Iată Sfântul Mormânt...
Pr. Iosif Trifa - Pe urmele Mântuitorului
Precum am amintit mai înainte, Biserica Sfântului Mormânt e zidită pe locul unde a fost răstignit și îngropat Mântuitorul. Locul unde a fost Mormântul Mântuitorului e în mijlocul bisericii. Acesta e locul despre care spun Evangheliile că Iosif cu Nicodim și Mironosițele au luat corpul lui Iisus de pe cruce și, înfășurându-l în pânză curată, L-au pus în mormânt nou, săpat în piatră (Mt 27, 59-61). Acesta e locul unde L-au străjuit pe Iisus în noaptea Învierii. Aici e locul unde un înger, ca o lumină de fulger, s-a arătat mironosițelor și le-a vestit Învierea (Mt 28, 2-3). Acest preasfânt loc ce s-a făcut izvorul vieții și învierii noastre e cuprins în altarul (capela) al cărui chip îl dăm alături. În această capelă se află Mormântul Mântuitorului. De jur-împrejurul capelei este loc umblător prin biserică. Ca să poți vedea și săruta Sfântul Mormânt trebuie să intri în capelă.
Pe dinafară, capela este împodobită cu candele, sfeșnice și fel de fel de scumpeturi și podoabe. În fotografie se văd fața și intrarea capelei Sfântului Mormânt. Sfeșnice uriașe, înalte de metri întregi și nenumărate candele de aur și argint, în toate culorile, ard neîncetat în fața acestei intrări. Deasupra, la mijloc, e o icoană mare, înfățișând Învierea Mântuitorului.
Și acum, iată, sosește și rândul meu să intru în Altarul Sfântului Mormânt. Vino, dragă suflete cititor, vino și intră și tu cu mine în locul cel sfânt, unde Mântuitorul S-a făcut Izvorul vieții și al învierii noastre!
Pășesc înainte cuprins de fior sufletesc. Intrând înăuntru, observ că în această capelă se află două încăperi. Cea dintâi în care am intrat e ceva mai mărișoară. Încap în ea cam 10-15 persoane. În mijlocul ei e o masă rotundă de marmură, acoperită cu scumpeturi și lucruri sfinte. Acesta e locul unde îngerul a vestit Învierea Domnului. Acesta e locul despre care spun Evangheliile că „îngerul Domnului, pogorându-se din cer, prăvăli piatra și stătu deasupra ei, și era înfățișarea lui ca lumina de fulger și îmbrăcămintea, albă ca zăpada”. Străjerii se cutremurară de spaima lui și căzură ca morți. Aici a vestit îngerul Învierea Domnului Mironosițelor cuprinse de frică și bucurie mare (Mt 28).
În masa din mijloc e o parte din piatra pe care a prăvălit-o îngerul Domnului. E îmbrăcată în marmură scumpă. Locul acesta se cheamă și «Piatra Îngerului». Pe această piatră se face și slujbă, ca pe o sfântă masă de altar.
Pentru o mai bună orientare a cititorilor, dăm mai jos un chip în care se vede interiorul capelei Sfântului Mormânt. În față se vede prima încăpere unde, la mijloc, e masa cu «Piatra Îngerului». Un pelerin e tocmai în acest loc și își așteaptă intrarea la Sfântul Mormânt. În cealaltă, a doua încăpere, se vede Sfântul Mormânt, în fața căruia doi pelerini tocmai își fac închinarea.
Mă simt cuprins de fior sufletesc pe locul unde îngerul a vestit Învierea. De frică și de bucurie mare spun evangheliile că erau cuprinse Mironosițele, când îngerul Domnului le-a vestit Învierea. Aceeași frică și bucurie o simt parcă și în sufletul meu. E ceva în acest loc ce te pornește să plângi cu toate suspinele inimii tale; dar alături de aceasta e și ceva ce-ți șterge lacrimile, ce te mângâie și îți strigă: „Nu plângeți, că Fiul a înviat!”; iertarea și viața din groapă au răsărit.
