Iată Sfântul Mormânt...
Pr. Iosif Trifa - Pe urmele Mântuitorului
Precum am amintit mai înainte, Biserica Sfântului Mormânt e zidită pe locul unde a fost răstignit şi îngropat Mântuitorul. Locul unde a fost Mormântul Mântuitorului e în mijlocul bisericii. Acesta e locul despre care spun Evangheliile că Iosif cu Nicodim şi Mironosiţele au luat corpul lui Iisus de pe cruce şi, înfăşurându-l în pânză curată, L-au pus în mormânt nou, săpat în piatră (Mt 27, 59-61). Acesta e locul unde L-au străjuit pe Iisus în noaptea Învierii. Aici e locul unde un înger, ca o lumină de fulger, s-a arătat mironosiţelor şi le-a vestit Învierea (Mt 28, 2-3). Acest preasfânt loc ce s-a făcut izvorul vieţii şi învierii noastre e cuprins în altarul (capela) al cărui chip îl dăm alături. În această capelă se află Mormântul Mântuitorului. De jur-împrejurul capelei este loc umblător prin biserică. Ca să poţi vedea şi săruta Sfântul Mormânt trebuie să intri în capelă.
Pe dinafară, capela este împodobită cu candele, sfeşnice şi fel de fel de scumpeturi şi podoabe. În fotografie se văd faţa şi intrarea capelei Sfântului Mormânt. Sfeşnice uriaşe, înalte de metri întregi şi nenumărate candele de aur şi argint, în toate culorile, ard neîncetat în faţa acestei intrări. Deasupra, la mijloc, e o icoană mare, înfăţişând Învierea Mântuitorului.
Şi acum, iată, soseşte şi rândul meu să intru în Altarul Sfântului Mormânt. Vino, dragă suflete cititor, vino şi intră şi tu cu mine în locul cel sfânt, unde Mântuitorul S-a făcut Izvorul vieţii şi al învierii noastre!
Păşesc înainte cuprins de fior sufletesc. Intrând înăuntru, observ că în această capelă se află două încăperi. Cea dintâi în care am intrat e ceva mai mărişoară. Încap în ea cam 10-15 persoane. În mijlocul ei e o masă rotundă de marmură, acoperită cu scumpeturi şi lucruri sfinte. Acesta e locul unde îngerul a vestit Învierea Domnului. Acesta e locul despre care spun Evangheliile că „îngerul Domnului, pogorându-se din cer, prăvăli piatra şi stătu deasupra ei, şi era înfăţişarea lui ca lumina de fulger şi îmbrăcămintea, albă ca zăpada”. Străjerii se cutremurară de spaima lui şi căzură ca morţi. Aici a vestit îngerul Învierea Domnului Mironosiţelor cuprinse de frică şi bucurie mare (Mt 28).
În masa din mijloc e o parte din piatra pe care a prăvălit-o îngerul Domnului. E îmbrăcată în marmură scumpă. Locul acesta se cheamă şi «Piatra Îngerului». Pe această piatră se face şi slujbă, ca pe o sfântă masă de altar.
Pentru o mai bună orientare a cititorilor, dăm mai jos un chip în care se vede interiorul capelei Sfântului Mormânt. În faţă se vede prima încăpere unde, la mijloc, e masa cu «Piatra Îngerului». Un pelerin e tocmai în acest loc şi îşi aşteaptă intrarea la Sfântul Mormânt. În cealaltă, a doua încăpere, se vede Sfântul Mormânt, în faţa căruia doi pelerini tocmai îşi fac închinarea.
Mă simt cuprins de fior sufletesc pe locul unde îngerul a vestit Învierea. De frică şi de bucurie mare spun evangheliile că erau cuprinse Mironosiţele, când îngerul Domnului le-a vestit Învierea. Aceeaşi frică şi bucurie o simt parcă şi în sufletul meu. E ceva în acest loc ce te porneşte să plângi cu toate suspinele inimii tale; dar alături de aceasta e şi ceva ce-ţi şterge lacrimile, ce te mângâie şi îţi strigă: „Nu plângeţi, că Fiul a înviat!”; iertarea şi viaţa din groapă au răsărit.
