Iubirea adunării Oastei

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Slăvit să fie Domnul!

Preaiubiții noștri frați și surori, m-a impresionat așa de mult cuvântul pe care fratele Tudorel a spus că scrie la intrarea pe poarta Ierusalimului: „Fii binecuvântat tu, cel care vii în Ierusalim în numele Domnului”. Într-adevăr, e scris de mână omenească, dar e rostit de gura Domnului, la intrarea în fiecare adunare, acolo unde doi sau trei se strâng în numele Domnului. Și El a promis că este în mijlocul lor, la intrarea în fiecare adunare. Cuvântul lui Dumnezeu scrie aceasta, ca o binecuvântare pentru oricine vine și intră în adunarea Domnului.

Într-adevăr, noi am avut de săptămâni întregi stări ca aceasta, în numele Domnului, unde ne-am împărtășit sufletește și ne împărtășim prin harul lui Dumnezeu, din îndemnul Duhului Sfânt, pentru ca de fiecare dată și fiecare dintre noi să ne apropiem cu frica lui Dumnezeu, cu credință și dragoste când ajungem într-o adunare a Domnului, unde doi sau trei, douăzeci sau treizeci, două sau trei sute sau mii ne adunăm în numele Domnului și El este în mijlocul nostru.

Dacă am găsit ceva fericit în viața noastră de când ne-am născut și am ajuns să cunoaștem și noi lumea aceasta, dacă am găsit ceva fericit în ea, a fost acest mare bun pe care Dumnezeu l-a rânduit în zilele noastre: adunarea frățească, adunarea aceasta în care noi împreună cântăm Domnului, înălțăm inima noastră în rugăciune sau în Cuvântul lui Dumnezeu, în mijlocul adunării frățești.

Suntem obosiți adeseori... Cel puțin, eu sunt atât de obosit acum, că, după lungi săptămâni și zile, și nopți de drum și de stat împreună cu frații, abia am putere să rostesc câteva cuvinte. Însă trăiesc în adunarea Domnului - ori de câte ori Domnul mi-ajută să ajung - clipe cerești și capăt puteri totdeauna, de rezistență chiar și pentru trupul aceasta atât de bătrân, atât de obosit și atât de bolnav.

Mă gândesc la acest mare dar pe care l-a făcut Dumnezeu poporului nostru în zilele vieții noastre, cum s-a mai spus și înainte de către frați. părinții noștri, înainte de a se ivi Lucrarea aceasta, n-au cunoscut adunarea. Noi avem adunarea numai de când Dumnezeu a adus în țara noastră Lucrarea Oastei Domnului. Până atunci n-aveam o rugăciune, n-aveam o cântare n-aveam o Biblie, n-aveam versetele Cuvântului lui Dumnezeu. N-aveam nimic... Cum sunt și astăzi locuri și regiuni în care n-a ajuns încă această Lucrare și [cei de acolo] nu cunosc bucuria și harul lui Dumnezeu care se revarsă în adunările noastre peste sufletele noastre.

Noi nu ne dăm seama de aceste binecuvântări când le avem, cum nu ne dăm seama nici de celelalte. Până are omul părinți, nu-și dă seama ce înseamnă părinții. Numai când rămâne fără ei, atunci își dă seama, când încep toate vânturile să-l bată pe el, cel care înainte era adăpostit. Când omul și-a pierdut sănătatea și nu o mai are, atunci își dă seama ce mare preț are sănătatea. Căci atunci când o avea nu știa să o prețuiască. Când omul își pierde sufletul și își pierde mântuirea, abia atunci își va da seama; și își dă seama omul când pierde acest lucru.

Cu adunarea este tot așa. Nu știm s-o prețuim îndeajuns când Domnul ne-o dă. Numai când se ajunge - cum am ajuns noi - să trăiești ani îndelungați fără frați, fără adunare, fără Cuvânt. Să nu poți pune mâna pe Biblie, o singură dată, ani de zile. Ne ardea inima după un verset sfânt! Și dacă nu aveam, tânjeam și sufeream. Ne ardea inima să vedem un frate, să auzim o cântare, să putem rosti o rugăciune. Nu aveai voie să te rogi... [nu puteai să te rogi] decât noaptea, în cele câteva ceasuri [permise pentru] somn, cu pătura trasă pe față, să nu te vadă nimeni. Abia atunci ne dăm noi seama cât de mult face adunarea pentru noi și bucuria frățească, atunci când nu le mai avem.

Dar Domnul să nu ne lase să pierdem niciodată bucuria aceasta. Ci să ne ajute să prețuim lucrurile cele scumpe și unice pe care le avem, când le avem. Să ne prețuim părinții când îi avem, pentru ca nu cumva, luându-ni-i Dumnezeu, să rămânem cu inima împovărată de durere și de remușcări că atunci când i-am avut nu i-am știut prețui.

Să nu ne lase Domnul să ne pierdem sănătatea, pentru ca atunci când ajungi să o cerșești în toate părțile și nu o găsești nicăieri să nu plângi vremea când ai avut-o și n-ai știut s-o păstrezi.

Să nu ne lase Domnul să pierdem adunarea, pentru că atunci când ajungem fără frați, fără cântare, fără rugăciune, fără adunare este ceva îngrozitor... de negândit. Și oricine trece prin aceste [stări] n-are o mai mare remușcare și părere de rău decât pentru timpul când putea să se folosească de bucuria adunării și nu s-a folosit; când a avut frați și surori cu care a putut să se roage, să cânte, să se întărească în Domnul și nu i-a căutat.

Adunarea este un dar al lui Dumnezeu dat neamului nostru și vremurilor noastre. Dumnezeu ne-a dat nouă această bucurie pe care înaintașii noștri, cu 65 de ani înainte de noi, nu l-au avut.

Pe pământul țării noastre, poate că dinainte cu 1500 de ani și cu mai mult - , când au plecat părinții care au întemeiat neamul nostru și au venit peste neamul nostru, 1000 de ani, tot felul de popoare păgâne și barbare, [cei care au locuit aici] n-au cunoscut bucuria acestei adunări; până astăzi, când noi am putut să intrăm în moștenirea părinților și a înaintașilor noștri și, prin harul lui Dumnezeu, să ne bucurăm de acest dar.

Am dorit să stăm împreună. Totdeauna când am trecut pe aici am stat prea puțin cu frații de prin părțile acestea. Și să știți, ne-am gândit: am stat puțin trupește, dar sufletește n-am fost despărțiți niciodată. Pentru că aici am petrecut, încă de mulți zeci de ani, multe clipe frumoase și frații noștri cei care acum sunt părinți și bunici erau atunci copii, când am trecut prima dată prin locurile acestea. Mă uit la acești frați și văd copiii fraților pe care îi țineam pe brațe când am venit pentru prima dată, acum 40-50 de ani, prin părțile acestea. De aceea, pentru noi, adunările acestea, sufletele acestea, locurile acestea sunt locuri de aducere aminte fericite.

Eram copil când eram la Sibiu cu Părintele Iosif și trimiteam în părțile acestea... De câte ori trec prin satele acestea, mi-aduc aminte că acum 50-60 de ani scriam pe gazetele și cărțile pe care le trimiteam pe aici numele părinților și ale bunicilor dumneavoastră. Și trăiesc de fiecare dată cu o bucurie negrăită și strălucită momentele acestea pe care le avem când ne întâlnim cu frații și când împreună petrecem în jurul Cuvântului lui Dumnezeu aducându-ne aminte de înaintașii noștri sfinți care au umblat prin părțile acestea și datorită ostenelilor și suferinței, și sudorii lor am ajuns acum să ne bucurăm în adunări atât de frumoase și de minunate.

Adunarea! Ce comoară scumpă este pentru noi aceasta! Și adunarea ne-a dat-o Oastea Domnului. Această Lucrare a lui Dumnezeu ne-a dat adunarea, ne-a dat cântările, ne-a dat Biblia, ne-a dat frații și părinții noștri, ne-a dat Cuvântul cel sfânt și ne-a dat aceste rugăciuni înlăcrimate și ne-a învățat să trăim încă din viața aceasta în bucuriile cerești din împărăția cerească.

Adunarea totdeauna a fost primejduită. Adunarea a fost totdeauna păzită însă de puterea lui Dumnezeu. Este scris: „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu”; de aceea nu ne-a putut nimici nimic din toate încercările care au trecut peste noi până astăzi.

Adunarea este bunul cel mai de preț. Când intri pe poartă [la] o adunare frățească și auzi de departe o cântare: „Ce bine-i printre voi, iubiții și dragii vieții mele-ntregi, / de voi mă strâng ale iubirii în veci nebiruite legi”... De voi și de Hristos mă leagă puterea și dragostea acestei adunări. „Ce bine-i printre voi, cu lacrimi și-ngenuncheați să ne rugăm, / ce bine-i printre voi când Sfântul Cuvânt ceresc îl ascultăm, / ce bine-i printre voi când glasul printre cântări ni-l împletim, / ce bine-i când gândim că-n ceruri în veci n-o să ne despărțim!”... aceasta este adunarea noastră.

