Întâlnirea şi petrecerea
Traian Dorz - Dorim să fim
1 - Fericită este totdeauna întâlnirea cu cei dragi ai noştri, dar şi mai fericită este petrecerea cu ei.
Întâlnirea este ca vederea unei mese încărcate cu bunătăţi când eşti flămând. Dar petrecerea împreună este ca aşezarea fericită la această masă încărcată.
2 - Bucuria gustării unei mese este cu atât mai mare cu cât a fost mai îndelungată foamea pe care a răbdat-o. Bucuria petrecerii împreună cu sufletele iubite este şi ea cu atât mai fericită cu cât i-ai dorit mai mult.
3 - Numai o întâlnire fără petrecerea împreună, doar măreşte arşiţa, ca vederea unui izvor din care nu poţi să-ţi stâmperi setea arzătoare.
Numai întâlnirea cu Hristos, cu Cuvântul Său şi cu adunarea Sa, încă nu înseamnă nimic. Totul este să rămâi cu El şi să petreci cu ai Lui.
4 - Fă tot ce poţi când treci pe lângă un izvor limpede şi dulce, să stai lângă el, să-ţi adăpi setea şi să-ţi răcoreşti faţa.
Neuitată îţi va rămâne binecuvântarea care ţi-o dă totdeauna un izvor dulce pentru timpul petrecut lângă el.
5 - Fă tot ce poţi, când treci pe lângă o masă cu multă pâine şi hrană caldă şi gustoasă, - să te aşezi lângă ea să-ţi stâmperi foamea şi să-ţi asiguri merindea de drum.
Numai vederea şi mirosul pâinii nu-ţi sunt de ajuns.
6 - Fă tot ce poţi când treci pe lângă o biserică şi o adunare a lui Hristos, să intri acolo, să te aşezi şi să te împărtăşeşti din plin din pâinea cea gustoasă şi din apa cea vie care le dă Duhul Sfânt acolo.
Numai auzirea încă nu-i de-ajuns. Nici chiar şi înţelegerea nu sunt de-ajuns. Ci numai primirea şi îmbogăţirea inimii cu harul şi hrana vieţii care se află numai acolo.
7 - În biserică şi adunarea lui Hristos - se întăresc cei slabi, se vindecă cei bolnavi, se mângâie cei întristaţi, se înviorează cei cu inima mâhnită, se ridică cei căzuţi, se împacă cei dezbinaţi, se întorc cei rătăciţi, se hrănesc cei flămânzi, se adăpostesc cei străini.
Căci acolo este Hristos. Şi El este totul pentru fiecare.
8 - Adunarea Domnului este ca un spital, unde se tratează şi se vindecă orice boli sufleteşti.
Numai că sufletele bolnave trebuie nu numai să treacă pe lângă acest spital, ci să se interneze în el. Să primească şi să urmeze întocmai tratamentul prescris.
9 - Nici un bolnav nu trebuie dat afară din spital, până când încă nu este vindecat pe deplin.
Nu daţi afară din adunare şi din biserică pe nici un bolnav sufletesc. Câtă vreme vine la adunare şi la biserică oricât de bolnav ar fi, mai este o speranţă de salvare pentru el.
10 - Până când un suflet căzut în vreo boală a păcatului nu a rupt-o încă cu adunarea, cu fraţii, cu Cuvântul şi Casa lui Dumnezeu, - el mai poate fi ajutat, oricât de căzut ar fi,
dar când a rupt-o cu toate aceste mijloace de salvare - atunci este într-adevăr pierdut.
Hristos Mântuitorul merge după om până la uşa iadului - dar în iad nu intră după el.
11 - Samariteanul milostiv, urcând spre Ierusalim, ridică pe toţi cei căzuţi între tâlharii care pândesc şi pradă pe toţi cei ce coboară spre Ierihon, adică părăsesc cele de sus şi coboară spre cele de jos.
Dar după ce îl ridică pe cel căzut îl duce din nou tot în Ierusalim, adică în starea din care a căzut, şi porunceşte să rămână acolo, până la întoarcerea Lui.
12 - Noi am fost salvaţi de Bunul Samaritean, care ne-a luat de unde eram căzuţi - şi ne-a dus în locul de vindecare, încredinţându-ne celor ce ne puteau îngriji.
Să rămânem în adunarea Domnului, în dragostea şi ascultarea fraţilor aşezaţi de Domnul acolo pentru îngrijirea sufletelor noastre.
13 - Să ne rugăm foarte mult pentru păstorii bisericii noastre, pentru îngrijitorii bolnavilor sufleteşti, pentru cei cărora Bunul Samaritean le dă în grijă pe cei care trebuiesc ajutaţi să se vindece.
Nimeni n-are atâta nevoie de răbdare, de milă, de bunătate şi de iubire, ca şi acei care îngrijesc de cei bolnavi.
14 - Chiar când trebuie să îngrijeşti de părintele tău sau de copilul tău bolnav, îţi vine atât de greu, aproape cu neputinţă uneori, dacă trebuie să-l îngrijeşti ani de zile pe pat.
Dar cei care trebuie toată viaţa să facă munca aceasta!... Şi pentru străini, nu pentru ai lor.
O, cât de mare datorie avem noi cu toţii să ne rugăm neîncetat pentru cei care îngrijesc de cei bolnavi.
Mai ales de cei sufleteşti.
15 - Când obosim în rugăciune, ori suntem grăbiţi, ori nu mai avem puterea necesară a ne ruga pentru alţii, - atunci să ne rugăm pentru noi, ca Domnul să ne înflăcăreze darul rugăciunii... Să ne vindece nouă înşine această stare care este o boală, pentru ca apoi să fim iarăşi în stare a ne ocupa de boala altora.
16 - Sunt totdeauna între noi foarte mulţi care nu se mai ştiu ruga, ori nu se mai pot, ori nu mai doresc...
Să ne rugăm noi şi pentru ei.
17 - Sunt mulţi printre noi care nu mai doresc adunarea, nu mai merg la biserică, nu mai iubesc pe fraţi...
Să ne rugăm noi şi să postim şi pentru ei.
18 - Sunt mulţi printre noi care vorbesc de rău pe preoţii bisericii, pe fraţii adunării, pe binefăcătorii sufleteşti ai lor şi ai altora... Şi nu-şi dau seama ce mare păcat este acesta.
Să ne rugăm noi, să postim şi să dăm milostenie şi pentru ei, fiindcă acesta este un păcat ducător la moarte.
19 - Părăsirea adunării şi bisericii, slăbirea rugăciunii şi vorbirea de rău împotriva fraţilor, sunt păcate contra Duhului Sfânt şi oricine le face este vinovat focului veşnic (Evrei 10, 27; 2 Tes. 1, 8-10).
Nici sângele ca martiri dacă şi l-ar da, - nu le va folosi la nimic celor care fac astfel de păcate (1 Cor. 13, 3).
20 - Dacă ne-am întâlnit cu Hristos, - atunci să petrecem pe totdeauna cu El.
Dacă am întâlnit pe fraţi şi adunarea lor, - atunci să petrecem până la moarte viaţa noastră între ei.
Dacă am întâlnit adunarea Domnului - să petrecem pe veşnicie în ea.
Amin.