E ceva în acest loc ce parcă te opreşte să mergi înainte, zicându-ţi: „Suflete, opreşte-te în loc, nu intra, mai stai aici afară, mai plângi şi te tânguieşte, căci şi tu L-ai răstignit şi L-ai îngropat pe Mântuitorul cu ticăloşiile tale!...”. Însă odată cu acest cutremur de mustrare, deodată parcă se aude şi glasul Lui: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi... veniţi cei păcătoşi... veniţi de luaţi iertare şi viaţă... veniţi, căci Eu sunt Învierea şi Viaţa! Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit...”. (In 11, 25).
Şi acum, iată, stau gata de intrare în cealaltă încăpere, unde e Mormântul Mântuitorului. Trebuie să trecem acolo printr-o deschizătură mică şi joasă. Poţi intra numai aplecat. Înăuntru nu încap decât trei persoane odată. Mă aplec şi intru. Este aceasta şi o aplecare sufletească din care nu te mai poţi ridica. În clipa următoare cad doborât în genunchi lângă lespedea de marmură în care e îmbrăcat Mormântul Mântuitorului (dăm mai jos chipul Sfântului Mormânt aşa cum e azi, îmbrăcat în marmură scumpă).
E greu să spui cu vorba sau în scris ceea ce simţi când te apropii de Mormântul Mântuitorului. Oricât meşteşug ai avea şi ai pune în pana de scris, nu poţi să spui tot ceea ce simţi când ajungi în faţa Sfântului Mormânt. Înainte de a intra în Altarul Sfântului Mormânt, de afară, plănuisem o rugăciune frumoasă pe care să o rostesc când voi ajunge înăuntru, în faţa Sfântului Mormânt. Însă când am ajuns înăuntru n-am mai putut grăi nimic. În faţa Sfântului Mormânt deodată tace şi amuţeşte tot ce e lut şi trecător în om. Pentru o clipă şi graiul omului se închide. Numai inima singură vorbeşte înainte şi ochii slobod toate lacrimile.
Aplecat lângă marmura unde a fost Mormântul Mântuitorului, mi se părea că a rămas afară trupul meu cel pătimaş. În lumina ce se revărsa peste mine din toate părţile din candele şi sfeşnice de aur şi de argint, mi se părea că se topeşte lutul de pe mine, mi se părea că se topeşte în mine tot ce este otravă şi patimă rea. Simţeam cum moare în mine omul cel lumesc, firea cea lumească şi rămâne numai omul cel duhovnicesc, firea cea nouă.
Aplecat lângă Mormântul Mântuitorului, mi se părea că s-a topit de pe mine lutul cu toate patimile lui şi încep să fiu legat cu veşnicia, cu viaţa cea de dincolo de mormânt. Ca nicăieri într-alt loc, lângă Mormântul Mântuitorului simţi veşnicia, simţi trecerea de pe pământ la cer şi din moarte la viaţă. În lumina candelelor de aur, în lumina ce se revarsă printr-o deschizătură de sus, din înălţimea cerului, te simţi transportat într-o altă lume, te simţi dintr-odată iertat şi uşurat de toate ticăloşiile, de toate patimile acestei vieţi. Te simţi un supraom, un om duhovnicesc, te simţi trecut pe jumătate într-o altă lume, sufletească, spirituală. În faţa Sfântului Mormânt simţi cum deodată ţi se deschide toată inima şi toată fiinţa să ia lumină, aşa cum o floare se deschide dimineaţa în faţa soarelui, să ia lumină şi căldură.
Iată, buzele mele ating marmura în care e îmbrăcat Sfântul Mormânt. Un fior sufletesc îmi cutremură toată fiinţa. Mi se pare ca şi când inima mea şi viaţa mea s-au pus în legătură cu focul, cu lumina, cu un izvor din care iese o nespus de dulce iertare, bunătate, viaţă şi lumină. Simt cum mi se umple sufletul de viaţă, de lumină, de bunătate, de iubire şi iertare. Îmi vine parcă zile întregi să stau mereu aşa alipit cu buzele de acest izvor de viaţă şi lumină sufletească...