Avem încercări acasă, avem ispitiri. Uneori nu ne înțeleg părinții, alte. ori nu ne înțelege soțul sau soția, alteori nu ne înțeleg copiii; alteori avem necaz cu vecinii, alteori avem necaz în trupul nostru... în serviciul nostru... în toate ispitirile prin care trebuie să trecem. Dar când pășim pragul adunării și când auzim cântarea: „Ce bine-i printre voi... fiți binecuvântați, fiți binecuvântați...”, sufletul nostru uită tot ce a fost greu și, intrând în mijlocul adunării, ne bucurăm din toată inima. Ce dar de la Dumnezeu este adunarea! Dar oare prețuim noi această adunare atât de mult cât se cuvine?

Am stat de vorbă astăzi de dimineață cu frații de la Comănești și cu surorile noastre, un ceas sau două, despre acest bun scump care este adunarea pentru noi.

Învățați-vă să prețuiți adunarea! Această adunare este comoara cea scumpă pentru noi. În momentul în care intrăm în adunare, noi suntem binecuvântați: am intrat în raiul lui Dumnezeu, am intrat în casa Domnului, am intrat în adunarea Domnului, sub aripile Domnului, sub binecuvântarea Domnului. În momentul când părăsim adunarea, noi am ieșit de sub această binecuvântare. Atunci ne pot aștepta și ne pot întâmpina, și ne pot înconjura tot felul de primejdii, pentru că suntem singuri. Aici suntem împreună cu alți frați; și nu numai noi, frații și surorile: îngerii lui Dumnezeu și El Însuși este în mijlocul nostru. În acest fel este garantată binecuvântarea noastră [de către El], fericirea noastră în tot timpul acesta. Și dacă, ducându-ne de aici, ducem cu noi atmosfera Lucrării, prezența Domnului în mijlocul adunărilor noastre și această sfântă părtășie frățească, noi oriunde suntem [vom fi] înconjurați de aceste binecuvântări.

Dar noi putem păcătui împotriva adunărilor noastre în trei feluri. Să avem grijă că diavolul vine să ne ispitească pe noi și să ne rupă de locul acesta de unde căpătăm putere și mângâiere, și biruință. În trei feluri, în chip deosebit.

În primul fel putem noi păcătui și putem părăsi, și putem pierde adunarea noastră prin lenevia noastră trupească. Se întâmplă că vine o ispită când trebuie să fim la adunare. Ne reține un gând, o boală, o lenevie, o somnolență, o obligație de un fel sau altul. Și dacă ne obișnuim să lipsim o dată de la adunare, a doua oară și mai ușor vom lipsi; a treia oară și mai ușor vom lipsi. Și în momentul în care noi rupem legătura cu adunarea, vine diavolul cu puterile ispitelor și începe să ne înconjoare din toate părțile cu tot felul de ispite. Băgați de seamă: cei care au părăsit adunarea, în ce stare nefericită au ajuns. Odată i-a venit o ispită, alteori două, alteori trei; și până la urmă au ajuns într-o stare în care au fost pierduți, pentru că au rupt legătura cu ceea ce era sursa de putere: adunarea, întâlnirea, petrecerea împreună, binecuvântarea lui Dumnezeu pe care o avem între noi.

Mai este încă un fel în care noi putem păcătui împotriva adunării: părăsind adunarea noastră și ducându-ne la alte adunări. Acesta este iarăși un păcat împotriva Duhului Sfânt. Adunarea este rodul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a făcut prima adunare în Ierusalim. Ierusalim... Ce adunare a fost aia din Ierusalim, când Duhul Sfânt S-a pogorât și trei mii de suflete dintr-odată s-au predat Domnului! Ce legământ frumos a fost acela! Ne aducem aminte că și noi am trăit în adunările noastre astfel de momente fericite când suflete noi au venit și s-au predat Domnului și i-am însoțit cu rugăciunile noastre și cu lacrimile noastre, într-o revărsare de Duh Sfânt ca atunci în Ierusalim. Ce minunate clipe am trăit noi în Ierusalimul adunărilor noastre! Și dacă totuși vine o ispită și cineva ne îndeamnă să ne ducem în altă parte, că o altă adunare e mai frumoasă, că acolo este ceva mai plăcut, că acolo este o înălțime mai mare, coruri mai frumoase, lux mai... noi păcătuim împotriva adunării noastre ducându-ne în altă parte.

Când noi venim în adunarea Domnului e ca și cum ne-am logodi cu Biserica lui Dumnezeu. Ne logodim cu Hristos în Jertfa Lui cea sfântă și ne încununăm cu ea. Legământul nostru în adunare cu Domnul este un legământ Sfânt, mai sfânt decât este legământul de cununie pe care îl avem cu soția noastră sau cu soțul nostru. În momentul când noi părăsim adunarea noastră pentru o altă adunare e ca și cum un soț și-ar părăsi soția lui cea una și pentru totdeauna, cea scumpă și iubită și [față de] care a pus legământ și de care a spus în fața lui Dumnezeu că se leagă de bunăvoie și pentru totdeauna. E ca și cum un soț care ar fi făcut un astfel de legământ își părăsește soția și se duce în altă parte. Așa este cel care lasă adunarea sa și se duce la altă adunare.

Oricum ar fi adunarea noastră, ea e aceea pe care Domnul ne-a dat-o, cu care ne-a cununat, cu care ne-a unit El pentru totdeauna. Și cum n-avem voie să ne alegem altă soție decât aia una pe care ne-a dat-o Domnul pentru totdeauna (trăim cu ea sau murim cu ea; suferim sau ne bucurăm împreună; plângem sau ne luptăm împreună), n-avem altă cale nici unul dintre noi - nici el, nici ea -, decât aceea una singură și pentru totdeauna. Tot așa suntem și cu adunarea. În momentul în care părăsim adunarea noastră e [ca și] cum ne-am părăsi soția sau soțul și să ne ducem la altul, că-i mai frumos, că-i mai bogat, că-i mai nu știu cum. E un păcat împotriva lui Dumnezeu și Împotriva legământului Sfânt care este numai unul pentru totdeauna. Și acest păcat îl putem face în contra adunării noastre dacă noi, la un moment dat, ne părăsim adunarea noastră, așa cum spune Sfântul Apostol la Evrei, în capitolul 10: „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei”. „Că dacă păcătuim cu voia. după ce am primit cunoștința adevărului, nu ne mai rămâne nici o jertfă pentru izbăvire, ci numai așteptarea înfricoșată a unui foc mistuitor, care-i va nimici pe cei neascultători, pe cei răzvrătiți.

Iată ce mare importanță este să fim permanent și să ținem pentru totdeauna la adunarea în care ne-a adus de la început Hristos. Cum trebuie să păstrăm cununia sfântă pe care ne-a dat-o Dumnezeu o dată pentru totdeauna cu soțul sau cu soția noastră și n-avem voie, și n-avem nevoie să-l mai părăsim niciodată, cât trăim... (oricine își părăsește soția sau soțul păcătuiește împotriva lui Dumnezeu și n-are nici un argument și nici un motiv de îndreptățire să facă acest lucru), tot așa este și cu cel care are o adunare. E adunarea noastră slăbuță, e adunarea noastră săracă, e adunarea noastră puțină, e adunarea noastră uneori împrăștiată și uneori chiar rece? Pentru aceasta nu numai că nu trebuie să o părăsim, dar trebuie să facem tot ce putem ca să facem să fie mai frumoasă, mai mare, mai plăcută, mai caldă, mai dulce adunarea noastră. Ca și cu casa noastră, ca și cu căsnicia noastră, [așa] trebuie să fie [și] cu adunarea. Pentru că aceasta este logodnica noastră, este mireasa noastră rânduită de Dumnezeu: adunarea noastră.

Mai putem păcătui față de adunare și prin al treilea fel: când, din frică de niște lucruri care ne amenință trupește, noi părăsim adunarea. Și astfel de oameni nefericiți au fost. La cea mai mică amenințare sau când li s-a părut că este un risc să-și piardă ceva sau să întâmpine o amendă, sau să întâmpine o batjocură sau să întâmpine o degradare sau o retrogradare, au părăsit adunarea și n-au mai mers printre frați. Și acesta este un păcat. În Cuvântul lui Dumnezeu este scris: „Nici fricoșii (...) nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu”. Deci adunarea trebuie să fie pentru noi un loc scump, o comoară scumpă. Să nu o părăsim niciodată. În vremea adunării să fim la adunare. În vremea sapei să fim la sapă, în vremea coasei să fim la coasă, în vremea serviciului să fim la serviciu; dar în vremea adunării să fim la adunare. Și dacă în vremea adunării vom fi la adunare, și la vremea răsplătirii, Dumnezeu ne va pomeni și pe noi între cei care au fost credincioși.

