Iosif din Arimateea

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

„ Când s-a înserat, fiindcă era ziua Pregătirii, adică ziua dinaintea Sabatului, a venit Iosif din Arimateea, un sfetnic cu vază al soborului, care și el aștepta Împărăția lui Dumnezeu. El a îndrăznit să se ducă la Pilat, ca să ceară trupul lui Iisus. Pilat s-a mirat că murise așa de curând; a chemat un sutaș și l-a întrebat dacă a murit de mult. După ce s-a încredințat de la sutaș că a murit, a dăruit lui Iosif trupul. Și Iosif a cumpărat o pânză subțire de in, a dat jos pe Iisus de pe cruce, L-a înfășurat în pânza de in și l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la ușa mormântului. ” (Mc 15, 42-46)

Din cele arătate nouă aici în Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, se desprind o mulțime de învățături care pot folosi și totdeauna ele au folosit pe drumul vieții celor care socoteau că în altă parte nu pot să găsească lumina necesară, nici ceva care poate să le ajute mai bine. De aceea noi din toată inima mulțumim lui Dumnezeu când ne putem aduna, când ne putem întâlni și când, cu ajutorul Domnului, ne putem sfătui din Cuvântul Său, spre a putea trage și învățăturile care ne sunt necesare. Atât de necesare, încât nu există pe lumea asta termen de comparație.

De atâtea ori suntem gata să spunem ceva despre cineva, să ne pronunțăm referitor la cineva... Dar e bine să cunoaștem ce este în inimile oamenilor.

Uitați, aici, în mijlocul unui sobor de talia aceea, unde mai-mari erau Ana și Caiafa, se găsea și un sfetnic cu vază care, după cum spune Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, aștepta Împărăția lui Dumnezeu... Omul acesta a îndrăznit să meargă la Pilat, să ceară trupul Domnului Iisus.

Puțin mai înainte, dacă răsfoim pagina Cărții Sfinte, avem să găsim foarte puțini lângă Cruce... Ceilalți s-au dus de-acolo. Cine știe în ce situații și la ce meditau ei acolo unde stăteau îngroziți în urma celor văzute.

Că într-adevăr, din ce s-a întâmplat, numai povestește cineva câte ceva... Acolo unde în bătaie, în sânge și moarte, un fior străbătea... A trecut prin starea aceasta și Iosif din Arimateea, care „aștepta Împărăția lui Dumnezeu”; și Sfântul Matei spune că era și el un ucenic al lui Iisus. Omul ăsta, în inima lui, în sinea lui, cine știe ce gândea și el! Că probabil o fi fost și el cu mulțimea, asistând la răstignire; văzuse ce s-a întâmplat acolo... Nu-i ușor să vezi o asemenea scenă.

Dar ne putem gândi la Maica Domnului, în ce situație a fost pusă. Ce a trebuit să vadă ochii ei. Celelalte femei, surorile noastre de atunci, care întotdeauna sunt mai slăbuțe decât bărbații, în ce situație or fi fost puse și ele. Probabil - zicând și de omul acesta, de Iosif- el poate că nu era în uniforma cu care se ducea la serviciu, dar oricum el L-a privit și L-a văzut...

Dar Domnul era mort acum. Cel despre care auzise atâtea lucruri... Cel care înviase atâția morți și despre care s-a vorbit sigur în Sinedriu. Nici ele, organele înalte, nu știu totdeauna ce se petrece sau ce se poate ascunde de ochii lor. Unde au fost aprozii? Unde au fost cei trimiși de ei ca să le aducă informațiile de care aveau nevoie? Aceștia voiau să vadă mai ales cum se desfășoară lucrurile și urmăreau cu atenție deznodământul.

