Învăţători şi ucenici

1 - Adevăratul conducător se gândeşte nu la sine însuşi ci la tot viitorul poporului său pe care îl conduce.

Binecuvântaţi să fie - şi binecuvântaţi vor fi cât va ţine poporul pentru care au lucrat, - acei conducători care s-au gândit la bunăstarea poporului lor.

La viitorul fericit, paşnic şi liber al fiilor poporului peste care Dumnezeu i-a făcut să ajungă şi ei, într-un ceas din istoria lui, conducători.

Dumnezeu şi Istoria, vor răsplăti cu o glorie veşnică pe cei care gândesc în primul rând la binele celor mulţi smeriţi.

2 - Adevăratul învăţător se gândeşte nu numai la elevii săi de astăzi, ci şi la acei pe care îi vor pregăti aceştia mâine.

Adevăratul părinte nu se gândeşte numai la copiii săi, ci şi la ce vor deveni copiii acestora mâine,

şi în tot viitorul lor.

Ce mare este simţul răspunderii pentru împlinirea cinstită a datoriei tale.

3 - Când cineva pregăteşte un lucru,

sau creşte un copil,

sau instruieşte un ucenic,

sau pune o temelie,

sau veghează asupra unei societăţi,

- acela trebuie să-şi simtă toată răspunderea sa până în veşnicie pentru opera pe care o face.

Căci ori binele ori răul lui, o să aibă urmări veşnice în alţii.

4 - Dacă fiind într-un loc de răspundere, nu avem conştiinţa răspunderii, noi suntem, şi vom fi blestemaţi veşnic, de toţi acei care din pricina noastră se duc fără să-şi dea seama acum la o pierzare veşnică.

Ce cumplit este totuşi să te gândeşti că cineva s-a nefericit din vina ta.

5 - Cine răspunde pentru viitorul unei familii, dar nu-şi face datoria cu simţul şi cu conştiinţa răspunderii, acela va fi făcut vinovat de uciderea familiei sale.

Cine face acest lucru cu o societate, cu un popor, sau cu o generaţie - este vinovat faţă de toate generaţiile şi poate chiar de toate popoarele.

Căci fiecare păcat poate da naştere la o catastrofă.

6 - Aşa devin unii binefăcători ai umanităţii, sau criminali ai ei.

Binefăcători ai poporului lor, sau ucigaşii lui.

Cinstea lui Hristos, sau ocara Sa.

7 - Voia noastră este cel mai mare duşman al nostru de cele mai multe ori.

Numai Voia lui Dumnezeu, ne este un prieten binevoitor.

Voia noastră a nimicit cele mai multe din bucuriile noastre.

Ne-a îndepărtat pe cei mai buni din prietenii noştri.

Şi ne-a zdrobit fiinţe unora cele mai dragi ale inimii.

Să ne supunem totdeauna voia noastră - Voii lui Dumnezeu.

8 - Acela care ţine totdeauna ca în toate să se facă numai voia lui,

acela care ţine morţiş să se impună numai părerea sa,

să triumfe numai ideile sale,

să se rezolve în primul rând numai problema lui,

să-i fie asigurate numai interesele sale,

- acela va ajunge în curând să fie urât de toţi, ocolit de toţi, părăsit de toţi.

Şi nu-i o altă creatură de sub soare mai vrednică de lepădat ca aceasta.

9 - Înainte de a-şi birui pe cel mai dintâi şi mai puternic vrăjmaş al Său şi al nostru al tuturora, pe Satana şi păcatul,

- Domnul Isus S-a biruit pe Sine, Cel mai puternic.

Şi-a biruit Voia Sa, cea şi mai dintâi.

Adevărata şi cea mai mare biruinţă a lui Hristos a fost aceea că Şi-a biruit Voia Sa,

şi Şi-a supus-o pentru totdeauna Voii Tatălui.

10 - Cea dintâi luptă a Domnului Isus Hristos nu S-a dat, ca să zicem aşa, pe pământ, în pustiu cu Satana.

Ci s-a dat în ceruri şi cu Sine Însuşi, - până Şi-a supus Voia Sa şi a primit Voia Tatălui, ca să Se smerească pe Sine Însuşi, să ia chip de rob, să vină pentru noi până la noi.

Să primească de la noi ce a primit. Ca să ne poată da ce ne-a dat.

Aceea a fost cea mai mare jertfă şi cea mai mare biruinţă.

Toate celelalte la un loc n-au mai fost atât de grele.