Am vrut să ne aducem aminte despre acest lucru. De ce? Pentru că foarte puțini dintre noi, când avem adunarea și Dumnezeu ne-o dă binecuvântată, nu știm s-o prețuim îndeajuns. Adunarea și frații noștri... Cum au spus și fratele Tudorel și fratele Alexandru înainte, aici trebuie să fim din toată inima, cu trup și suflet împreună cu frații noștri. Să nu ne vorbim de rău, să nu ascultăm nici un cuvânt care se spune rău despre frații sau surorile noastre. Nici să nu stăm de vorbă cu cei care disprețuiesc adunarea și vorbesc de rău adunarea noastră, și luptă împotriva noastră, și ne vorbesc de rău frații și surorile noastre. Sigur că avem slăbiciuni. Dacă zicem că nu avem păcat, mințim și adevărul nu este în noi. Toți suntem slabi. Dar așa cum alții trebuie să accepte și să ierte, și să treacă peste slăbiciunile noastre, suntem datori și noi să iertăm și să uităm și să trecem peste slăbiciunile altora. Dacă nu s-ar înțelege și nu s-ar iubi, și nu s-ar ierta, n-ar putea să trăiască doi oameni împreună niciodată, nicăieri. Slăbiciuni avem toți. Cum eu am slăbiciunile mele, are și soția mea slăbiciunile ei. Și cum ea trebuie să le ierte pe ale mele, trebuie să le iert și eu pe ale ei.

(...) Am fost noi numai credincioși? N-am avut și noi momente de slăbiciune? N-am fost și noi ispitiți adeseori? Și totuși Domnul nu ne-a lepădat. Ne-a iubit așa cum eram, pentru speranța că ne va ajuta și vom ajunge odată să fim iubiți așa cum ne dorește El. Într-o căsnicie de multe ori se ivesc neînțelegeri, dar pentru asta nu se despart! Nu se apucă să-și aprindă casa și să-și ardă lucrurile. Cine ar face așa ceva e un nebun. Să-ți arunci plapuma-n foc pentru că este un purec în ea? Să-ți distrugi căsnicia pentru că ai avut o dată o neînțelegere cu soția? Să părăsești adunarea pentru că te-a mustrat o dată un frate? Sau că ai auzit ceva care nu ți-a plăcut? Nu! Primește mustrarea, pentru că cine ne mustră ne iubește totdeauna; cine ne laudă nu ne iubește totdeauna. Cine ne mustră ne dorește binele; cine ne laudă nu totdeauna ne dorește binele. „Iubiți mustrarea” spune Cuvântul lui Dumnezeu. „Iubiți pe cei care vă mustră, că aceștia caută să vă îndrepte”. Și ascultați Cuvântul lui Dumnezeu și nu vă supărați în adunare când un frate, mânat de Duhul lui Dumnezeu, mustră un păcat. Și să nu zici: „Tot timpul, fratele acesta a vorbit numai împotriva mea. Nu știu ce are cu mine!”. Și din cauza asta părăsești adunarea. N-are cu tine... Duhul lui Dumnezeu are cu păcatul [din] inima ta. Fratele nici nu s-a gândit să vorbească despre tine.

De aceea, fraților, să iubim adunarea. Și dacă un cuvânt ne mustră, să vedem noi ce vede Dumnezeu în inima noastră când ne mustră cuvântul acesta și să ne îndreptăm, dacă are dreptate cel care ne mustră. Să-L slăvim pe Domnul că ne mustră, să ne pocăim sincer, să ne îndreptăm, ca să nu mai aibă dreptate, chiar dacă ne-ar învinui mai târziu.

Să nu părăsim deci adunarea noastră pentru nici un motiv: nici pentru lene, nici pentru alte treburi. Treburile le mai aflăm; adunarea, dacă o pierdem, s-ar putea să n-o mai găsim niciodată. De aceea lăsați treburile cele mai urgente. Că de cele mai multe ori satana ne ridică în cale piedici ca să ne oprească atunci când vrem să mergem la biserică sau când să mergem la adunare. Când vrem să facem un lucru bun, atunci șapte piedici ridică Satana. Când trebuie să faci un lucru rău, așa de liberă și de largă-i calea și poți merge, nimeni nu te împiedică.

Luptați-vă să puteți ajunge, să puteți participa totdeauna la adunare. Pentru că adunarea este locul unde noi ne întâlnim, ne mângâiem și ne îmbărbătăm și unde primim putere. Diavolul a căutat totdeauna și va căuta mereu să ne împiedice adunarea; să ne zădărnicească adunarea; să nimicească adunarea noastră. N-a avut lumea niciodată nimic împotriva noastră pentru altceva, decât pentru adunare. „Da de ce să vă adunați acolo? Da' de ce să vă duceți'? Da' nu e de ajuns?... Duceți-vă și voi unde se duc ceilalți. Faceți și voi ca ceilalți! De ce vă alegeți voi în altă parte?” Satana și lumea, nu ne dăm noi seama câte mijloace întrebuințează să ne îndepărteze de adunare. Au venit vremuri când ziceau: „Dacă doi sau trei vă întâlniți, vă amendăm sau vă închidem, sau facem... cutare”. Unii s-au înfricat și n-au mai mers. Alții au mers. Au fost amendați o dată, de două ori, de trei ori. Odată le-au spus la niște frați:

- Acum v-am amendat. Ce faceți? Cum plătiți?

- Vând vaca, zice un frate, și plătim.

- Și dacă vă mai prindem iarăși? Vă mai adunați?

- Ne mai adunăm.

-Și dacă vă amendăm iarăși, ce faceți?

- Vindem și vițelul. Vacă și vițel găsim și dacă le pierdem, dar Împărăția lui Dumnezeu sau sufletul nu le vom mai găsim.

Odată i-au amendat pe niște frați undeva, la o adunare. O soră nu era în mijlocul fraților. Mâine dimineață s-a dus și ea acolo la cel care i-a amendat și a zis:

- Domnu' șef, dumneavoastră ați amendat ieri pe frați...

- Da! sare el supărat. Și ce-i?

Și începu să o certe. Dar ea zice:

- Domnu' șef, vă rog, scrieți-mă și pe mine printre frați, amendați-mă și pe mine, că eu n-am fost ieri la adunare și îmi pare foarte rău. Și aș vrea...

- Tu femeie, ești nebună? Cum să te?...

- Nu, domnu' șef. Eu cred că Domnul ne va răsplăti odată pe toți cei care am suferit împreună cu El. Și dacă atunci vor fi răsplătiți toți frații mei care au fost amendați, vreau să mă treceți și pe mine... Să fiu și eu cu ei. Că dacă vom suferi împreună, vom și împărăți împreună.

Omul a rămas mirat și zicea: - Ăștia-s nebuni...

Poate, pentru lume. Că așa a spus Cuvântul lui Dumnezeu. Dar dacă noi Îl iubim pe Dumnezeu cum ne iubim casa noastră, soția noastră, copilul nostru, [atunci] suntem în stare să riscăm și să suferim pentru El.

Ce am vrut acum să vă spun eu după toate lucrurile acestea? Că noi ne găsim acum cu toată Lucrarea într-un moment de răscruce foarte important. De ani de zile am mers la autoritățile noastre - și cele bisericești, și cele de stat - și am făcut tot felul de memorii să le arătăm că Lucrarea Oastei Domnului este o lucrare nu numai nepăgubitoare, dar necesară și folositoare pentru Biserica noastră, pentru țara noastră. Că dacă am suferit atât de mulți ani pe nedrept și am fost condamnați atât de mulți ani nevinovați, cu toate acestea, noi nu ne-am părăsit nici credința noastră, nici țara noastră, cum au făcut alții. Am rămas în credința noastră și în țara noastră, așteptând să ne facă Dumnezeu dreptate nu prin străini, ci prin ai noștri. Convinși fiind că va veni o zi în care conducătorii patriei noastre și ai Bisericii noastre vor vedea cât de sinceră a fost dragostea noastră față de credința noastră și față de neamul nostru, prin toate încercările nedrepte pe care le-am suferit.

