Învățători și ucenici
Traian Dorz - Pășunile Dulci
1 - Adevăratul conducător se gândește nu la sine însuși ci la tot viitorul poporului său pe care îl conduce.
Binecuvântați să fie - și binecuvântați vor fi cât va ține poporul pentru care au lucrat, - acei conducători care s-au gândit la bunăstarea poporului lor.
La viitorul fericit, pașnic și liber al fiilor poporului peste care Dumnezeu i-a făcut să ajungă și ei, într-un ceas din istoria lui, conducători.
Dumnezeu și Istoria, vor răsplăti cu o glorie veșnică pe cei care gândesc în primul rând la binele celor mulți smeriți.
2 - Adevăratul învățător se gândește nu numai la elevii săi de astăzi, ci și la acei pe care îi vor pregăti aceștia mâine.
Adevăratul părinte nu se gândește numai la copiii săi, ci și la ce vor deveni copiii acestora mâine,
și în tot viitorul lor.
Ce mare este simțul răspunderii pentru împlinirea cinstită a datoriei tale.
3 - Când cineva pregătește un lucru,
sau crește un copil,
sau instruiește un ucenic,
sau pune o temelie,
sau veghează asupra unei societăți,
- acela trebuie să-și simtă toată răspunderea sa până în veșnicie pentru opera pe care o face.
Căci ori binele ori răul lui, o să aibă urmări veșnice în alții.
4 - Dacă fiind într-un loc de răspundere, nu avem conștiința răspunderii, noi suntem, și vom fi blestemați veșnic, de toți acei care din pricina noastră se duc fără să-și dea seama acum la o pierzare veșnică.
Ce cumplit este totuși să te gândești că cineva s-a nefericit din vina ta.
5 - Cine răspunde pentru viitorul unei familii, dar nu-și face datoria cu simțul și cu conștiința răspunderii, acela va fi făcut vinovat de uciderea familiei sale.
Cine face acest lucru cu o societate, cu un popor, sau cu o generație - este vinovat față de toate generațiile și poate chiar de toate popoarele.
Căci fiecare păcat poate da naștere la o catastrofă.
6 - Așa devin unii binefăcători ai umanității, sau criminali ai ei.
Binefăcători ai poporului lor, sau ucigașii lui.
Cinstea lui Hristos, sau ocara Sa.
7 - Voia noastră este cel mai mare dușman al nostru de cele mai multe ori.
Numai Voia lui Dumnezeu, ne este un prieten binevoitor.
Voia noastră a nimicit cele mai multe din bucuriile noastre.
Ne-a îndepărtat pe cei mai buni din prietenii noștri.
Și ne-a zdrobit ființe unora cele mai dragi ale inimii.
Să ne supunem totdeauna voia noastră - Voii lui Dumnezeu.
8 - Acela care ține totdeauna ca în toate să se facă numai voia lui,
acela care ține morțiș să se impună numai părerea sa,
să triumfe numai ideile sale,
să se rezolve în primul rând numai problema lui,
să-i fie asigurate numai interesele sale,
- acela va ajunge în curând să fie urât de toți, ocolit de toți, părăsit de toți.
Și nu-i o altă creatură de sub soare mai vrednică de lepădat ca aceasta.
9 - Înainte de a-și birui pe cel mai dintâi și mai puternic vrăjmaș al Său și al nostru al tuturora, pe Satana și păcatul,
- Domnul Isus S-a biruit pe Sine, Cel mai puternic.
Și-a biruit Voia Sa, cea și mai dintâi.
Adevărata și cea mai mare biruință a lui Hristos a fost aceea că Și-a biruit Voia Sa,
și Și-a supus-o pentru totdeauna Voii Tatălui.
10 - Cea dintâi luptă a Domnului Isus Hristos nu S-a dat, ca să zicem așa, pe pământ, în pustiu cu Satana.
Ci s-a dat în ceruri și cu Sine Însuși, - până Și-a supus Voia Sa și a primit Voia Tatălui, ca să Se smerească pe Sine Însuși, să ia chip de rob, să vină pentru noi până la noi.
Să primească de la noi ce a primit. Ca să ne poată da ce ne-a dat.
Aceea a fost cea mai mare jertfă și cea mai mare biruință.
Toate celelalte la un loc n-au mai fost atât de grele.