În ultima săptămână știm cum S-a purtat Domnul cu ei, cu fariseii! Într-adevăr, a culminat cu cele opt „vaiuri”, învinovățindu-i pentru toate acțiunile lor întreprinse în mijlocul poporului aceluia tocmai atunci când El era între ei. Și chiar pe Ierusalim îl socotește vinovat pentru că a avut o vreme când a fost cercetat, dar pe care el nu și-a cunoscut-o fapt pentru care știți ce s-a întâmplat cu Ierusalimul.

Dar iată că în mijlocul unor oameni, zic, de talia asta, era cineva care își dădea totuși seama... Și în situația asta, când Domnul era pe Cruce, se duce la Pilat și îi cere trupul lui Iisus.

Eu m-am gândit: ducându-se în fața lui Pilat... poate că faptul aceasta nu era chiar atâta de grav, deși era posibil să aibă repercusiuni asupra funcției și poziției lui când se va fi auzit că nu s-a dus în fața lui Ana și a lui Caiafa... Când vor fi auzit și restul oamenilor, restul marilor preoți din sânul Sinedriului, desigur, s-ar fi putut găsi cineva în funcție să se ridice împotriva lui Iosif. Și loc între ei Iosif n-ar mai fi avut...

În sfârșit, el așa cum arată Cuvântul lui Dumnezeu, se duce, are îndrăzneala și se duce și cere Trupul Domnului. Pilat îl cheamă - cum i-am zice noi astăzi - pe comandantul plutonului de execuție, să vadă dacă victima este într-adevăr moartă. Îl cheamă pe sutaș și se încredințează de la el, de la omul care lângă Cruce a exclamat cuvintele acelea minunate: „Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”.

Acestea s-au petrecut în casa lui Pilat. Vă închipuiți o cameră unde cel ce purta vulturul roman era în fața lui. În poziție de drepți stătea căpitanul, cel care comandase execuția. Acest sutaș venise, iar Iosif din Arimateea, omul din Sinedriu, stătea acolo nu ca și noi aici, unde stăm acum. Și discutau nu cum discutăm noi acum... Cine știe ce bănuiau, mai ales că și soția lui Pilat trimisese să-i spună acestuia, când el stătea pe scaun și-L judeca pe Domnul, să nu aibă nimic a face cu acest Neprihănit.

Fiindcă ea văzuse cele ce se petrecuseră în casa lui Iair. Se spune că era prietenie între familia lui Pilat și a lui Iair, care și el era un om cu vază în cetatea aceea și în timpul acela. Și el L-a văzut. Deci și în casa lor se vorbea de Domnul Iisus... (Nu numai în adunarea noastră se vorbește despre El... Peste tot, aproape două mii de ani s-au discutat aceste lucruri. Acolo și ei au discutat de asemenea și nu știau ce să creadă despre toate acestea.)

Dar în împrejurarea aceasta, Iosif din Arimateea, un sfetnic de vază al soborului, are curajul să se ducă la Pilat și să ceară trupul Domnului Iisus când era mort pe Cruce. Ai zice: „Bine și ai crede cumva că a avut îndrăzneala să meargă după ce a auzit că a înviat, dar nu acuma mort... Răstignit, mort pe Cruce!... Să meargă să ia un mort de pe Cruce!... Ce act de vitejie, ai zice...

Și totuși era cel mai mare act de vitejie. Și, după câte ni se arată aici, Pilat i-a dat trupul Domnului. I-a dat pe Domnul să fie al lui. Că așa scrie în Evanghelie, că după ce au insistat iudeii, li L-au dat ca să-L răstignească, spun sfinții evangheliști. Și tot așa i-L dă lui Iosif acum, ca să-l îngroape.

Nepăsător nu a fost Pilat în toată acțiunea asta, nici când a trebuit să accepte să Îl dea să fie răstignit, nici acum când i se cerea să fie luat de pe Cruce.