50 de ani am suferit. Sunt 50 de ani de când Părintele Iosif, în mijlocul celor dintâi suferințe, a trecut la Domnul. Și azi îmi amintesc, ajunsese de 33 de kilograme, atât de mult era slăbit. De boala, de suferințele și de operațiile, și de nenorocirile și necazurile pe care le revărsară asupra lui cei care îl dușmăneau din pricina dragostei lui pentru Dumnezeu. Dar nu s-a plâns niciodată. Eram acolo. Și împreună cu încă doi frați, nu mai știam de unde să-l prindem când îl mutam de pe un pat pe altul sau îl schimbam, sau îl pansam. Tot trupul lui era plin de răni. Omul acesta a suferit atât de mult pentru Domnul, însă niciodată nu s-a plâns împotriva nimănui, n-a judecat pe nimeni și ne-a învățat și pe noi: „Dragii mei, rămâneți în credința și în Biserica, și în neamul acesta în care v-am învățat și în care v-ați născut. Nu părăsiți nici Biserica, nici credința noastră. Oricât de mult mă prigonesc pe mine și mă nedreptățesc cei care mă urăsc din pricina Evangheliei și oricât de mult vă vor prigoni și pe voi, rămâneți aici mai departe și lucrați pentru Dumnezeu. Așa a suferit și Domnul pe pământ pentru neamul Său și pentru credința Sa, așa au suferit martirii și sfinții noștri părinți și din istoria noastră, și din istoria poporului lui Dumnezeu. Așa trebuie să fim până la sfârșit, până când Domnul ne va face El dreptate. Noi să nu ne-o cerem și să nu descurajăm, ci să luptăm mereu, pentru ca toți oamenii să se întoarcă la Dumnezeu și să fie Biserica noastră o Biserică în care toată suflarea să-L laude pe Domnul și toată ziua să ne învățăm dreptatea Sa. Și neamul nostru să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeu. Dintr-un neam de bețivi, de suduitori de batjocoritori, de necredincioși și de oameni căzuți în toate șanțurile păcatului, să se nască din nou și să ajungă niște oameni credincioși. Asta este chemarea lui Dumnezeu pentru noi, pentru Oastea Domnului, până când se va împlini scopul acesta al lui Dumnezeu pentru care ne-a ridicat”. Și noi așa am înțeles. Și așa am ascultat.

Părintele Iosif s-a dus la Domnul. În 12 februarie s-au împlinit 50 de ani. L-am petrecut... pe brațele noastre l-am dus până la mormânt.

În 3 martie, anul acesta, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui. Am mers la casa natală a Părintelui Iosif, într-un sat de munte de pe lângă Câmpeni, județul Alba, acolo pe unde s-a născut Avram Iancu; și lângă el, mai departe, s-a născut Horea. Acolo, în locul martirilor și în pământul acela sfințit de suferință s-a născut Părintele Iosif acum 100 de ani. În ziua de 6 martie, anul acesta, ne-am dus cu inspectorul eparhial de la Alba Iulia și cu protopopul de la Câmpeni și am făcut o slujbă comemorativă în biserica aia micuță din Certege unde a fost botezat el cu 100 de ani înainte. Și după aceea ne-am dus la casa lui natală și am făcut o adunare frumoasă. Au fost mulți frați, sute de frați veniți din toate părțile țării, care au auzit de sărbătoarea aceasta. Și am comemorat 100 de ani de la nașterea Părintelui Iosif.

Vă spun despre aceste lucruri pentru ca să știți ce om sfânt a fost omul acela pe urmele căruia am pășit noi pe calea aceasta. Prin el Dumnezeu ne-a dat adunarea. Până la el nu a cunoscut neamul nostru adunări minunate ca aceasta. De atunci s-au născut cântările noastre, rugăciunile noastre, frați cuvântători, adunări binecuvântate care aduc astfel de bucurii.

Am avut de luptat să ne păstrăm adunarea. Zeci de ani a fost urmărită și prigonită adunarea noastră. Vă aduceți aminte când nu ne puteam întâlni unul cu altul, doi. Am căutat și am alergat cu memorii pe la toți mai-marii noștri; și iată, acum Dumnezeu a făcut ca tot aceiași oameni care ne-au Chinuit altădată să recunoască acum că Lucrarea aceasta este necesară poporului nostru și Bisericii noastre. Că s-a născut aici în credința părinților noștri, în neamul nostru; și că aici duce o luptă de renaștere și de înviorare sufletească pentru binele tuturor. Am mers ani de zile cu memorii pe la [mai-marii] noștri și Dumnezeu a făcut să se schimbe felul lor de a ne privi. Și iată acum cum putem să ne adunăm de minunat împreună și să ne bucurăm fără primejdii! Ați fost de Rusalii la Sibiu, ați fost pe la nunțile astea. Ați văzut ce adunări minunate, cu Cuvântul lui Dumnezeu mărturisit ore întregi în locuri publice, fără să ni se întâmple nimic. Nu este oare asta puterea lui Dumnezeu? Și o lucrare minunată a apărării Lui? De aceea să iubim adunarea, căci Dumnezeu o iubește și o apără.

Acum ce se întâmplă? Suntem într-o stare de nici pace, nici război; nici înăuntru, nici afară; nici legalizați, nici ilegali. Autoritățile noastre ne-au cerut să întreprindem o nouă încercare de normalizare a lucrurilor dintre noi. Mai-marii Bisericii au spus: „Trebuie să lucrați mai mult pentru apropierea Oastei de Biserică și noi trebuie să lucrăm mai mult pentru apropierea Bisericii față de Oaste. Da, trebuie să sfătuim și noi pe preoții împotrivitori, dar și dumneavoastră pe ostașii neascultători. Să se facă una cu toții în dragostea de a ne uni și de a ne suda sufletește pe linia învățăturii noastre”.

Am pornit de luni de zile în aceste călătorii prin țară; și adunări ca și aceasta am avut în foarte multe zone ale țării, unde am împărtășit fraților și surorilor noastre dorința aceasta: să ne dăm toate silințele ca, prin comportarea noastră și prin umblarea noastră frumoasă față de toți, față de autorități, față de datoriile noastre, noi să dăm dovadă că suntem oameni credincioși, pentru că ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu care ne spune: „Supuneți-vă mai-marilor voștri; rugați-vă pentru cei care vă conduc și vă îndrumă și fiți În toate privințele ascultători și credincioși, ca să dați dovadă că sunteți copii și ostași ai lui Dumnezeu”. Cu această rugăminte am venit și pe-aici.

Mai sunt printre noi probleme. Deși suntem 98 la sută de frați și surori buni, credincioși, ascultători, smeriți, mai sunt câte unu, doi care sunt foarte harnici să n-asculte și să provoace tulburări printre frați. Ei, acești 1-2 la sută antrenează pe mulți dintre noi. Ei vorbesc și fac rău. Frații cei buni tac și suferă, și îi acoperă și... când ajung în fața celor mai mari, cei doi care fac rău sunt văzuți și cunoscuți. Și toți spun despre noi: „Așa sunteți toți, ca și pop, ca și Moldoveanu ca și Tudose” sau... ca și alții care fac acte de neascultare. Și am spus: „Domnule, aceștia sunt niște oameni care n-ascultă nici de Dumnezeu, nici de frați. Ei nu fac parte din Lucrarea Oastei, numai au venit în Lucrarea acesta, dar nu fac parte din ea, pentru că purtarea lor nu e vrednică”. Și într-adevăr am avut mereu de-a face, de zeci de ani, cu neascultători de-aceștia.

Mai sunt și altfel de neascultători. Sunt niște zone în care, în numele Oastei Domnului, s-au amestecat... Unii fac practici penticostale; alții fac alte practici, formaliste, în duhuri străine de Oastea Domnului. Dar pentru că n-au nume și vor să se strecoare, ei spun: „Suntem din Oastea Domnului”. Și făcând rău, îi fac pe toți cei care nu știu că [ei] nu sunt din Oastea Domnului să batjocorească Lucrarea; și avem de suferit din pricina lor.

Mai sunt și între frați, în unele locuri, neînțelegeri. Mai sunt tineri neascultători care fac căsătorii fără voia adunării și fără consimțământul fraților și al părinților. Aceștia, cu cât se grăbesc să se căsătorească, cu atâta se grăbesc să se despartă. Și din pricina acestor căsătorii nelegiuite și nenorocite, pentru că nu se fac sub îndrumarea și ascultarea Domnului, Lucrarea suferă și frații sunt disprețuiți și batjocoriți.

Mai sunt unii frați mai slăbuți care folosesc băuturi... și [fac] și alte păcate. Și lumea îi vede. Și se duc la adunare și unii se apucă să predice, când el băuse și-l văzuse cineva că băuse. Și atunci vin și batjocoresc Lucrarea lui Dumnezeu: „Da, că la voi oricine bea și se îmbată sau vorbește prostii vine și poate să predice. Ce fel de adunătură este asta?”

Toate rapoartele despre noi se duc la mai-marii noștri. Și de câte ori m-am dus ori la Suceava, ori la Cluj, ori la Sibiu, ori în alte părți pentru liberalizarea Lucrării și pentru normalizarea lucrurilor, mi s-a atras atenția: „Ce, domnu' Dorz, zice, noi te cunoaștem pe dumneata, dar pe lângă dumneavoastră sunt atât de mulți oameni care... Uite ce fac cei de la Sinești! Uite ce fac cei de la Bosanci! Uite ce fac cei de la Dumbrăveni. Sau uită-te ce face omul ăla de la Bacău sau ăla de la Sibiu”. Și ne fac să plecăm capul de rușine. Și până când ajungem să documentăm, oamenii aceștia zic că sunt în Oastea Domnului, dar nu fac parte sufletește, pentru că purtarea lor i-a scos din rândul fraților. Ei nu mai ascultă. „Nu ne judecați pe toți din pricina unor oameni care n-ascultă.” Zice: „Înștiințați-i pe cei care nu ascultă, pentru ca atunci când va veni vorba, autoritatea să știe cine este cel care n-ascultă”. N-am vrut să spunem pe nimeni... Am vrut în tăcere să suferim și i-am zis: „E adevărat că mai sunt slăbiciuni, dar care pădure n-are Uscături? Sperăm însă că nu-i nici o problemă care să nu se poată rezolva cu răbdare cu blândețe, cu timp...”. „Dar, bine, până când? Și cât?”

