Intrăm în Biserica Sfântului Mormânt...
Pr. Iosif Trifa - Pe urmele Mântuitorului
Și acum, după această oprire de lămurire, să intrăm în Sfânta Biserică.
Ne apropiem cu frică și cutremur de ușa Sfântului Locaș. Toți avem capetele aplecate și inima noastră tremură de fiorul locului pe care pășim. Trecem printr-un mic pridvor. Deodată, în fața noastră apare un loc împodobit de jur-împrejur cu sfeșnice și lumânări uriașe. Înăuntru e o lespede de marmură roșie, iar deasupra ei atârnă și ard candele în diferite culori.
Sus, în față, pe un perete, o icoană mare arată înfășurarea Mântuitorului în giulgiuri curate după luarea de pe Cruce. Ni se spune că aceasta e „piatra ungerii”, locul unde Iosif cu Nicodim și Mironosițele au uns cu mir pe Mântuitorul coborât de pe Crucea Golgotei. Ca loviți fără de veste, genunchii noștri se apleacă și ochii ni se umplu de lacrimi; ne apropiem să sărutăm piatra sfântă. O, ce fior sfânt am simțit în acest loc! Aplecat pe marmura roșie, buzele mele păreau că ating Sângele Mântuitorului și de sus, din icoană, părea că aud tânguirea Preacuratei.
Dăm mai jos chipul acestui loc sfânt.
În Biserica Sfântului Mormânt
Ne ridicăm să mergem înainte. Înaintăm printr-un coridor luminat de lumina candelelor și lumânărilor. În fața noastră, deodată, iată, se ivește mijlocul Bisericii Sfântului Mormânt. Un spațiu larg, rotund, înconjurat de jur-împrejur cu stâlpi uriași ce se pierd în înălțimi uriașe. Deasupra, la mijloc, se ridică o cupolă la o înălțime imensă. Veșnicia parcă stă acolo sus, deasupra capului nostru. În mijlocul bisericii, iată, Altarul Sfântului Mormânt, având în față, la intrare, sfeșnice, lumânări uriașe și candele de aur, de argint, în fel de fel de culori. De jur-împrejurul bisericii, capele, altare, uși și încăperi tainice tăiate în zidurile de stâncă ale bisericii.
Mă uit prin biserică. Ce priveliște neuitată! Oameni din diferite țări și neamuri se roagă, plâng, suspină și sărută locurile sfinte. Alături de noi, românii, stau arabi veniți de prin pustiurile Arabiei, negri veniți de pe undeva din Africa, armeni veniți din Armenia etc. Pe toți ne-a strâns aici Același Mântuitor. Înfrățirea popoarelor prin Evanghelie nicăieri nu se poate vedea așa de minunat ca în Biserica Sfântului Mormânt.
Lângă mine stă un sătean din Bucovina, în frumosu-i port național. Un arab, venit de undeva de departe, din pustiurile Asiei, se uită mai întâi cu mirare la românul nostru și apoi se apleacă și el în genunchi să se roage. Doi oameni veniți din două continente, iată-i îngenuncheați ca niște frați întru Același Mântuitor. O, binecuvântată Evanghelie a lui Hristos! Binecuvântate sunt roadele tale și binecuvântată va fi lumea, când toți oamenii vor cunoaște cu adevărat pe Mântuitorul și se vor întâlni în El ca niște frați adevărați!
Dar în Biserica din Ierusalim se întâlnesc întru Mântuitorul nu numai oameni din țări și neamuri diferite, ci se întâlnesc și diferitele confesiuni. De jur-împrejurul Sfântului Mormânt, toate confesiunile își au altarele și capelele lor. În cea mai frumoasă biserică din fața Sfântului Mormânt slujesc ortodocșii, dincolo se roagă armenii, în altă parte cântă copții, mai încolo e capela catolicilor. Așa a vrut Dumnezeu ca în acest loc să se întâlnească toate neamurile și toate confesiunile din lume, atrase de Golgota și de Mormântul Mântuitorului. În toată vremea, zi și noapte, acest loc răsună de slujbe, de cântări religioase, de rugăciuni, de plânsete și plângere. Suspinul și graiul omenirii întregi parcă se aud neîncetat în acest loc sfânt.
Dar fiorul cel mai mare ce l-am simțit intrând mai întâi în Biserica Sfântului Mormânt nu îl constituie aceste lucruri văzute (le-am spus pe acestea mai întâi, ca să-și facă cititorii o idee despre interiorul bisericii). Fiorul cel dintâi și cel mai mare l-am simțit în mine, în sufletul meu. Nu știu alții ce au simțit mai întâi când au intrat în Biserica Sfântului Mormânt (fiecare simte altceva și altcum). Eu am simțit înainte de toate nevoia unei descărcări sufletești. În sufletul meu parcă aveam o greutate pe care n-o mai puteam purta; simțeam o greutate ce mă dobora în genunchi. „Să mă retrag undeva, să fiu o clipă singur”, asta era dorința sufletului meu. Mi se părea că prea repede am venit aici, îmi trebuia răgaz sufletesc, îmi trebuia o descărcare a inimii. M-am retras în dosul unei coloane și, căzând în genunchi, am început să plâng...
Când m-am ridicat din această rugăciune plină de fior, pelerinii începuseră să sărute Sfântul Mormânt. Până să vină și rândul meu, mi-am notat, pentru orientarea cititorilor, și voi da pe pagina următoare o descriere a locului unde se află Sfântul Mormânt. Voi scrie amănunțit despre tot ce am văzut și am simțit stând pe locul unde au fost odinioară Golgota și Mormântul Mântuitorului. Voi scrie despre tot ce am văzut în Biserica Sfântului Mormânt în legătură cu Golgota, cu Patimile, Moartea și Învierea Mântuitorului, rămânând să vorbesc la sfârșit și despre alte locuri ce mai sunt în Sf. Biserică.