E ceva în acest loc ce parcă te oprește să mergi înainte, zicându-ți: „Suflete, oprește-te în loc, nu intra, mai stai aici afară, mai plângi și te tânguiește, căci și tu L-ai răstignit și L-ai îngropat pe Mântuitorul cu ticăloșiile tale!...”. Însă odată cu acest cutremur de mustrare, deodată parcă se aude și glasul Lui: „Veniți la Mine toți cei osteniți... veniți cei păcătoși... veniți de luați iertare și viață... veniți, căci Eu sunt Învierea și Viața! Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit...”. (In 11, 25).
Și acum, iată, stau gata de intrare în cealaltă încăpere, unde e Mormântul Mântuitorului. Trebuie să trecem acolo printr-o deschizătură mică și joasă. Poți intra numai aplecat. Înăuntru nu încap decât trei persoane odată. Mă aplec și intru. Este aceasta și o aplecare sufletească din care nu te mai poți ridica. În clipa următoare cad doborât în genunchi lângă lespedea de marmură în care e îmbrăcat Mormântul Mântuitorului (dăm mai jos chipul Sfântului Mormânt așa cum e azi, îmbrăcat în marmură scumpă).
E greu să spui cu vorba sau în scris ceea ce simți când te apropii de Mormântul Mântuitorului. Oricât meșteșug ai avea și ai pune în pana de scris, nu poți să spui tot ceea ce simți când ajungi în fața Sfântului Mormânt. Înainte de a intra în Altarul Sfântului Mormânt, de afară, plănuisem o rugăciune frumoasă pe care să o rostesc când voi ajunge înăuntru, în fața Sfântului Mormânt. Însă când am ajuns înăuntru n-am mai putut grăi nimic. În fața Sfântului Mormânt deodată tace și amuțește tot ce e lut și trecător în om. Pentru o clipă și graiul omului se închide. Numai inima singură vorbește înainte și ochii slobod toate lacrimile.
Aplecat lângă marmura unde a fost Mormântul Mântuitorului, mi se părea că a rămas afară trupul meu cel pătimaș. În lumina ce se revărsa peste mine din toate părțile din candele și sfeșnice de aur și de argint, mi se părea că se topește lutul de pe mine, mi se părea că se topește în mine tot ce este otravă și patimă rea. Simțeam cum moare în mine omul cel lumesc, firea cea lumească și rămâne numai omul cel duhovnicesc, firea cea nouă.
Aplecat lângă Mormântul Mântuitorului, mi se părea că s-a topit de pe mine lutul cu toate patimile lui și încep să fiu legat cu veșnicia, cu viața cea de dincolo de mormânt. Ca nicăieri într-alt loc, lângă Mormântul Mântuitorului simți veșnicia, simți trecerea de pe pământ la cer și din moarte la viață. În lumina candelelor de aur, în lumina ce se revarsă printr-o deschizătură de sus, din înălțimea cerului, te simți transportat într-o altă lume, te simți dintr-odată iertat și ușurat de toate ticăloșiile, de toate patimile acestei vieți. Te simți un supraom, un om duhovnicesc, te simți trecut pe jumătate într-o altă lume, sufletească, spirituală. În fața Sfântului Mormânt simți cum deodată ți se deschide toată inima și toată ființa să ia lumină, așa cum o floare se deschide dimineața în fața soarelui, să ia lumină și căldură.
Iată, buzele mele ating marmura în care e îmbrăcat Sfântul Mormânt. Un fior sufletesc îmi cutremură toată ființa. Mi se pare ca și când inima mea și viața mea s-au pus în legătură cu focul, cu lumina, cu un izvor din care iese o nespus de dulce iertare, bunătate, viață și lumină. Simt cum mi se umple sufletul de viață, de lumină, de bunătate, de iubire și iertare. Îmi vine parcă zile întregi să stau mereu așa alipit cu buzele de acest izvor de viață și lumină sufletească...