Și uite așa a trebuit să mergem din loc în loc și să-i rugăm pe toți frații, să încercăm să punem rânduială în ceea ce este neorânduială în mijlocul nostru.

Rugăm pe frații lucrători care știu că beau... cel puțin, dacă nu se pot lăsa de băutură, să se lase de predică în adunare. Să nu facem de rușine Lucrarea Domnului. Vă spun, a fost pentru mine, de multe ori, o mare durere când, îmbrățișându-ne după felul dragostei noastre, [la] unii dintre frați, când m-au îmbrățișat, am simțit puternic miros de vin... și de țuică. E, pentru noi, o constatare dureroasă că, după ani de zile când propovăduim Cuvântul lui Dumnezeu, la noi nu există înfrânarea, răbdarea, evlavia și dragostea de care trebuie să dăm dovadă. Și cei străini știu, că pe noi ne pândesc foarte mulți. Și se duc vorbe despre noi la autorități și, când mă duc în fața lor, spun: „Domnu' Dorz, noi pe dumneavoastră vă cunoaștem, dar în mijlocul dumneavoastră... uite colo... uite colo... uite colo, sunt elemente neascultătoare. Rezolvați întâi problema celor neascultători dintre dumneavoastră, să fie între dumneavoastră întâi unitate, armonie și după aceea stăm de vorbă, când vedem că sunteți oameni de cuvânt și oameni de cinste, și oameni de onoare”.

Fraților și surorilor, eu știu că și pe aici sunt multe lucruri cu probleme; dar mărunte, nu așa mari ca în alte locuri. Mai sunt și aici între frați și între surori vorbiri de rău. Ne vorbim de rău unii pe alții... și să știți: cele mai multe vorbiri de rău nu-s adevărate. Cine vă spune rău despre frați minte, exagerează, spune mult mai mult decât este. Nu credeți! Că cel care îmi spune mie rău despre fratele îi spune și lui rău despre mine. Oricine duce o vorbă rea de la unul la altul duce și despre celălalt spre acesta. Nu mai ascultați vorbirile de rău. Rugați-vă pentru frați. Noi n-avem comori mai scumpe pe lumea aceasta decât frații din adunarea noastră. Oricât de bun ar fi un om din lume, nu-i așa de bun ca un frate slab. Cu un frate slab sau o soră slabă te poți ruga, cu aceștia poți vorbi despre Domnul, cu aceștia poți plânge, cu aceștia te poți bucura împreună sau cânta o cântare; dar de un om lumesc, cât de bun este, nu te poți apropia, pentru că el este lumesc. Între noi și ei e o prăpastie: nici el nu vrea să treacă de la el la noi, nici noi nu putem trece de la noi la el. Pentru că noi știm ce-i acolo, el nu știe ce-i aici. De aceea trebuie să avem grijă, să-i iubim pe frați și pe surori. Să nu ne vorbim de rău.

Și dacă este între frățiile voastre (că știm că mai sunt) câte o problemă de nemulțumiri sau de neînțelegeri, rezolvați-o după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Mergeți înaintea Domnului, nu vorbiți... Nu mă vorbiți pe mine de rău către altul. Veniți la mine și vorbiți-mi mie despre mine, dacă aveți ceva împotriva mea. Uite, spune Cuvântul Domnului: „Dacă duci darul tău la altar și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta”, nu te duce să-l spui la popa și să plătești 25 de lei să-l blesteme pe fratele. Lasă darul tău acolo și vino și te împacă cu fratele tău, cu sora ta. Și apoi du-te și te roagă; și apoi du-te și adu-I darul lui Dumnezeu.

Noi ne rugăm Domnului și de atâtea ori zicem: „Și ne iartă pe noi precum iertăm și noi greșiților noștri”. Dar cum ne-ar ierta pe noi atunci Dumnezeu, dacă s-ar întâmpla tocmai așa cum cerem noi? Așa trebuie să iertăm, cum am vrea să fim iertați.

De aceea, fraților și surorilor, aici nu avem probleme grele de credință cum sunt în alte părți. Am avut probleme la Galați cu niște tulburători care în biserică s-au dus, au deranjat slujba la liturghie și i-au deranjat pe toți ascultătorii, și au spus că sunt din Oastea Domnului. Dar nu erau. I-au arestat miliția, i-au amendat, i-au cercetat și au văzut că nu erau din Oastea Domnului. Dar până s-a lămurit, cine a suferit? Lucrarea Domnului. Prin județul Arad, prin județul Bihor bântuie un fel de sectă. Aceștia merg la biserică dar se duc și la adunări separate. Fac împărtășanie acolo, vorbesc în limbi, cad în somn, „proorocesc” și fac tot felul de lucruri nepotrivite cu Cuvântul lui Dumnezeu și cu învățătura Oastei, dar ei se numesc „Oastea Domnului”. Și când se duc autoritățile și îi află făcând lucruri [de-acestea, ei spun că sunt din] Oastea Domnului. Și vin la noi și spun: „Domnule, astfel de oameni aveți dumneavoastră în Lucrarea Oastei Domnului?”. Zic: „Nu-i adevărat, domnule. Dumneavoastră trebuie să cercetați. În Oastea Domnului nu există așa ceva”.

Și mai sunt cazuri... În nordul Ardealului avem niște probleme largi tot cu oameni de aceștia. La Galați, cu Tudose și cu alții; sau mai sunt... Și am mai fost din loc în loc. Foarte multe probleme s-au lichidat. Aici nu sunt, decât probleme mărunte. Unii frați și dintre surori se mai vorbesc de rău, se mai judecă, se spun lucruri care nu-s adevărate. Pocăiți-vă de asta și întoarceți-vă cu toată inima spre Domnul și spre adunare. Și să nu mai primiți în inimă ispitirile diavolului, care vă face să-i vedeți rău pe frați și pe surori, să vă vorbiți de rău unii pe alții. Umblați în dragoste, trăiți în ascultare, aveți un cuget și un gând și Dumnezeu vă va binecuvânta.

De ce? Noi avem nevoie, în primul rând, să fim în fața lui Dumnezeu curați și credincioși. Și dacă în fața lui Dumnezeu noi suntem curați și credincioși și-i iubim pe frați, Dumnezeu lichidează și celelalte probleme care mai sunt în jurul nostru și ne dă binecuvântarea Lui, și ne apără. Dar dacă nu ascultăm, Domnul ne poate da iarăși pe mâna chinuitorilor noștri, ca să ne curățim. Nu pentru că nu ne-ar putea scăpa, ci pentru că nu merităm să ne scape. Pentru că avem un dar ca adunarea și nu știm să-l prețuim.

Ducem o luptă puternică pentru adunare. Ar vrea să ne lase [ei] multă libertate, dar să nu ne lase adunarea. Dar noi am spus: „Fără adunare noi nu putem”. Pentru noi adunarea este Cuvântul lui Dumnezeu, cântarea Domnului, rugăciunea Domnului, părtășia frățească. Fără astea noi nu putem. Dacă numai o săptămână ne lipsim de adunare, noi începem să ne veștejim ca floarea care se usucă fiindcă nu are apă la rădăcină. Noi nu putem renunța la adunare.

Eu a trebuit să fac acest drum acum când am aproape 80 de ani. 74 de ani... Când spui 74 de ani e cum ai spune 80, că nu-i mare diferența. Sunt foarte slăbit, foarte bolnav. Oricând pot veni cele trei zile în care nici n-ai auzit că a fost bolnav fratele, până când ai auzit că a fost înmormântat. Așa s-a întâmplat cu toți frații noștri care-s de seama și din rândul meu. Unu, doi dacă mai trăiesc. Toți ceilalți s-au dus. În trei zile s-au dus. Pot veni oricând cele trei zile. De aceea am venit, am vrut să ne mai vedem o dată și să vă spun aceste lucruri. Băgați de seamă, nu părăsiți adunarea. Țineți la adunare. Nu întristați adunarea. Nu dezbinați adunarea. Nu părăsiți adunarea. Nu rupeți adunarea. Nu stricați adunarea. Iubiți adunarea, faceți tot ce puteți pentru adunare. Chiar dacă neglijez lucrurile mele și familia mea, astea le pot neglija, dar lucrul Domnului, adunarea Domnului, familia Domnului nu am voie și nu trebuie să păcătuiesc dezbinând.