11 - O, dacă și noi ne-am birui întâi pe noi înșine, ce ușor ne-ar fi să le biruim pe toate celelalte.
Și dacă ne-am supune voia noastră Voii lui Hristos, cât de minunat ni s-ar realiza toate dorințele care lucrează cu adevărat spre mântuirea noastră și spre slava Lui.
12 - Când cineva face răul dându-și seama că face rău, și fără să caute măcar iluzia unei bune îndreptățiri cât de slabă pentru ceea ce face,
- ci face răul numai pentru plăcerea de a face răul
- acela nu mai e om. Acela e demon.
- Căci numai demonul poate face răul din lăcomia de-a face răul.
13 - Pentru o astfel de faptă și pentru un astfel de făptaș, conștient și calculat al crimei, fără absolut nici o justificare, ci numai pentru a o face,
- nu te poți nici măcar ruga.
Fiindcă ți-ar fi groază să-ți și deschizi gura pentru astfel de fapte.
14 - Pentru cei care în inima lor au o intenție bună, chiar dacă din nepriceperea lor nu știu cum să și-o controleze cât este de bună și cât nu...
Pentru acei care cu un gând bun, dar ușuratic fac răul sperând să iasă binele din el.
Pentru acei care cred că au o iluzie de justificare pentru răul pe care îl fac,
sau pentru acei pe care cu voia ta vrei să-i socotești că nu știu ce fac,
- pentru aceștia, te poți ruga, zicând că nu știu ce fac, când fac aceste păcate.
15 - Și afară de cazurile foarte rare, foarte clare și foarte întemeiate, când făcătorul răului este un demon conștient, nu un om inconștient, - noi trebuie să ne dăm toate silințele să-i socotim pe toți semenii noștri, când îi vedem păcătuind chiar împotriva noastră - și mai ales atunci-
- că nu știu ce fac. Ca să ne putem ruga pentru ei și să-i putem ierta.
Căci altfel nu-i putem nici ierta, nici nu ne putem ruga pentru ei.
Iar atunci vina noastră poate să fie uneori mai mare ca a lor.
16 - Pacea lui Dumnezeu, care vine din pacea cu Dumnezeu - este o stare care îți ține inima umplută totdeauna din belșug de siguranță și de liniște, de mulțumire și de încredere.
Cum este umplută o mașină de căldură, de lumina și de puterea electrică, atunci când legătura ei cu uzina este deplină.
17 - Din Veșnicii Fiul era în Sânul Tatălui, Una cu Tatăl și Unul cu Tatăl, fără să existe între Fiul și Tatăl nici o despărțire.
Cum nu există nici o despărțire între idee și creier, între sunet și instrument, între simțire și inimă.
Sunt una și aceeași.
18 - Sunt unul și una, ideea izvorând din creier, iar creierul reprezentându-se prin idee.
Sunetul existând în instrument, iar instrumentul manifestându-se prin sunet.
Simțirea exteriorizându-se din inimă, iar inima cuprinzându-se în simțire.
Păcatul omenirii a fost accidentul care s-a interpus tocmai acolo între Aceste Două Nedespărțiri, pentru clipa dintre acceptarea ispășirii din Ghețimani și împlinirea ei pe Golgota.
19 - Dintre aceste trei cuvinte: Pentru ce M-ai părăsit? - cele două din urmă le înțelegem cu durere și știm ce înseamnă.
Dar cel dintâi: Pentru ce - acesta nu-l putem încă înțelege decât într-un singur fel pe care l-am putea da noi: păcatul nostru.
Da, pentru păcatul nostru.
Dar acest cuvânt ascunde încă lucruri atât de adânci. O, dacă ne-am cufunda până în adâncul pocăinței, câte lumini am afla acolo!
20 - După ce păcatul a fost ispășit,
după ce tot ce despărțise pentru o clipă unitatea și părtășia cu Tatăl,
- Fiul zdrobit de ranele pe care pentru ascultarea Lui de Tatăl le primise,
- a Revenit în Cer spre a-Și primi nu numai o și mai mare slavă, dar o și mai mare mulțumire.
Pentru că mulțumirea cea mai înaltă poate urma numai după ascultarea cea mai adâncă.
Dumnezeul nostru, Te rugăm dă-ni-le și nouă ca Lui.
Amin.