Când mi-am ridicat buzele de pe marmura sfântă, am simțit că mi se deschide și graiul și am început să mă rog așa:
Iisuse, Scumpul meu Mântuitor, Îți mulțumesc că ai murit, Te-ai îngropat și ai înviat pentru mine, pentru păcatele mele, pentru iertarea mea și învierea mea la o viață nouă.
Iisuse, Mântuitorul meu Cel bun! Tu Singur cunoști viața mea, Tu Singur cunoști frământările mele și trecutul meu. Tu Singur știi că păcatul deschisese în fața mea un mormânt de pieire trupească și sufletească. Eram judecat să mor în păcatele mele, să fiu azi un mormânt acoperit cu iarba uitării. Tu m-ai scăpat, Iisuse, Mântuitorul meu Cel Scump. Mormântul Tău a închis mormântul meu, moartea Ta a omorât moartea mea, Învierea Ta s-a făcut viața mea. Viața mea e viața Ta și trebuie să fie întreagă a Ta. Trăiesc prin Tine și darul morții și Învierii Tale... Mă cutremur aici în fața locului de unde au ieșit iertarea și viața mea. Mă cutremur gândindu-mă că nu trăiesc încă deplin pentru Tine, numai pentru Tine și lucrul Tău... mai este încă în mine otravă ce nu s-a topit... râul vieții mele încă nu curge întreg spre Tine... „omul cel vechi” încă n-a murit cu totul în mine... mă aplec aici la Izvorul învierii și vieții, ca să iau dar de înviere deplină la o viață nouă, ca să se topească în lumina Învierii Tale toată otrava ce mai este în mine din omul cel vechi... ca să mă fac un „om nou”, o „făptură nouă”.
Aici în lumina Învierii Tale îmi deschid larg toată inima și toată ființa mea, ca „să iau lumină din lumina Ta, viață din viața Ta, înviere din Sfântă Învierea Ta”...
Mă opresc aici cu rugăciunea mea personală. Fiecare se roagă în felul lui. În fața Sfântului Mormânt, fiecare își duce și își pune toată viața sa, tot trecutul său, toate durerile, necazurile și păsurile lui sufletești. Fiecare își are scumpii lui, vii și morți, pe care îi pomenește și pentru care se roagă în fața Sfântului Mormânt.
O rugăciune pentru cei din Oastea Domnului
La mormântul Mântuitorului am mers cu lumânări pe care să le aprind și pentru cei din Oastea Domnului și pentru cititorii foii «Lumina Satelor». După ce am isprăvit cu rugăciunea mea personală, am început să mă rog și pentru dânșii, zicând:
Eu mă rog Ție, Mântuitorul meu, nu numai pentru mine, ci și pentru acei pe care i-ai trezit prin mine din somnul păcatelor... mă rog pentru cei care s-au hotărât să iasă din ticăloșia patimilor rele și să înceapă o viață nouă cu Tine... mă rog pentru cei care s-au strâns la luptă în Oastea Ta contra păcatelor...
Mântuitorule Doamne, noi suntem niște ființe slabe și neputincioase. Fără de Tine noi nu putem face nimic. Fără de Tine nu ne putem ridica din ticăloșie și nu putem învia la o viață nouă. Înviază-ne Tu, Doamne, cu viața și Învierea Ta, luminează-ne cu lumina Ta, întărește-ne cu darul Tău, du-ne la biruință cu puterea Ta... Aprind aceste lumânări în numele lor, ca și în sufletul lor să se aprindă lumină din lumina Ta, viață din viața Ta, dar din darul Tău. Aprind aceste lumânări, să se lumineze cărările lor și gândurile lor, să umble ca fiii luminii în lumina Evangheliei Tale... Aprind aceste lumânări și pentru cei care citesc cu râvnă de mântuire sufletească învățăturile din foaia «Lumina Satelor», unde Tu, Mântuitorule, m-ai pus să predic Evanghelia. Fie ca Evanghelia Ta pe toți să-i învieze din moartea păcatelor și la o viață nouă să-i aducă...