Și s-a dus Iosif din Arimateea acolo, a cumpărat pânză de in și L-a luat, spune Sfânta Carte, așa cum am citit mai înainte. M-am gândit cutremurat: ce scuze o fi trebuit să folosească și cum o fi trebuit să se poarte el ca să Îl ia pe Domnul de pe Cruce. Grija pe care o fi trebuit să o aibă ca să Îl ia pe Domnul de pe Cruce, cum să umble cu Fiul lui Dumnezeu, pentru că era acolo și Maica Domnului, și sfintele femei; și Sfântul Evanghelist Ioan era de față...

În fine, Îl iau de pe Cruce, Îl învelesc și Îl pun în mormânt nou. În mormânt nou L-au pus. Eu m-am gândit mai departe și am rămas atât de mișcat după ce am citit în locul acesta din Biblie, că nu mă rabd să nu vă împărtășesc ce sentiment profund și ce influență a avut asupra mea Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu... Ce am simțit? Mi-am zis: a urmat apoi învierea. S-a arătat, așa cum știm.

Spune Cuvântul lui Dumnezeu despre toate arătările acestea. (Iar fratele Traian arată în meditațiile sale întâlnirea dintre Mântuitorul și Sfânta Fecioară, Maica Lui. Într-adevăr, poate n-ai găsi cuvânt [să descrii] sau poate ai profana [încercând să descrii oricum] clipa aceea unică a întâlnirii dintre o Mamă și un Fiu.

Acestea sunt întotdeauna curate: iubirea dintre o mamă și un fiu.) Ce o fi fost în clipa aceea când Mântuitorul S-a arătat Sfintei Fecioare nu scrie nicăieri nimic... Dar [știm cum] L-au văzut ucenicii!...

Dar oare Însuși Mântuitorul nu Se va fi arătat și lui Iosif din Arimateea? Scrie Sfântul Apostol Pavel că Mântuitorul, după învierea Sa, S-a arătat deseori multora, timp de 40 de zile. Mai scrie în altă parte că o dată s-a arătat la peste cinci sute de frați deodată, dintre care, spune Sfântul Apostol Pavel că cei mai mulți sunt vii...

Aci m-am gândit singur, în adunarea aceasta deosebită: ca cerul de pământ, așa au fost, sunt și vor fi, cât veacurile, adunările Sinedriului față de adunările unde vine Hristos.

El este prezent între frați. Și Îl va fi văzut Iosif din Arimateea, zic, poate în prima adunare de felul acesta... când în mijlocul lor a apărut Mântuitorul.

Sigur, unii dintre ei s-au întâlnit - și va fi încercat și Iosif să vină acolo unde Domnul le-a spus. Ucenicii îi vor fi făcut loc, ca și Iosif să fie între ei când aveau să-L vadă pe Domnul Iisus.

Și m-am gândit că Domnul s-o fi dus la Iosif și va fi pus Mâna Lui după capul său și după aceea Îl va fi sărutat pe Iosif în fața lor.

El a avut un curaj pe care puțini mai reușesc să îl mai aibă. Sunt vremuri în care Domnul este în situații grele... Aduceți-vă aminte cât de cu greu cercetezi casa unui frate în asemenea situații. Chiar a celui mai bun prieten. Când el e într-o situație în care împrejurările îl fac ca el să fie bănuit că e vinovat. Tu n-ai vrea să știe cineva că și tu ești dintre ai lui... Iosif din Arimateea, el a dovedit-o. Să fii lângă Hristos când El este pe Cruce! Să fii lângă frații tăi când ei sunt pe Cruce! Să fii lângă Lucrarea lui Dumnezeu când ea este pe Cruce!

M-am gândit la Sfântul Ioan Gură de Aur, iubiții mei. De atâtea ori îi aud pe atâția oameni vorbind așa impunător și de sus, lăudându-se cu Sfântul Ioan Gură de Aur... E adevărat, în fața altarelor noastre stă Sfântul Ioan Gură de Aur; dar oare ne-am gândit, dacă ei s-ar strămuta în cei 31 de ani când Sfântul Ioan Gură de Aur a trebuit să fie dat afară din slujba pe care a avut-o, să fie caterisit, depus? Depus nu înseamnă caterisit. La caterisire se poate reveni, dar atunci când ești depus nu mai este măsură să poate cineva să intervină, să mai revoce sentința adusă. Și Sfântul Ioan Gură de Aur a avut asemenea perioade în viața lui, dar câți se vor fi găsit atunci să vorbească despre el.

