aduc”.

Și trebuie să-i fi învățat pe ucenicii Săi: „Voi să M-ajutați să strâng toate aceste oi în turma Mea. Duceți-vă la toate neamurile, propovăduiți Evanghelia la orice ființă, botezați-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și apoi învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit Eu. Că vine-o zi, minunata zi, fericita zi în care toți vor fi o singură turmă și Eu voi fi un singur Păstor”.

Ce minunată va fi ziua aceea! Și pentru aceasta El îi va fi sfătuit pe ucenicii Săi: „Lucrați și siliți-vă, și străduiți-vă, și osteniți-vă, și jertfiți-vă să adunați toată lumea la ascultarea Mea, căci ascultarea Mea este viața veșnică și trăirea după Cuvântul Meu este fericirea adevărată”.

Noi Îi mulțumim Domnului... Câte ar mai fi de spus cu privire la aceste lucruri!...

Mântuitorul a mai trecut pe lângă multe priveliști de acestea. A trecut [odată] pe lângă casa bogatului (avea bogatul acesta nume; nu numai săracul care stătea la ușa lui, săracul Lazăr, a avut nume). Dar Mântuitorul, când a spus despre un păcat, n-a numit pe păcătos. Când a spus numele păcătosului, n-a numit păcatul său. A spus numele lui Lazăr pentru că era cunoscut de toți, că toți trecuseră pe lângă el. N-a spus însă numele bogatului, că nu era nevoie.

Căci despre bogatul acesta nemilostiv trebuia să se spună niște lucruri grele și Mântuitorul le-a spus. În toate împrejurările vieții, când a trecut pe lângă țarina unui om bogat, care-i rodise mult, și când l-a văzut pe acela chinuindu-se să strângă cât mai multe avuții și frământat să-și mărească magaziile, a spus: „Uitați-vă ce nebun este omul acesta. Se gândește să strângă și a zis sufletului său: «Suflete, ai multe bogății, strânse pentru mulți ani. Mănâncă, bea și te veselește»”. Și Domnul îi spune: „Nebunule, în noaptea asta se va lua de la tine sufletul tău și bogăția ta cui va rămâne?”.

Ucenicilor Săi care au vrut să-L asculte, Mântuitorul le-a spus toate aceste adevăruri. Și înfățișându-le toată zădărnicia și deșertăciunea lumii, a zis: „Priviți la toate acestea și învățați care este adevărul cel unic însemnat”.

Și, când a trecut prin Betania, le-a arătat-o pe Maria. Maria și-a ales partea cea bună. Nu uitați, alegeți-vă partea lui Hristos, ascultarea de El, umblarea cu El, viețuirea după Cuvântul Său.

Noi încheiem aici toate aceste gânduri și vă rugăm în Numele Domnului, meditați la aceste lucruri. Iar dacă aveți Biblia, însoțiți-L pe Hristos de-a lungul Bibliei. Însoțiți-L și așa veți vedea și veți înțelege multe dintre adevărurile pe care le-a cuprins El în pildele Sale, în minunile Sale, în înștiințările Sale și în învățăturile Sale către cei care L-au ascultat.

Acum suntem la o nuntă. La o nuntă a vorbit El despre locurile dintâi și a spus ucenicilor Săi: „Voi să umblați după cele smerite, că-i mai frumos să vină stăpânul și să zică: «Prietene, mută-te mai sus!», decât să te așezi pe locul cel mai de sus și să vină și să zică: «Prietene, lasă locul tău altuia»”. Ne-a învățat smerenia și din smerenia aceasta noi trebuie să învățăm foarte mult; pentru că cel mai greu lucru care se învață în Biserica noastră, în credința noastră și în viața noastră - chiar de către cei credincioși - este smerenia. Se vorbește mult despre ea, dar se practică cel mai puțin.

Apoi în pilda cu Nunta Fiului de Împărat ne-a spus despre unul care mersese acolo fără haină de nuntă; și ne-a învățat cât de însemnat lucru este, când te duci într-o lucrare a lui Dumnezeu, să ai nașterea din nou. Sunt atât de mulți oameni veniți în Lucrarea lui Dumnezeu fără nașterea din nou. Oamenii aceștia, cu firea pământească, cu purtările firii pământești, tulbură, dezbină, strică, fac de rușine și de pagubă mereu Lucrarea lui Dumnezeu. Și nu știu că ei sunt fără haina de nuntă. Numai când va veni Domnul și le va spune: „Prietene, cum ai intrat tu aici fără haina de nuntă?” atunci se va vedea cât de mulți sunt în Biserica Domnului fără Taina Pocăinței, fără nașterea din nou, fără acea schimbare pe care o cere Dumnezeu fiecăruia dintre noi. Să nu uităm, când citim aceste lucruri, să ne gândim la noi înșine dacă noi avem acest lucru.

Și la nunta din Cana, Domnul a făcut o schimbare. Adevărul care a rămas statornic și minunat și mai important este schimbarea pe care a făcut-o Domnul acolo. A schimbat șase vase de piatră, care aveau o întrebuințare de ocară, în niște vase de cinste umplute cu vin. A schimbat o apă fără nici o valoare într-un vin de cea mai mare valoare. Asta vrea Hristos să ne facă în viața noastră: schimbarea cea mare, nașterea din nou. Taina Pocăinței, care este una dintre cele șapte Taine ale Bisericii noastre, înseamnă nașterea din nou, viața cea nouă, trăirea după voia lui Dumnezeu. Aceasta o face Lucrarea Oastei Domnului.

Noi Îl binecuvântăm pe Domnul că în mijlocul poporului nostru este această Lucrare care a făcut această înnoire minunată cum s-a petrecut la nunta din Cana, cum s-a petrecut la Nunta Fiului de Împărat și cum se va petrece odată, când Domnul Iisus va veni și-i va înălța în Împărăția Sa pe toți cei care au fost găsiți credincioși.

Cu ocazia aceasta, dorim din toată inima mirilor noștri iubiți fericirea și binecuvântarea ascultării depline de Cuvântul lui Dumnezeu. Că nu este altă fericire mai mare pe pământ. Unui suflet care striga: „Ferice de pântecele care te-a purtat și de sânii pe care i-ai supt”, Domnul Iisus i-a răspuns: „Ferice de cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc”. Această fericire o dorim mirilor noștri, părinților lor, scumpilor frați și surori care sunt nuntașii de aici și tuturor urmașilor noștri de-acum și până-n veac.

Slăvit să fie Domnul!