Cum e locul Sfântului Mormânt
Și acum trebuie să mă ridic, să ies din acest loc sfânt, căci vine rândul altora să intre. Sărut încă o dată piatra sfântă, cu gândul să vin și mâine să mă rog. Înainte de a ieși, mă uit mai atent, să pot spune, la vremea potrivită, cititorilor mei ce înfățișare are acest sfânt loc și Mormântul Mântuitorului. Pereții sfântului locaș sunt căptușiți peste tot cu marmură albastră. Pereții și stâlpii de marmură se ridică sus, la o uriașă înălțime, de unde, printr-o deschizătură înfundată cu ochi rotunzi de fereastră, străbate în chip minunat și lumina soarelui din înalt. Locul și stânca unde a fost Mormântul Mântuitorului se află în dreapta încăperii, spre răsărit, fiind îmbrăcate peste tot cu marmură lucie, albastră. Această lespede de marmură e lungă de șase picioare, lată de trei și adâncă de două picioare (vezi chipul de mai înainte).
Deasupra Mormântului ard neîncetat cincisprezece candele de aur, precum și o mulțime de lumânări puse în sfeșnice de aur și argint. Tămâie și smirnă fină împrăștie neîncetat miros de bună mireasmă. O maramă de mătase roșie, cusută în chip minunat cu fire de aur și argint, atârnă deasupra Sfântului Mormânt. Flori naturale sunt puse zi de zi în vase de aur și argint. Sus, în fața Sfântului Mormânt, sunt trei icoane mari înfățișând Învierea Domnului.
Într-un loc, lespedea de marmură ce îmbracă Sfântul Mormânt e crăpată. În legătură cu aceasta, călugării spun că în vremile mai de demult s-a aflat un arab încreștinat care a început a tăgădui Învierea Domnului. Atunci un vestitor al Evangheliei i-a făcut o propunere: să doarmă amândoi o noapte în Biserica Sfântului Mormânt și, de nu se va ivi nici o arătare, arabul să rămână în încredințarea lui. Noaptea s-a făcut un mare cutremur în capela Sfântului Mormânt și lespedea s-a crăpat. Arabul a căzut, ca și străjerii din noaptea Învierii Domnului, cu fața la pământ și s-a umplut de credința Învierii.
Începe Vecernia
Pe când am ieșit din capela Sfântului Mormânt, se începuse Vecernia Praznicului Înălțării Sfintei Cruci.
Intrăm în biserica ortodoxă (greacă) ce se află în fața Sfântului Mormânt. E cea mai încăpătoare și cea mai frumoasă biserică din întreg edificiul Sfântului Mormânt. E încărcată de podoabe, aurituri și scumpeturi dăruite, cele mai multe, de mulțimea pelerinilor ortodocși veniți de prin Rusia. Un policandru uriaș, cu sute de brațe aurite, stă în mijlocul bisericii. La dreapta, se ridică tronul înalt și măreț în care șade Patriarhul ortodox, Damianos - un bătrân impunător, de peste optzeci de ani, cu o barbă mare și albă - care pare un apostol rămas din vremile de demult.
Vecernia începuse. Cântă frumos două strane de preoți și călugări, amestecați cu glasuri de copii. Slujba și glasurile merg întocmai ca la noi.
Deodată, o toacă de argint începe de undeva de sus să răsune. Plin de tânguire și înfiorare religioasă e oriunde glasul toacei de metal. Aici însă glasul acestei toace are atâta înfiorare, de parcă în glasul ei răsună ciocanele care au bătut cuie în sfintele mâini și picioare ale Mântuitorului.