De aceea crește inima în mine de bucurie ori de câte ori aud frații vorbind despre Părintele Iosif care s-a aflat în aceeași situație.

Poate că ne complicăm în prea multe lucruri, dar Dumnezeu cunoaște și știe nevinovăția acestui om și a acestei Lucrări, al cărei rost atât de puțini oameni îl înțeleg în mijlocul Bisericii noastre și al neamului nostru.

Rostul Părintelui Iosif și rostul Lucrării lui Dumnezeu! Mă refer la rostul acelora care îndrăznesc în asemenea situații, când e Domnul răstignit pe Cruce, să aibă curajul. Nu-i o îndrăzneală zadarnică. Noi vom vedea. Aceasta a fost o răsplată mică... dacă a fost așa cum mi-am închipuit eu, că Domnul Iisus S-o fi dus și-l va fi cuprins cu mâinile pe după cap pe Iosif tot așa cum Îl va fi luat el pe Domnul de pe Cruce.

Dar va veni o altă zi! Și ochii noștri vor vedea și Domnul ne va arăta - acelora ce, prin harul lui Dumnezeu, ne ducem mântuirea până la capăt - slava Lui. Și vom ajunge slăvita și binecuvântata zi când vom fi Dincolo. Și în fața tuturor celor cu ramuri de finic în mâini, Domnul Iisus va face lucrul acesta.

Cu Mâna cea străpunsă, din care a curs Sângele care a șters păcatele tuturor celor răscumpărați din toate veacurile, ne va arăta Domnul mâna lui Iosif, spunând: „Mâna asta a scos piroanele din Mâna care a vărsat sânge, ca să mântuiască păcatele lumii, în vremea când toți au fugit de lângă Mine.”

Facă Domnul ca, prin mila și îndurarea Lui, să nu mai fie nimic în stare să ne despartă pe noi de dragostea Lui. Cât de minunat spune Sfântul Apostol Pavel!

Povesteam pe drum, venind încoace, despre felul în care Părintele Iosif căuta să inspire în frații din Lucrarea Oastei Domnului curajul. Să nu cedeze în fața primejdiei, pentru că, în ultimă instanță, noi nu avem de luptat împotriva cărnii, împotriva lucrurilor din lumea asta. Domnul Însuși a spus că: „Împărăția Mea nu-i din lumea aceasta”. Și ceea ce facem noi în lupta declarată de Oastea Domnului e ceea ce a spus Cuvântul lui Dumnezeu: că Domnul Iisus a venit să nimicească lucrările diavolului. Și Oastea Domnului s-a angajat să lucreze - spunea Părintele Iosif într-un articol odată - tocmai contra Satanei.

„Luptăm cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume”... Asta face Oastea Domnului!... Luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume. Întotdeauna! Să nu bănuiască cineva că numai acuma trebuie asta. Când Părintele Iosif a spus lucrurile acestea, nu era atunci o situație pe care să nu o poți compara cu stările pe care le trăim noi astăzi.

Totdeauna a fost necesar serviciul oamenilor, să apere drepturile lui Dumnezeu în lume. Și de aceea Dumnezeu a ridicat în mijlocul poporului nostru Oastea Domnului: să lupte pentru drepturile Lui, nu pentru drepturile lor. Că a lor problemă a rezolvat-o El. Și ei nu-și caută drepturile lor, ci vor să ajute Lucrarea lui Dumnezeu, în folosul celorlalți, care nu au ajuns încă să-L cunoască pe Dumnezeu.