Eu am vrut - și mi-au atras și alții atenția, dar știam și eu acest lucru. Orice gospodar și orice părinte, înainte de moarte, caută să lase puțină rânduială între copiii care rămân în urma lui. Că părintele care nu-și împarte din timp ceea ce a agonisit el, în mod egal și nepărtinitor, la copiii lui, după ce pleacă părintele... chiar cel mai bun părinte, dacă n-a avut grija asta, să lase o rânduială la cei care-l moștenesc, ce se întâmplă? Copiii celui mai bun părinte ajung, de multe ori, de batjocura lumii. Se ceartă între-olaltă pentru o plapumă, pentru o pătură, pentru un răzor... Dacă părintele ar fi făcut rânduială între ei înainte de asta, ce liniștiți ar fi rămas! Ei s-ar fi împăcat cu toții și după moartea lui fiecare știe ce are de făcut; și nu se mai fac de râsul lumii și de batjocura străinilor, certându-se pentru niște lucruri.

Dacă în familia noastră fiecare trebuie să avem grijă de asta la vremea potrivită, în Lucrarea Domnului și mai mult. Eu m-am gândit la aceasta. Știu că după plecarea noastră - cum a spus Sfântul Apostol Pavel în capitolul 20 din Faptele Apostolilor fraților din Efes, la Milet - „se vor ridica din mijlocul vostru oameni care nu vor cruța turma. Vor învăța lucruri stricăcioase, ca să atragă pe ucenici de partea lor. Vor dezbina adunarea, vor dezbina Lucrarea, că sunt foarte mulți înrăiți și ambițioși care doresc slavă deșartă și caută câștig mârșav și nu slava lui Dumnezeu. Pentru ca să nu se ajungă în felul acesta, ne-am gândit de la început să-i rugăm pe frații lucrători, dintre toți frații noștri buni pe care îi cunoașteți de pe la adunări, de pe la Sibiu, de pe unde i-ați văzut, frați tineri, destoinici, inteligenți, hotărâți, credincioși, care împlinesc și Cuvântul Domnului care spune: „diaconul sau episcopul care veghează să fie în familia lui neîntinat, să aibă copii credincioși, să fie cu părinți credincioși, familie credincioasă, vorbit de bine de toți, să nu fie pricină de poticnire”. În mijlocul nostru sunt astfel de suflete și am dorit să-i rog pe frații lucrători care-i cunosc, să se gândească din timp. Cine ar fi acela care ar putea, la un moment dat, să ia steagul Lucrării și să meargă înaintea oștirii Domnului? În fața tuturor celor care ne cer nouă un răspuns, să fie vrednic să-l dea, în toate privințele. (s.n.) Am rugat pe frați: „Gândiți-vă la cine ați gândi și simțiți că vă îndeamnă Duhul lui Dumnezeu, să-l scrieți. Eu vă dau un bilețel de hârtie albă. Acum e seară. Rugați-vă în noaptea aceasta lui Dumnezeu și până mâine dimineață gândiți-vă pe cine vă inspiră Duhul lui Dumnezeu, dintre frații cunoscuți și vrednici pe care îi știți, că ar putea fi în stare să preia steagul Oastei Domnului mâine. Și în momentul în care Duhul lui Dumnezeu vă îndeamnă:

„Acesta cred că va fi cel mai vrednic”, atunci socotiți-vă obligați să-l sprijiniți pe acest frate. (s.n.)

El va fi ales, Dumnezeu vi l-a ales deja. Noi știm care-i, dar lăsăm tuturor fraților libertatea să se gândească singuri, să se roage pentru aceasta și să spună cu gura lor: „Eu pe acesta îl consider!”. În felul acesta noi vom fi încredințați de către Domnul că și frații noștri gândesc ca și noi și atunci vom ști că Domnul și frații îl vor sprijini pe acest frate și pe cei doi care vor fi împreună cu el, ca să poată face față înaintea celor la care va trebui să meargă în viitor. Pentru că Lucrarea aceasta este din ce în ce mai mare. Trebuințele noastre sunt din ce în ce mai multe. Noi trăim în mijlocul unei Biserici, trăim în mijlocul unui stat care are legile sale și rânduielile sale. Și noi trebuie să avem pe cineva care să ne reprezinte cu demnitate acolo. Chiar și autoritatea mi-a spus: „Domnu' Dorz, câtă vreme dumneavoastră trăiți, noi suntem liniștiți. Știm că nu se întâmplă nimic. Noi nu ne-am amestecat nici în congresele voastre de la Sibiu, nici în nunțile mari, nici în orice adunări. Ați văzut, nu v-am deranjat cu nimic. Câtă vreme dumneavoastră trăiți, noi știm că avem pace acolo. Dar gândiți-vă, dumneavoastră sunteți bătrân. Mâine-poimâine vă duceți. Nu vă gândiți? Cine rămâne în locul dumneavoastră? Cu cine stăm noi de vorbă, ca să nu ajungem la o neînțelegere cu toți și să trebuiască să întrebuințăm alte metode. Pentru că putem!”.

Noi ne-am dorit din toată inima și de aceea v-am spus aceste lucruri, pentru ca să știți, să vă rugați lui Dumnezeu pentru continuatorii acestei Lucrări. Oricât a fost de important Părintele Iosif, el s-a dus. Până a trăit Părintele Iosif... noi eram copii. Aveam 20 și ceva de ani. Fratele Marini era ceva mai în vârstă. Titus era mai tânăr ca mine (băiatul părintelui). Trei am rămas acolo. Știți însă, până a trăit Părintele Iosif, eram ca într-un adăpost... uite, aici nu ne bat vânturi, nu ne plouă. Îndată ce s-a dus Părintele Iosif, am simțit că toți patru pereții casei noastre s-au prăbușit și au început să bată cele mai aspre și mai reci vânturi. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă un părinte în casă și ce înseamnă un frate care ține spatele sau ține umărul, sau ține piept celor care vin să te împrăștie și să te chinuie. Ce înseamnă să ai o apărare. Un proverb spune: „Când cade un stejar, cade și umbra lui”. Când cade stâlpul casei, toți rămân ai nimănui. Când moare tatăl dintr-o casă și copiii rămân mici, ai cui rămân ei? Până când a fost el, s-au adăpostit toți ca la adăpostul unui stejar puternic. Și păsările, și animalele s-au adăpostit. Era și umbră, și adăpost. Când a căzut stejarul, s-a dus și umbra lui. Rămân ai nimănui [toți] cei care se adăposteau.

Sigur că noi suntem sub mâna lui Dumnezeu și că El ne conduce. Dar El însuși a făcut rânduială în Bisericile Sale și a așezat din loc în loc păstori și îndrumători care să vegheze asupra turmei și le-a spus: „Băgați de seamă voi care ați primit în grijă turma lui Hristos, s-o pașteți cu vrednicie, pentru ca atunci când va veni Marele Păstor să puteți da seamă cu bucurie, nu suspinând”.

Ne-am gândit și noi la aceasta. Afară de frații care vor fi în centrul Lucrării, trebuie să fie în fiecare zonă trei sau patru frați. Ei sunt și acum. Că cei care ne predică nouă Cuvântul lui Dumnezeu, care vin la adunare și de la care așteptăm întotdeauna... „frate Dumitru; frate Alexandru, frate Gheorghe, frate Vasile...”. Cuvântul lui Dumnezeu ei [îl] încep, ei îl propovăduiesc, ei termină, ei încheie. Ei sunt păstorii sufletești. Din mijlocul acestora noi trebuie să ne alegem niște frați la care să ne hotărâm în numele Domnului: ascultați-i!

De ce? Familia noastră crește. Problemele se înmulțesc. Trebuie să fie în mijlocul nostru niște frați, părinți de care să ținem seamă și la care să le promitem respect și ascultare. Se întâmplă nereguli în adunare. Am vorbit numai despre neregulile care se petrec adeseori acum, în cel mai nou timp, în mijlocul tineretului, cu căsniciile. Tinerii, fără să spună nici părinților și cu atât mai [puțin] fraților din adunare, vorbesc unii cu alții, se înțeleg înainte și când au hotărât dinainte, fără să spună altora, îi pun și pe părinții lor, și pe frați în fața unui fapt împlinit. „Trebuie să ne cununați, trebuie să facem nuntă, că noi ne-am înțeles să ne căsătorim”. Când v-ați înțeles voi? Cine știe despre voi? Cui i-ați spus? Cui i-ați cerut sfat, cui i-ați cerut îndrumare? Și dacă n-ascultă nici de Cuvântul Domnului, care trebuie să-l oblige să se supună mai-marilor adunării, n-ascultă nici de porunca iubirii și ascultării de părinți, nu ascultă nici de frați, ce se întâmplă? Se căsătoresc repede și după aceea se desfac și mai repede. Și fac rușine Lucrării, și fac necaz familiei, și fac atâta ocară Cuvântului lui Dumnezeu...

Dacă ați ști cât de multe familii tinere sunt pe cale... unii deja divorțați, alții în curs de divorț. Acum. De câțiva ani am participat, solicitat de frați și stăruit de ei, la câteva nunți. I-am sfătuit atunci cu tot cuvântul și cu toată răspunderea față de Cuvântul lui Dumnezeu. Cât de mult trebuia să se gândească, să-I ceară ei Domnului întâi! Să spună fraților și părinților și cu consimțământul lor apoi să se apropie și să încerce să facă cununia. N-am prea fost ascultat...