Glasul acestei toace are un fior și o înfiorare pe care până voi trăi pe pământ nu le voi putea uita. „Ai senzația - scrie prietenul meu, dr. Gr. Cristescu, în cartea sa - că în sunetul asurzitor al bătăilor ei e prinsă o mare protestare, o durere profundă, o mustrare, un ultimatum, o osândă, o trezire, o mobilizare de uriașe forțe, o amenințare, un atac, un strigăt de ajutor, o lumină în lupta cu întunericul; parcă Dumnezeirea Însăși cheamă omenirea la pocăință. Aștepți să vezi aievea catapeteasma despicându-se și să auzi pe Mântuitorul gemând: «Mi-e sete!». Aștepți ceva mare, catastrofal, apocaliptic când auzi bătând cu putere această toacă din Biserica Sfântului Mormânt...”
Din scaunul patriarhal, Patriarhul ne face semn să intrăm și noi în altar, să slujim. Ieșim din ceata pelerinilor și intrăm în Sfântul Altar. Suntem acum, cu toții, peste optzeci de preoți care luăm parte la slujba Vecerniei. Toți avem în mâini lumânări aprinse. În public sunt și câțiva credincioși arabi și femei din Ierusalim. În portul lor și în înfățișarea lor plină de evlavie și de durere, femeile din Ierusalim au ceva din chipul și înfățișarea Mironosițelor Femei. La sfârșitul Vecerniei, se face Litania cea mare cu rugăciuni pentru noi, pelerinii.
După Vecernie, Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, ține în fața Sfântului Mormânt o frumoasă vorbire către pelerini, spunând că Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să ne vedem împlinită ținta călătoriei noastre. Am ajuns la Ierusalim și Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit să sărutăm Sfântul Mormânt, izvorul învierii și al mântuirii noastre.
Ne închinăm încă o dată în fața Sfântului Mormânt și apoi plecăm spre locurile noastre de cazare. Abia acum începem să simțim oboseala. Cei din clasa a III-a suntem acum în a șaptea zi de când n-am dormit pe pat așternut și fiertură n-am mâncat. Ne-a căzut sufletește însă atât de bine această mică osteneală, gândindu-ne la cumplitele chinuri ce le-a răbdat Mântuitorul pentru noi și mântuirea noastră.
În dimineața următoare avem Praznicul Înălțării Sfintei Cruci. Ne gătim de biserică. Înainte de a pleca, eu trimit o telegramă pentru gazeta «Lumina Satelor».
Praznicul Înălțării Sfintei Cruci
În Biserica Sfântului Mormânt începe slujba Praznicului cu mare ceremonie. Slujește însuși Patriarhul, înconjurat de doi mitropoliți, Î. P. S. Sa, Mitropolitul nostru Nicolae și Mitropolitul Kievului, ajutați de încă zece episcopi și arhimandriți. Biserica e plină de lume. Sunt și arabi credincioși veniți de prin depărtările Asiei.
O noutate pentru noi sunt și doi arabi care țin ordinea, îmbrăcați în vechiul port turcesc, încinși cu iatagane, iar în mână au toiege de metal cu care izbesc podelele când fac loc prin mulțime. La început nu ne împăcam deloc cu acești păgâni îmbrăcați ca pentru măcel, dar pe urmă am băgat de seamă că, din punctul de vedere al ordinii, sunt folositori (un pelerin de lângă mine șoptește că n-ar strica și câte un turc de aceștia prin unele biserici de ale noastre unde nu-i nici o ordine).
Mai rea impresie fac polițaii stăpânirii engleze, care stau aici în biserică așa, ca pe uliță, cu chipiul în cap și cu biciul în mână. Când îi vezi, ți-aduci aminte de evanghelia în care Mântuitorul a luat biciul în mână și a scos din biserică unele lucruri urâte.
Slujba decurge frumos. Evanghelia se citește în două limbi: greacă și arabă. Începe a cânta și corul nostru, al pelerinilor. Un diacon dintre noi rostește ecteniile în românește și corul nostru răspunde cu „Doamne, miluiește!”. Poate că e cea dintâi cântare românească ce răsună în Biserica Sfântului Mormânt. Un alt diacon zice ecteniile în rusește și corul răspunde cu „Gospodi pomilui!” („Doamne, miluiește!”). Grecii răspund cu „Kirie eleison!” („Doamne, miluiește!”). Și așa se perindă slujba, când pe românește, când pe grecește, când pe rusește.