În sensul acesta arăta Părintele Iosif într-una din revistele publicate - prin care a căutat să ne formeze după voia lui Dumnezeu - despre Mucius Scevola, sub titlul „A fost și va mai fi”, unde scria că în timpul romanilor s-a ridicat un popor împotriva acestora, cu scopul de a cuceri Roma. Și, câțiva dintre ostașii Romei, o ceată, au spus că ei cu hotărâre se duc și vor să-l ucidă pe regele care se ridicase la hotar împotriva lor ca să cucerească o parte din imperiu.

Împrejurările arată că au fost prinși și mai ales unul dintre ei, Mucius Scevola, care se angajase cu jurământ la astfel de acțiune. A fost prins, legat și dus în fața împăratului dușman. I se spuse că, în numele legii, va trebui să fie ars. Lângă rege era un altar unde se aduceau jertfe idolului lor.

Scevola a întins mâna deasupra focului și mâna a început să ardă și a ars mâna deasupra focului și el stătea zâmbind, privind la rege. Împăratul l-a scos de acolo și i-a spus:

- Destul! Să fie eliberat!... Poporul acesta roman nu poate fi înfrânt cu totul, că oamenii ăștia sunt de neînvins. Și a renunțat să facă război.

Părintele Iosif, pe urmă, arată că creștinismul a avut oameni care l-au depășit pe Mucius Scevola.

Prin acțiunea lor, prin devotamentul lor, prin eroismul lor, Biserica își face înscriși eroii și martirii ei. Și scrie Părintele Iosif undeva că a primit o scrisoare de la Părintele Vasile. Și Părintele Iosif redă acolo o parte din ea: „Vă scriu, Părinte, cu sângele în gură; că mi s-a rupt plămânul și gura e plină de sânge; dar nu las steagul!”.

Și știți că Părintele Vasile așa a murit, vorbind în marea Catedrală din București, din Ghencea, aceea care e ridicată spre slava lui Dumnezeu și pentru bucuria fraților veniți să se adune. N-a mai putut să vorbească - și-i scrie părintelui hotărârea sa de a muri pentru Domnul.

Și nu numai unul a fost. Sunt și vor mai fi încă mulți așa.

Se mai arată un alt caz de un asemenea eroism, în legătură cu un pusnic coborât în Roma în timpul distracțiilor acelora cu gladiatori. Cum mulțimea mergea în direcția arenelor, pusnicul s-a dus și el, să vadă unde merge așa mare mulțime. A ajuns acolo la arenă și a văzut ce se petrecea acolo, cum unul dintre cei doi gladiatori, care erau robi, îl învingea pe celălalt. (Se zice că plăcerea cea mai mare a publicului era când unul dintre gladiatori era sub călcâiul celuilalt, iar cel de deasupra înfigea furca în el și îl dădea gata.) Și pusnicul nu a mai putut răbda și, de acolo de unde privea, a sărit în arenă, în mijlocul luptei, și i-a despărțit pe cei doi gladiatori. Și de acolo a strigat: „Să înceteze păgânismul!”

Cum toți așteptau clipa în care să se poată bucura, mulțimea a început să murmure și, în ultimă instanță, într-un glas, ca în cazul Mântuitorului când strigau să-L răstignească, a strigat și acum să-l omoare pe cel ce a tulburat bucuria pe care ei așteptau să o aibă.

Pusnicul și-a desfăcut frumos cămașa și a zis: „Înfigeți sabia!” Și au înfipt sabia în el.

Era în foaie scris: „Așa s-a coborât din Munții Apuseni un pusnic în vremurile noastre, în mijlocul păgânismului anului 1923, și a strigat: „Să înceteze păgânismul! Să înceteze bețiile! Să înceteze jocurile! Să înceteze desfrânările! Să înceteze minciuna! Să înceteze calomniile! Să înceteze toate! Poporul acesta are nevoie de îmbrățișarea și de dragostea lui Dumnezeul ” „Probabil - scria mai departe în articol - va trebui și pusnicul zilelor noastre să plătească ce a plătit pusnicul din arena din Roma”.