Când mi-am ridicat buzele de pe marmura sfântă, am simţit că mi se deschide şi graiul şi am început să mă rog aşa:
Iisuse, Scumpul meu Mântuitor, Îţi mulţumesc că ai murit, Te-ai îngropat şi ai înviat pentru mine, pentru păcatele mele, pentru iertarea mea şi învierea mea la o viaţă nouă.
Iisuse, Mântuitorul meu Cel bun! Tu Singur cunoşti viaţa mea, Tu Singur cunoşti frământările mele şi trecutul meu. Tu Singur ştii că păcatul deschisese în faţa mea un mormânt de pieire trupească şi sufletească. Eram judecat să mor în păcatele mele, să fiu azi un mormânt acoperit cu iarba uitării. Tu m-ai scăpat, Iisuse, Mântuitorul meu Cel Scump. Mormântul Tău a închis mormântul meu, moartea Ta a omorât moartea mea, Învierea Ta s-a făcut viaţa mea. Viaţa mea e viaţa Ta şi trebuie să fie întreagă a Ta. Trăiesc prin Tine şi darul morţii şi Învierii Tale... Mă cutremur aici în faţa locului de unde au ieşit iertarea şi viaţa mea. Mă cutremur gândindu-mă că nu trăiesc încă deplin pentru Tine, numai pentru Tine şi lucrul Tău... mai este încă în mine otravă ce nu s-a topit... râul vieţii mele încă nu curge întreg spre Tine... „omul cel vechi” încă n-a murit cu totul în mine... mă aplec aici la Izvorul învierii şi vieţii, ca să iau dar de înviere deplină la o viaţă nouă, ca să se topească în lumina Învierii Tale toată otrava ce mai este în mine din omul cel vechi... ca să mă fac un „om nou”, o „făptură nouă”.
Aici în lumina Învierii Tale îmi deschid larg toată inima şi toată fiinţa mea, ca „să iau lumină din lumina Ta, viaţă din viaţa Ta, înviere din Sfântă Învierea Ta”...
Mă opresc aici cu rugăciunea mea personală. Fiecare se roagă în felul lui. În faţa Sfântului Mormânt, fiecare îşi duce şi îşi pune toată viaţa sa, tot trecutul său, toate durerile, necazurile şi păsurile lui sufleteşti. Fiecare îşi are scumpii lui, vii şi morţi, pe care îi pomeneşte şi pentru care se roagă în faţa Sfântului Mormânt.
O rugăciune pentru cei din Oastea Domnului
La mormântul Mântuitorului am mers cu lumânări pe care să le aprind şi pentru cei din Oastea Domnului şi pentru cititorii foii «Lumina Satelor». După ce am isprăvit cu rugăciunea mea personală, am început să mă rog şi pentru dânşii, zicând:
Eu mă rog Ţie, Mântuitorul meu, nu numai pentru mine, ci şi pentru acei pe care i-ai trezit prin mine din somnul păcatelor... mă rog pentru cei care s-au hotărât să iasă din ticăloşia patimilor rele şi să înceapă o viaţă nouă cu Tine... mă rog pentru cei care s-au strâns la luptă în Oastea Ta contra păcatelor...
Mântuitorule Doamne, noi suntem nişte fiinţe slabe şi neputincioase. Fără de Tine noi nu putem face nimic. Fără de Tine nu ne putem ridica din ticăloşie şi nu putem învia la o viaţă nouă. Înviază-ne Tu, Doamne, cu viaţa şi Învierea Ta, luminează-ne cu lumina Ta, întăreşte-ne cu darul Tău, du-ne la biruinţă cu puterea Ta... Aprind aceste lumânări în numele lor, ca şi în sufletul lor să se aprindă lumină din lumina Ta, viaţă din viaţa Ta, dar din darul Tău. Aprind aceste lumânări, să se lumineze cărările lor şi gândurile lor, să umble ca fiii luminii în lumina Evangheliei Tale... Aprind aceste lumânări şi pentru cei care citesc cu râvnă de mântuire sufletească învăţăturile din foaia «Lumina Satelor», unde Tu, Mântuitorule, m-ai pus să predic Evanghelia. Fie ca Evanghelia Ta pe toţi să-i învieze din moartea păcatelor şi la o viaţă nouă să-i aducă...