Ni se împarte tuturor busuioc. Părintele I. Popa din Apoldu de Jos oferă un litru de vin adus de acasă pentru trebuințele Sfintei Liturghii. Sfânta Liturghie se face astfel cu vin adus din țara noastră. Pe când se apropie sfârșitul Sfintei Liturghii, suntem chemați toți preoții în altar, unde ne îmbrăcăm pentru scoaterea și înălțarea Sfintei Cruci. Observăm că aici sunt odăjdii din belșug; tuturor ni se dau veșminte bisericești, lumânări și busuioc. Suntem acum îmbrăcați de slujbă cel puțin o sută de preoți.
Se începe procesiunea. Înainte merg cântăreții, cu sfeșnice, lumânări și o cruce mare. Urmează Patriarhul, ținând în mână o cruce mare de argint, în formă de toiag. Apoi mitropoliții, episcopii și noi, preoții, toți având în mâini lumânări aprinse. În urma noastră venea drept-credinciosul popor, compus din greci, arabi, ruși, români etc. În sunetul cântărilor, înconjurăm de trei ori Sfântul Mormânt și coridorul umblător ce este în jurul bisericii ortodoxe.
După a treia înconjurare, ne pogorâm la locul unde s-a aflat Crucea Mântuitorului. Înainte de a ne pogorî în acest loc, voi spune cum a fost aflată Crucea Mântuitorului.
După Învierea Mântuitorului, iudeii, în ura lor, au aruncat crucile răstignirii într-o adâncitură de lângă stânca Golgotei. Peste ele au cărat apoi gunoaie. Mai târziu veniră și păgânii și mai astupară și ei locurile sfinte, clădind peste ele temple idolești. Venind la putere împăratul creștin Constantin cel Mare, la anul 326, împărăteasa Elena plecă din Constantinopol la Ierusalim, să afle Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul. Numai cu mare greutate putu afla împărăteasa Elena locurile sfinte, căci muntele Golgota era clădit cu temple idolești care trebuiră dărâmate. Împărăteasa însăși stătea de față la lucrări și arăta ostașilor și lucrătorilor unde să sape.
După multă săpătură, în sfârșit, fu descoperită peștera Sfântului Mormânt și, nu departe de acolo, fură aflate și cele trei cruci de lemn în care se păstrau încă piroanele răstignirii. Greutatea era însă acum să se afle care dintre cele trei cruci este Crucea Mântuitorului. Atunci patriarhul din acele vremi, Macarie, duse toate cele trei cruci și le atinse de o femeie bolnavă. Când se atinse de ea a treia cruce, îndată se tămădui. Prin această minune se află Crucea Mântuitorului. Împărăteasa Elena o îmbrăcă într-o ladă de argint făcută în formă de cruce, iar Patriarhul Macarie o așeză cu mare prăznuire în biserică. Popor mult se strânse cu acest prilej la biserică și gloata năvălea să vadă și să sărute Sfânta Cruce. Atunci Patriarhul Macarie se sui pe un loc înalt și ridică Sfânta Cruce în văzul tuturor. Poporul îngenunche în fața ei, strigând cu glas înalt: „Doamne, miluiește!”. În amintirea acestei aflări a rămas Praznicul Aflării și Înălțării Sfintei Cruci.
Împărăteasa Elena a lăsat Sfânta Cruce în grija Patriarhului Macarie. Ea a dus cu sine numai o parte din Sfânta Cruce și piroanele. Însă în curgerea vremilor și a prigoanelor, Sfânta Cruce s-a pierdut. În muzeul Patriarhiei din Ierusalim se arată azi numai câteva firicele de lemn despre care se spune că ar fi din Crucea Mântuitorului.