Dar împăratul Romei a dat dispoziție într-adevăr să înceteze păgânismul. Cu data de mâine-zi a și încetat. Nu s-a mai petrecut în Roma așa ceva. Numele împăratului nu îl rețin - îl pomenește Părintele Iosif.

Orice biruință trebuie pecetluită cu jertfă. În istoria Bisericii noastre, în mijlocul poporului nostru, au fost astfel de jertfe.

Pe urmă mai arată o altă pildă. V-o spun și pe asta și pe urmă închei: cazul căpitanului Mușat, în luptele de la Mărășești. Părintele Iosif era un om care, prin scrisul lui, într-adevăr ca un general, reușea să înflăcăreze fronturile, pentru ca să nu cedeze nu în fața dușmanilor văzuți de aici, ci în fața păcatelor care se războiesc cu noi.

Fiecare dintre noi știm ce înseamnă să lupți cu firea ta cea rea, cu păcatele tale și cu toate câte se războiesc cu tine.

În lupta asta, Părintele vrea să-i antreneze pe frați, să lupte ca cei de la Mărășești.

Acolo, atunci, dușmanul începea să vină și lupta se socoti aproape ca fiind pierdută. Dar căpitanul împreună cu cei din compania sa au spus:

- Murim aici! Și i-a pus să facă jurământ cu legământ și a făcut fiecare în jurul lui un cerc pe care a scris: „Aici vom muri sau vom învinge!”

Și cu câtă muniție au avut, au tras încontinuu și s-au luptat, au căzut ei acolo și au murit. Dar dușmanul nu a putut să înainteze. Apoi au venit întăriri din spate și s-a câștigat biruința, ceea ce a adus faima poporului românesc. Și faima Mărășeștiului nostru a ajuns până la marginile lumii. Faima sângelui eroilor de la Mărășești.

Spune Părintele Iosif: „Legămintele noastre sunt legămintele lui Mușat de la Mărășești. Murim sau învingem!”

Dacă va trebui, spune el, să nu vedem câștigată biruința luptei împotriva păcatului și a răului, a luptei împotriva păcatelor și a răutăților care se războiesc cu noi, nu-i nimic; o vor vedea urmașii noștri.

Păcatul macină familia noastră.

Păcatul macină sănătatea noastră.

De unde ne vin bolile? De unde, tot ceea ce aproape că legile statului nu mai pot să oprească? De la păcatele care se războiesc cu noi.

Noi am fost chemați să dăm o mână de ajutor în asemenea situații, pentru ca într-adevăr poporul nostru să fie un popor sănătos și să trăiască în condițiile pe care ni le-a hărăzit Bunul Dumnezeu pe meleagurile astea atât de binecuvântate pentru noi. Numai să știm să-I mulțumim.

De aceea mulțumim lui Dumnezeu pentru ziua frumoasă în care ne-a adunat aici. Vor culege alții, când vor duce la biruință lupta începută. Noi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a chemat și că ne-am putut bucura aici, că într-adevăr în această Lucrarea ne-a ajutat să aflăm mântuirea sufletului nostru. Nu în altă parte. Nu rupându-ne, nu ieșind din cadrele vii ale Bisericii, nici ale tradiției noastre strămoșești.

Ci aici în mijlocul Biserici noastre și în mijlocul poporului nostru. Nu vrem să schimbăm nimic, ci doar viața noastră și a celor care trăiesc în păcate și fărădelegi. Asta trebuie schimbată.

Bunul Dumnezeu să ne ajute pe aceia care până acum am îndrăznit să ascultăm îndemnurile pe care le-am simțit de la mai-marii noștri, să putem să mergem mai departe.

Însă celor care nu au început până acum, Domnul să le ajute să poată începe frumos, îndrăznind spre Acela care ne-a spus: „Îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea!”

Amin.