Intrăm în Biserica Sfântului Mormânt...

Şi acum, după această oprire de lămurire, să intrăm în Sfânta Biserică.

Ne apropiem cu frică şi cutremur de uşa Sfântului Locaş. Toţi avem capetele aplecate şi inima noastră tremură de fiorul locului pe care păşim. Trecem printr-un mic pridvor. Deodată, în faţa noastră apare un loc împodobit de jur-împrejur cu sfeşnice şi lumânări uriaşe. Înăuntru e o lespede de marmură roşie, iar deasupra ei atârnă şi ard candele în diferite culori.

Sus, în faţă, pe un perete, o icoană mare arată înfăşurarea Mântuitorului în giulgiuri curate după luarea de pe Cruce. Ni se spune că aceasta e „piatra ungerii”, locul unde Iosif cu Nicodim şi Mironosiţele au uns cu mir pe Mântuitorul coborât de pe Crucea Golgotei. Ca loviţi fără de veste, genunchii noştri se apleacă şi ochii ni se umplu de lacrimi; ne apropiem să sărutăm piatra sfântă. O, ce fior sfânt am simţit în acest loc! Aplecat pe marmura roşie, buzele mele păreau că ating Sângele Mântuitorului şi de sus, din icoană, părea că aud tânguirea Preacuratei.

Dăm mai jos chipul acestui loc sfânt.

În Biserica Sfântului Mormânt

Ne ridicăm să mergem înainte. Înaintăm printr-un coridor luminat de lumina candelelor şi lumânărilor. În faţa noastră, deodată, iată, se iveşte mijlocul Bisericii Sfântului Mormânt. Un spaţiu larg, rotund, înconjurat de jur-împrejur cu stâlpi uriaşi ce se pierd în înălţimi uriaşe. Deasupra, la mijloc, se ridică o cupolă la o înălţime imensă. Veşnicia parcă stă acolo sus, deasupra capului nostru. În mijlocul bisericii, iată, Altarul Sfântului Mormânt, având în faţă, la intrare, sfeşnice, lumânări uriaşe şi candele de aur, de argint, în fel de fel de culori. De jur-împrejurul bisericii, capele, altare, uşi şi încăperi tainice tăiate în zidurile de stâncă ale bisericii.

Mă uit prin biserică. Ce privelişte neuitată! Oameni din diferite ţări şi neamuri se roagă, plâng, suspină şi sărută locurile sfinte. Alături de noi, românii, stau arabi veniţi de prin pustiurile Arabiei, negri veniţi de pe undeva din Africa, armeni veniţi din Armenia etc. Pe toţi ne-a strâns aici Acelaşi Mântuitor. Înfrăţirea popoarelor prin Evanghelie nicăieri nu se poate vedea aşa de minunat ca în Biserica Sfântului Mormânt.

Lângă mine stă un sătean din Bucovina, în frumosu-i port naţional. Un arab, venit de undeva de departe, din pustiurile Asiei, se uită mai întâi cu mirare la românul nostru şi apoi se apleacă şi el în genunchi să se roage. Doi oameni veniţi din două continente, iată-i îngenuncheaţi ca nişte fraţi întru Acelaşi Mântuitor. O, binecuvântată Evanghelie a lui Hristos! Binecuvântate sunt roadele tale şi binecuvântată va fi lumea, când toţi oamenii vor cunoaşte cu adevărat pe Mântuitorul şi se vor întâlni în El ca nişte fraţi adevăraţi!

Dar în Biserica din Ierusalim se întâlnesc întru Mântuitorul nu numai oameni din ţări şi neamuri diferite, ci se întâlnesc şi diferitele confesiuni. De jur-împrejurul Sfântului Mormânt, toate confesiunile îşi au altarele şi capelele lor. În cea mai frumoasă biserică din faţa Sfântului Mormânt slujesc ortodocşii, dincolo se roagă armenii, în altă parte cântă copţii, mai încolo e capela catolicilor. Aşa a vrut Dumnezeu ca în acest loc să se întâlnească toate neamurile şi toate confesiunile din lume, atrase de Golgota şi de Mormântul Mântuitorului. În toată vremea, zi şi noapte, acest loc răsună de slujbe, de cântări religioase, de rugăciuni, de plânsete şi plângere. Suspinul şi graiul omenirii întregi parcă se aud neîncetat în acest loc sfânt.

Dar fiorul cel mai mare ce l-am simţit intrând mai întâi în Biserica Sfântului Mormânt nu îl constituie aceste lucruri văzute (le-am spus pe acestea mai întâi, ca să-şi facă cititorii o idee despre interiorul bisericii). Fiorul cel dintâi şi cel mai mare l-am simţit în mine, în sufletul meu. Nu ştiu alţii ce au simţit mai întâi când au intrat în Biserica Sfântului Mormânt (fiecare simte altceva şi altcum). Eu am simţit înainte de toate nevoia unei descărcări sufleteşti. În sufletul meu parcă aveam o greutate pe care n-o mai puteam purta; simţeam o greutate ce mă dobora în genunchi. „Să mă retrag undeva, să fiu o clipă singur”, asta era dorinţa sufletului meu. Mi se părea că prea repede am venit aici, îmi trebuia răgaz sufletesc, îmi trebuia o descărcare a inimii. M-am retras în dosul unei coloane şi, căzând în genunchi, am început să plâng...

Când m-am ridicat din această rugăciune plină de fior, pelerinii începuseră să sărute Sfântul Mormânt. Până să vină şi rândul meu, mi-am notat, pentru orientarea cititorilor, şi voi da pe pagina următoare o descriere a locului unde se află Sfântul Mormânt. Voi scrie amănunţit despre tot ce am văzut şi am simţit stând pe locul unde au fost odinioară Golgota şi Mormântul Mântuitorului. Voi scrie despre tot ce am văzut în Biserica Sfântului Mormânt în legătură cu Golgota, cu Patimile, Moartea şi Învierea Mântuitorului, rămânând să vorbesc la sfârşit şi despre alte locuri ce mai sunt în Sf. Biserică.