Cum e locul Sfântului Mormânt
Şi acum trebuie să mă ridic, să ies din acest loc sfânt, căci vine rândul altora să intre. Sărut încă o dată piatra sfântă, cu gândul să vin şi mâine să mă rog. Înainte de a ieşi, mă uit mai atent, să pot spune, la vremea potrivită, cititorilor mei ce înfăţişare are acest sfânt loc şi Mormântul Mântuitorului. Pereţii sfântului locaş sunt căptuşiţi peste tot cu marmură albastră. Pereţii şi stâlpii de marmură se ridică sus, la o uriaşă înălţime, de unde, printr-o deschizătură înfundată cu ochi rotunzi de fereastră, străbate în chip minunat şi lumina soarelui din înalt. Locul şi stânca unde a fost Mormântul Mântuitorului se află în dreapta încăperii, spre răsărit, fiind îmbrăcate peste tot cu marmură lucie, albastră. Această lespede de marmură e lungă de şase picioare, lată de trei şi adâncă de două picioare (vezi chipul de mai înainte).
Deasupra Mormântului ard neîncetat cincisprezece candele de aur, precum şi o mulţime de lumânări puse în sfeşnice de aur şi argint. Tămâie şi smirnă fină împrăştie neîncetat miros de bună mireasmă. O maramă de mătase roşie, cusută în chip minunat cu fire de aur şi argint, atârnă deasupra Sfântului Mormânt. Flori naturale sunt puse zi de zi în vase de aur şi argint. Sus, în faţa Sfântului Mormânt, sunt trei icoane mari înfăţişând Învierea Domnului.
Într-un loc, lespedea de marmură ce îmbracă Sfântul Mormânt e crăpată. În legătură cu aceasta, călugării spun că în vremile mai de demult s-a aflat un arab încreştinat care a început a tăgădui Învierea Domnului. Atunci un vestitor al Evangheliei i-a făcut o propunere: să doarmă amândoi o noapte în Biserica Sfântului Mormânt şi, de nu se va ivi nici o arătare, arabul să rămână în încredinţarea lui. Noaptea s-a făcut un mare cutremur în capela Sfântului Mormânt şi lespedea s-a crăpat. Arabul a căzut, ca şi străjerii din noaptea Învierii Domnului, cu faţa la pământ şi s-a umplut de credinţa Învierii.
Începe Vecernia
Pe când am ieşit din capela Sfântului Mormânt, se începuse Vecernia Praznicului Înălţării Sfintei Cruci.
Intrăm în biserica ortodoxă (greacă) ce se află în faţa Sfântului Mormânt. E cea mai încăpătoare şi cea mai frumoasă biserică din întreg edificiul Sfântului Mormânt. E încărcată de podoabe, aurituri şi scumpeturi dăruite, cele mai multe, de mulţimea pelerinilor ortodocşi veniţi de prin Rusia. Un policandru uriaş, cu sute de braţe aurite, stă în mijlocul bisericii. La dreapta, se ridică tronul înalt şi măreţ în care şade Patriarhul ortodox, Damianos - un bătrân impunător, de peste optzeci de ani, cu o barbă mare şi albă - care pare un apostol rămas din vremile de demult.
Vecernia începuse. Cântă frumos două strane de preoţi şi călugări, amestecaţi cu glasuri de copii. Slujba şi glasurile merg întocmai ca la noi.
Deodată, o toacă de argint începe de undeva de sus să răsune. Plin de tânguire şi înfiorare religioasă e oriunde glasul toacei de metal. Aici însă glasul acestei toace are atâta înfiorare, de parcă în glasul ei răsună ciocanele care au bătut cuie în sfintele mâini şi picioare ale Mântuitorului.