Acum vin din toate părțile, și de colo, și de colo, o mulțime de necazuri. săptămâna trecută a venit la mine un frate pe care acu' doi ani l-am căsătorit cu nuntă mare și frumoasă. Cu soră soție din familie de frați credincioși, din niște adunări mari. Vine copilul plângând și spune: „Frate, nu mai avem nici o salvare, nu mai este nici o speranță. Numai la dumneavoastră avem ultima speranță, să veniți să rezolvați problema noastră. Dacă nu veniți, noi nu mai avem nici o salvare. Murim toți trei. Soția e chinuită într-o parte, fetița noastră (aveau o fetiță de 1 an sau aproape de 1 an) e bolnavă, noi suntem împrăștiați. Și părinții mei, și părinții ei umblă să ne despartă. Deja și-au găsit fiecare să ne căsătorească cu alții, fără să le pese nici de Cuvântul lui Dumnezeu, nici de soarta noastră.” Slăbise copilul acesta... era un tânăr frumos cândva și destul de bine făcut. Slăbise ca o scândură. Și era descurajat... tușea ca un om pe moarte. Zice: „Și soția e-așa, și fetița e-așa. Ea e într-o parte, eu în alta, copilul nostru e al nimănui. Vino, încearcă...”. I-am spus că la [data de] întâi trebuie să mă duc să stau acolo... Trebuie să-i aduni, să faci... Le-am zis lor așa: „Acum veniți voi să-mi spuneți, când focul e în vârful casei voastre și arde casa? Când ați văzut voi că începe cineva să umble cu chibritul să aprindă căsnicia, de ce n-ați venit atunci, să încercăm să rezolvăm lucrurile înainte de a ajunge la catastrofă și la nenorocire? Acuma ce pot să vă spun? Du-te și caut-o pe soția ta, stai de vorbă cu ea”. „Am ajuns într-așa o stare, zice, că și părinții mei m-au făcut pe mine, și părinții ei pe ea, să ne pierdem încrederea și dragostea unul față de celălalt. Eu nu mai am încredere în soția mea, ea nu mai are încredere în mine”. Zic:

„Asta este cea mai mare nenorocire! Tu nu cu părinții tăi, nici cu părinții ei te-ai căsătorit, ci cu soția ta. Tu ascultă cuvântul care spune: «Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu nevastă-sa și vor fi un singur trup». Tu caut-o pe soția ta; stai de vorbă cu ea. Caut-o undeva unde sunteți numai voi. Așezați-vă pe genunchi și rugați-vă lui Dumnezeu. Și aduceți-vă aminte, acu' doi ani cât de mult v-ați iubit voi când v-ați luat împreună. Cum de ați lăsat ca diavolul să vă despartă în halul acesta? Și după ce ajungi să te înțelegi cu nevastă-ta și să vă salvați căsnicia, și să vă salvați copilul, așezați-vă undeva nici cu părinții tăi, nici cu părinții ei. Dar între voi să se facă unitate și încredere, că după aceea vom putea noi aranja și cu părinții unuia și cu ai celuilalt să se refacă unitatea și armonia între voi.”

Ce ușor se poate aprinde o casă și ce greu se poate stinge! Ce ușor se desface o căsnicie și ce greu se mai reface! Ce sfătuiesc eu acum, după toate experiențele acestea că să știți că s-au înmulțit cazurile acestea. Pe măsură ce se înmulțește păcatul, se înmulțesc și umbrele lui nefaste. Am spus: sunt mulți frați ai noștri care au început să bea. Din beție, din păcat, din băutură vin toate celelalte nenorociri. Apoi vine vorba murdară, apoi vine gândul rău, apoi vine invidia și apoi vine lăcomia, și apoi vorbirea de rău unul despre celălalt. Am zis: „Nu mai vorbiți niciodată de rău pe soț la soția lui, nici pe soție la soțul ei”. Mame și tați care aveți copii căsătoriți, vorbiți fiicei voastre bine despre soțul ei, chiar dacă e slab; și vorbiți [fiului vostru bine despre soția lui, chiar dacă-i slabă]. Și luptați-vă să-i apropiați, nu să-i despărțiți. Și nu faceți combinații materiale, [crezând] că dacă se despart vor fi mai fericiți dacă se vor uni cu alții. Vor fi nefericiți și ei, și voi. Uitați-vă la toate căsniciile care se fac a doua oară, cât de nefericite și de nenorocite sunt; și apoi copiii care se nasc din acestea cum ajung niște copii nefericiți. Căsnicia este una pentru totdeauna. Să nu se despartă omul de soția lui. Bună, rea, cum și-a luat-o, s-o ducă până la sfârșit. Și nici ea de soțul ei. Să caute de când începe să se ivească neînțelegerea să se împace și să se normalizeze situația dintre ei. Nu când a ajuns deja focul în vârful casei, atunci să spui: „Nu mai pot trăi cu el, că mă bate și mă înjură, și-mi face cutare...”. El care îi cânta cântări frumoase înainte și-i promitea în numele Domnului o dragoste veșnică.

Cele ce vi le spun acum sunt niște răni care ne dor pe toți. Înainte de a vă ustura pe frățiile voastre, luați din timp măsuri. Și învățați din pățania altora, să nu ajungeți [așa]; că după ce ajungeți, nu mai puteți repara. Când focul e în vârful casei și când diavolul dărâmă peretele principal, nu mai poți să rezolvi nimic.

Ca să fie rânduială în mijlocul nostru, eu aș fi de părere - ca și în alte adunări și în alte biserici - ca frații lucrători să aleagă din mijlocul fraților cel puțin trei frați și în zona aceasta; frați de răspundere. Trei frați mai în vârstă și un frate mai tânăr, care s-a dovedit capabil și vrednic să fie un îndrumător și un ajutor pentru ceilalți. Tot ce aveți ca probleme în zonă, spuneți acestor trei frați. Când aveți de gând să încheiați o căsnicie, luați din timp legătura cu ei. Când se întâmplă o problemă de necaz într-o familie, spuneți fraților care vă învață Cuvântul lui Dumnezeu. Mărturisiți-le și promiteți să-i ascultați când vă sfătuiesc. În felul acesta va fi ordine și rânduială în tot. Că dacă este rânduială, acolo nu-i neorânduială. Dacă-i ordine, nu-i dezordine. Dacă-i ascultare, nu-i neascultare. Și-i sfătuiți pe toți tinerii să asculte de frații bătrâni și să-i respecte pe frații bătrâni.

Sfătuiți-i și pe ceilalți, care au tendința să n-asculte, să se supună unii altora cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, în dragoste. De ce? Pentru ca să salvăm adunarea. Dacă noi avem unitate între noi, vom salva adunarea; dacă ne dezbinăm, pierdem adunarea. Și dacă noi pierdem unitatea dintre noi, pierdem și încrederea în cei mari. Dacă suntem uniți, nimeni nu ne poate doborî. Suntem una. Dar dacă noi între noi suntem dezbinați, toți ne disprețuiesc: „A... ăia? Păi nu-s doi care gândesc la fel! Între ei sunt șapte conducători, fiecare n-ascultă de nimeni...”; și în felul acesta ne disprețuiesc. Și foarte curând Domnul ne poate pedepsi, să pună călcâiul iarăși pe noi. Și iar să dorim apoi ani de zile sau cine știe câți ani... Dacă păcătuim, va trebui să ispășim.

Știți din Biblie despre poporul Israel. 400 de ani a suferit poporul în robie: bătăi, chinuri în munci grele - citiți numai, în Vechiul Testament, cele cinci cărți ale lui Moise; mai ales primele două: Facerea și Exodul. Cât a suferit poporul acela, 400 de ani... De ce? Moise a întrebat pe Domnul:

- Doamne, cât trebuie să sufere poporul ăsta? Și Domnul i-a zis:

- Atâta vreme până când suferințele lor vor întrece păcatele lor.

Dar până când sunt încă păcate pentru care n-ai suferit, suferința nu trece. Vine într-un fel, vine într-altul... trece un an, trec zece ani, trec o sută de ani, trec patru sute de ani, până când suferințele au întrecut păcatele. Și atunci vine izbăvirea. Vrem noi să-L întărâtăm pe Domnul la mânie? Vrem noi să-L supărăm pe Domnul, ca să vină peste noi suferința? La Domnul, o mie de ani e ca o zi; dar la noi, o sută de ani sunt ca o sută de ani, nu ca o zi. Și cine știe cine mai ajunge să scape, la eliberare, dacă noi tot păcătuim și păcatele noastre cer suferință și pedeapsă pentru neascultare?