11 - O, dacă şi noi ne-am birui întâi pe noi înşine, ce uşor ne-ar fi să le biruim pe toate celelalte.

Şi dacă ne-am supune voia noastră Voii lui Hristos, cât de minunat ni s-ar realiza toate dorinţele care lucrează cu adevărat spre mântuirea noastră şi spre slava Lui.

12 - Când cineva face răul dându-şi seama că face rău, şi fără să caute măcar iluzia unei bune îndreptăţiri cât de slabă pentru ceea ce face,

- ci face răul numai pentru plăcerea de a face răul

- acela nu mai e om. Acela e demon.

- Căci numai demonul poate face răul din lăcomia de-a face răul.

13 - Pentru o astfel de faptă şi pentru un astfel de făptaş, conştient şi calculat al crimei, fără absolut nici o justificare, ci numai pentru a o face,

- nu te poţi nici măcar ruga.

Fiindcă ţi-ar fi groază să-ţi şi deschizi gura pentru astfel de fapte.

14 - Pentru cei care în inima lor au o intenţie bună, chiar dacă din nepriceperea lor nu ştiu cum să şi-o controleze cât este de bună şi cât nu...

Pentru acei care cu un gând bun, dar uşuratic fac răul sperând să iasă binele din el.

Pentru acei care cred că au o iluzie de justificare pentru răul pe care îl fac,

sau pentru acei pe care cu voia ta vrei să-i socoteşti că nu ştiu ce fac,

- pentru aceştia, te poţi ruga, zicând că nu ştiu ce fac, când fac aceste păcate.

15 - Şi afară de cazurile foarte rare, foarte clare şi foarte întemeiate, când făcătorul răului este un demon conştient, nu un om inconştient, - noi trebuie să ne dăm toate silinţele să-i socotim pe toţi semenii noştri, când îi vedem păcătuind chiar împotriva noastră - şi mai ales atunci-

- că nu ştiu ce fac. Ca să ne putem ruga pentru ei şi să-i putem ierta.

Căci altfel nu-i putem nici ierta, nici nu ne putem ruga pentru ei.

Iar atunci vina noastră poate să fie uneori mai mare ca a lor.

16 - Pacea lui Dumnezeu, care vine din pacea cu Dumnezeu - este o stare care îţi ţine inima umplută totdeauna din belşug de siguranţă şi de linişte, de mulţumire şi de încredere.

Cum este umplută o maşină de căldură, de lumina şi de puterea electrică, atunci când legătura ei cu uzina este deplină.

17 - Din Veşnicii Fiul era în Sânul Tatălui, Una cu Tatăl şi Unul cu Tatăl, fără să existe între Fiul şi Tatăl nici o despărţire.

Cum nu există nici o despărţire între idee şi creier, între sunet şi instrument, între simţire şi inimă.

Sunt una şi aceeaşi.

18 - Sunt unul şi una, ideea izvorând din creier, iar creierul reprezentându-se prin idee.

Sunetul existând în instrument, iar instrumentul manifestându-se prin sunet.

Simţirea exteriorizându-se din inimă, iar inima cuprinzându-se în simţire.

Păcatul omenirii a fost accidentul care s-a interpus tocmai acolo între Aceste Două Nedespărţiri, pentru clipa dintre acceptarea ispăşirii din Gheţimani şi împlinirea ei pe Golgota.

19 - Dintre aceste trei cuvinte: Pentru ce M-ai părăsit? - cele două din urmă le înţelegem cu durere şi ştim ce înseamnă.

Dar cel dintâi: Pentru ce - acesta nu-l putem încă înţelege decât într-un singur fel pe care l-am putea da noi: păcatul nostru.

Da, pentru păcatul nostru.

Dar acest cuvânt ascunde încă lucruri atât de adânci. O, dacă ne-am cufunda până în adâncul pocăinţei, câte lumini am afla acolo!

20 - După ce păcatul a fost ispăşit,

după ce tot ce despărţise pentru o clipă unitatea şi părtăşia cu Tatăl,

- Fiul zdrobit de ranele pe care pentru ascultarea Lui de Tatăl le primise,

- a Revenit în Cer spre a-Şi primi nu numai o şi mai mare slavă, dar o şi mai mare mulţumire.

Pentru că mulţumirea cea mai înaltă poate urma numai după ascultarea cea mai adâncă.

Dumnezeul nostru, Te rugăm dă-ni-le şi nouă ca Lui.

Amin.