Glasul acestei toace are un fior şi o înfiorare pe care până voi trăi pe pământ nu le voi putea uita. „Ai senzaţia - scrie prietenul meu, dr. Gr. Cristescu, în cartea sa - că în sunetul asurzitor al bătăilor ei e prinsă o mare protestare, o durere profundă, o mustrare, un ultimatum, o osândă, o trezire, o mobilizare de uriaşe forţe, o ameninţare, un atac, un strigăt de ajutor, o lumină în lupta cu întunericul; parcă Dumnezeirea Însăşi cheamă omenirea la pocăinţă. Aştepţi să vezi aievea catapeteasma despicându-se şi să auzi pe Mântuitorul gemând: «Mi-e sete!». Aştepţi ceva mare, catastrofal, apocaliptic când auzi bătând cu putere această toacă din Biserica Sfântului Mormânt...”
Din scaunul patriarhal, Patriarhul ne face semn să intrăm şi noi în altar, să slujim. Ieşim din ceata pelerinilor şi intrăm în Sfântul Altar. Suntem acum, cu toţii, peste optzeci de preoţi care luăm parte la slujba Vecerniei. Toţi avem în mâini lumânări aprinse. În public sunt şi câţiva credincioşi arabi şi femei din Ierusalim. În portul lor şi în înfăţişarea lor plină de evlavie şi de durere, femeile din Ierusalim au ceva din chipul şi înfăţişarea Mironosiţelor Femei. La sfârşitul Vecerniei, se face Litania cea mare cu rugăciuni pentru noi, pelerinii.
După Vecernie, Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, ţine în faţa Sfântului Mormânt o frumoasă vorbire către pelerini, spunând că Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să ne vedem împlinită ţinta călătoriei noastre. Am ajuns la Ierusalim şi Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit să sărutăm Sfântul Mormânt, izvorul învierii şi al mântuirii noastre.
Ne închinăm încă o dată în faţa Sfântului Mormânt şi apoi plecăm spre locurile noastre de cazare. Abia acum începem să simţim oboseala. Cei din clasa a III-a suntem acum în a şaptea zi de când n-am dormit pe pat aşternut şi fiertură n-am mâncat. Ne-a căzut sufleteşte însă atât de bine această mică osteneală, gândindu-ne la cumplitele chinuri ce le-a răbdat Mântuitorul pentru noi şi mântuirea noastră.
În dimineaţa următoare avem Praznicul Înălţării Sfintei Cruci. Ne gătim de biserică. Înainte de a pleca, eu trimit o telegramă pentru gazeta «Lumina Satelor».
Praznicul Înălţării Sfintei Cruci
În Biserica Sfântului Mormânt începe slujba Praznicului cu mare ceremonie. Slujeşte însuşi Patriarhul, înconjurat de doi mitropoliţi, Î. P. S. Sa, Mitropolitul nostru Nicolae şi Mitropolitul Kievului, ajutaţi de încă zece episcopi şi arhimandriţi. Biserica e plină de lume. Sunt şi arabi credincioşi veniţi de prin depărtările Asiei.
O noutate pentru noi sunt şi doi arabi care ţin ordinea, îmbrăcaţi în vechiul port turcesc, încinşi cu iatagane, iar în mână au toiege de metal cu care izbesc podelele când fac loc prin mulţime. La început nu ne împăcam deloc cu aceşti păgâni îmbrăcaţi ca pentru măcel, dar pe urmă am băgat de seamă că, din punctul de vedere al ordinii, sunt folositori (un pelerin de lângă mine şopteşte că n-ar strica şi câte un turc de aceştia prin unele biserici de ale noastre unde nu-i nici o ordine).
Mai rea impresie fac poliţaii stăpânirii engleze, care stau aici în biserică aşa, ca pe uliţă, cu chipiul în cap şi cu biciul în mână. Când îi vezi, ţi-aduci aminte de evanghelia în care Mântuitorul a luat biciul în mână şi a scos din biserică unele lucruri urâte.
Slujba decurge frumos. Evanghelia se citeşte în două limbi: greacă şi arabă. Începe a cânta şi corul nostru, al pelerinilor. Un diacon dintre noi rosteşte ecteniile în româneşte şi corul nostru răspunde cu „Doamne, miluieşte!”. Poate că e cea dintâi cântare românească ce răsună în Biserica Sfântului Mormânt. Un alt diacon zice ecteniile în ruseşte şi corul răspunde cu „Gospodi pomilui!” („Doamne, miluieşte!”). Grecii răspund cu „Kirie eleison!” („Doamne, miluieşte!”). Şi aşa se perindă slujba, când pe româneşte, când pe greceşte, când pe ruseşte.
Ni se împarte tuturor busuioc. Părintele I. Popa din Apoldu de Jos oferă un litru de vin adus de acasă pentru trebuinţele Sfintei Liturghii. Sfânta Liturghie se face astfel cu vin adus din ţara noastră. Pe când se apropie sfârşitul Sfintei Liturghii, suntem chemaţi toţi preoţii în altar, unde ne îmbrăcăm pentru scoaterea şi înălţarea Sfintei Cruci. Observăm că aici sunt odăjdii din belşug; tuturor ni se dau veşminte bisericeşti, lumânări şi busuioc. Suntem acum îmbrăcaţi de slujbă cel puţin o sută de preoţi.
Se începe procesiunea. Înainte merg cântăreţii, cu sfeşnice, lumânări şi o cruce mare. Urmează Patriarhul, ţinând în mână o cruce mare de argint, în formă de toiag. Apoi mitropoliţii, episcopii şi noi, preoţii, toţi având în mâini lumânări aprinse. În urma noastră venea drept-credinciosul popor, compus din greci, arabi, ruşi, români etc. În sunetul cântărilor, înconjurăm de trei ori Sfântul Mormânt şi coridorul umblător ce este în jurul bisericii ortodoxe.
După a treia înconjurare, ne pogorâm la locul unde s-a aflat Crucea Mântuitorului. Înainte de a ne pogorî în acest loc, voi spune cum a fost aflată Crucea Mântuitorului.
După Învierea Mântuitorului, iudeii, în ura lor, au aruncat crucile răstignirii într-o adâncitură de lângă stânca Golgotei. Peste ele au cărat apoi gunoaie. Mai târziu veniră şi păgânii şi mai astupară şi ei locurile sfinte, clădind peste ele temple idoleşti. Venind la putere împăratul creştin Constantin cel Mare, la anul 326, împărăteasa Elena plecă din Constantinopol la Ierusalim, să afle Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul. Numai cu mare greutate putu afla împărăteasa Elena locurile sfinte, căci muntele Golgota era clădit cu temple idoleşti care trebuiră dărâmate. Împărăteasa însăşi stătea de faţă la lucrări şi arăta ostaşilor şi lucrătorilor unde să sape.
După multă săpătură, în sfârşit, fu descoperită peştera Sfântului Mormânt şi, nu departe de acolo, fură aflate şi cele trei cruci de lemn în care se păstrau încă piroanele răstignirii. Greutatea era însă acum să se afle care dintre cele trei cruci este Crucea Mântuitorului. Atunci patriarhul din acele vremi, Macarie, duse toate cele trei cruci şi le atinse de o femeie bolnavă. Când se atinse de ea a treia cruce, îndată se tămădui. Prin această minune se află Crucea Mântuitorului. Împărăteasa Elena o îmbrăcă într-o ladă de argint făcută în formă de cruce, iar Patriarhul Macarie o aşeză cu mare prăznuire în biserică. Popor mult se strânse cu acest prilej la biserică şi gloata năvălea să vadă şi să sărute Sfânta Cruce. Atunci Patriarhul Macarie se sui pe un loc înalt şi ridică Sfânta Cruce în văzul tuturor. Poporul îngenunche în faţa ei, strigând cu glas înalt: „Doamne, miluieşte!”. În amintirea acestei aflări a rămas Praznicul Aflării şi Înălţării Sfintei Cruci.
Împărăteasa Elena a lăsat Sfânta Cruce în grija Patriarhului Macarie. Ea a dus cu sine numai o parte din Sfânta Cruce şi piroanele. Însă în curgerea vremilor şi a prigoanelor, Sfânta Cruce s-a pierdut. În muzeul Patriarhiei din Ierusalim se arată azi numai câteva firicele de lemn despre care se spune că ar fi din Crucea Mântuitorului.