Fraților și surorilor, ce am venit să vă spun acum este ca un cuvânt testamentar. Eu sunt foarte slăbit, foarte bolnav. De mult ar fi trebuit să nu mai fiu... Cred însă că Domnul ne-a ajutat să trăim până aici să vă spun frățiilor voastre la toți, tineri și bătrâni, surori și frați acest cuvânt de testament și de legământ. Căutați să vă iubiți și să reparați tot ceea ce sunt probleme mărunte, fără importanță. Iubiți-vă, iubiți adunarea, rugați-vă pentru adunare, lucrați pentru unitate și pentru păstrarea ei. Nu vă vorbiți de rău, ascultați. Alegeți din mijlocul frățiilor voastre trei frați mai în vârstă și un frate mai tânăr, capabili să vă sfătuiască, să-i întrebați și să-i ascultați. Promiteți să ascultați în numele Domnului, așa cum se spune despre bătrânii adunării care au vegheat totdeauna pentru cei care au fost în mijlocul lor. Noi ne vom duce... În curând veți auzi că cele trei zile deja au trecut. Atunci, rugându-vă Domnului, [spre mulțumirea] sufletelor noastre, gândiți-vă la sfaturile pe care vi le-am dat. Pentru că sunteți tineri și aveți copii, și aveți nepoți care va trebui să afle Cuvântul lui Dumnezeu și care va trebui să aibă o adunare binecuvântată în care să afle și să trăiască acest Cuvânt.

Sunteți mari, aveți copii. Iubiți adunarea și păstrați adunarea! Căci adunarea vă va crește copiii și vă va mântui, și vă va odihni sufletul și vă va vindeca rănile, și vă va ajuta să duceți o viață pașnică. Nu vorbiți de rău pe frați! Nu vă vorbiți de rău între voi, și nu spuneți: „Da' cine-i cutare, să ascult?”. E cel pe care Dumnezeu l-a pus în fruntea adunării; și trebuie să-i ascultați pe frați.

După ce aceștia trei mai în vârstă se vor duce, vor veni alții trei, care se vor impune până atunci vrednici urmași ai lor. Și pe aceia va trebui să-i asculte cei care vor fi în timpul lor. Cei tineri gândiți-vă foarte bine la ascultare și la unitatea ascultării de adunare, pentru ca să puteți fi binecuvântați.

Poate vor veni vremuri grele și iarăși se va căuta să ni se ia adunarea.

Fie voia Domnului. Oamenii ne acceptă oricum, numai să n-avem adunarea. Să ne ia cuvântul, să ne ia cântarea, să ne ia rugăciunea și părtășia frățească. Când ni le-au luat astea, ne-au luat mântuirea sufletului nostru. Noi prin astea ne ținem viața duhovnicească și prin astea trăim. Orice vi s-ar întâmpla, să nu părăsiți și să nu dați adunarea! Țineți la adunare și vă rugați pentru ea.

Noi credem că Dumnezeu ne va asculta rugăciunea și va aduce niște vremuri binecuvântate în care Lucrarea Domnului va fi cum a fost în primii zece ani de la înființarea ei. O adunare liberă, cu drept de proprietate, cu drept de publicitate, de editură, de [emblemă] și cărți. Duhovnicește stăm sub controlul Bisericii. Materialicește stăm sub controlul statului. Dar libertatea adunării, bucuria adunării, cuvântul slobod, cântarea liberă și rugăciunea liberă sunt bunul nostru cel de preț pe care nu-l dăm nimănui. La ăsta ținem orice ar fi. Nu dorim nimic altceva decât cuvântul liber, rugăciunea liberă, cântarea liberă. Aceasta este adunarea noastră în care găsim pace și bucurie. Fraților, rugați-vă pentru adunare!

Tinerilor, ascultați de bătrâni, cinstiți-i. În curând, numai ei vă vor fi părinții și îndrumătorii.

Surorilor, iubiți Lucrarea și adunarea și rugați-vă pentru adunare. Rugați-vă când sunteți singure. Când sunteți în post și-n rugăciune, faceți un cuvânt și-o rugăciune cu lacrimi pentru păstrarea și pentru zidirea adunării. Când vă rugați pentru copiii trupești, rugați-vă [și] pentru cei sufletești. Când vă rugați pentru părinții voștri trupești, rugați-vă, mai ales, pentru cei sufletești, pentru frații noștri care întrețin adunarea și care ne fac să ne simțim totdeauna bine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Ei sunt trimișii Domnului și părinții noștri duhovnicești pe care trebuie să-i respectăm, să-i ascultăm.

Nu vorbiți de rău pe frați. Nu primiți să vi se vorbească de rău niciodată. Vă întinează urechea și sufletul cine vă vorbește de rău de frați. E foarte dureros că, de multe ori acum, după ce spune unul „Slăvit să fie Domnul!”, se apropie de ureche și spune: „Ai auzit ce-a făcut sora cutare? Ai auzit ce-a făcut fratele cutare?” Și... numai lucruri rele. Dar am întrebat de multe ori: „Ai văzut?”, „Nu, dar am auzit.” Și când te duci pe firul auzirii, afli pe unul care spune „Nu-i adevărat, domnule, eu n-am zis așa ceva! Eu n-am văzut așa ceva!”. Dar până acolo, a întinat vorba cea rea atâtea inimi și atâtea urechi și a făcut atâta întristare Domnului. Curmați firul vorbelor rele. Dacă cineva vorbește de rău pe un frate sau pe o soră, spune-i: „Hai cu mine la sora aia și la fratele ăla, să stăm noi și să întrebăm direct la om: într-adevăr e vinovat de asta sau nu?”. [Și] cei mai mulți vor zice: „Nuuu, eu nu mă duc, că am auzit și se va eschiva. Pentru că nu e adevărat nimic, e numai o minciună. Nu primiți să vi se vorbească de rău frații și nu vorbiți de rău pe surori. Iubiți pe frați și trăiți în dragoste, și rugați-vă unii pentru alții. Dacă într-adevăr unul a greșit, rugați-vă pentru el să-l ridice Domnul. Nu judecați și nu-l vorbiți de rău. În felul acesta vom păstra adunarea curată și Dumnezeu Se va păstra printre noi, în mijlocul nostru, curat și sfânt.

De aceea vă spun aceste lucruri, pentru că în curând va trebui să mergem din nou în fața autorităților și să apărăm dreptul Lucrării. Ajutați-ne cu unitatea dintre frățiile voastre. Ajutați-ne cu rugăciunea, căci umblăm să-L slujim pe Domnul.

În curând încheiem; e ora zece fără ceva. Am dorit să încheiem pe la ora zece, ca să plecăm și noi. Până atunci vă rog foarte mult să vă reamintiți... Când vă duceți acasă și vă culcați în patul dumneavoastră, mai gândiți o dată la tot ce ați auzit în seara aceasta. Că vă las cu limbă de moarte!... Poate nu ne mai întâlnim niciodată pe pământ... Dar ne vom întâlni în fața lui Dumnezeu și acolo vom da seamă: și eu dacă am spus adevărul, și dumneavoastră dacă m-ați ascultat. Pentru că este spre folosul nostru al fiecăruia și al familiei noastre, și al copiilor noștri, și al urmașilor noștri cine știe până când. Dacă noi păstrăm curați Cuvântul lui Dumnezeu și păstrăm unitate și armonie între noi.

Aveți probleme? Rezolvați-vă unul cu celălalt. Ați auzit că fratele v-a zis ceva? Duceți-vă la fratele care a zis și spune: „Hai, frate, să stăm în genunchi în fața Domnului și să cercetăm. Dacă ai dreptate, mă pocăiesc și mă îndrept. Dacă n-ai dreptate, atunci pocăiește-te dumneata și cere-I iertare Domnului”. Surorile noastre, la fel. Lichidați aceste lucruri... Nu să ajungă să ocolească vestea satul și apoi să aprindă o mulțime de case, până când se vede că într-adevăr n-a fost nimic adevărat.

Tineri, ascultați de părinții voștri, ascultați de frații lucrători. Mai ales la problemele importante, de căsnicie sau de neînțelegeri în familie, supuneți-le fraților și rugați-i să vă ajute să le rezolvați. Nu vă gândiți la despărțire. Nu există despărțire. Unde s-au căsătorit doi, bine, rău, cum s-au căsătorit, trebuie să trăiască așa până când îi va despărți moartea; că nici moartea nu-i va despărți; îi va trece în veșnicie. Că ce a unit Dumnezeu nu desface nici moartea. Nici păcatul, adulter să fie, trebuie să ierți și să... că și tu păcătuiești. Și să ierți în fața Domnului și să te rogi ca Dumnezeu s-o ridice pe soția adulteră sau pe soțul adulter; și să vă dea pocăință și putere să vă iertați și să vă pocăiți, și să mergeți curați împreună. Nu există nici o modalitate de despărțire. Nimeni nu trebuie să îndreptățească despărțirea. Cu atât mai mult părinții. S-au unit cum s-au unit, să nu-i mai despartă nimeni! Nici păcatul, nici moartea, nici nebunia, nici suferința, nici boala. Și dacă unul cade paralizat și 10-20 de ani trebuie să stea pe pat, celălalt trebuie să stea să-l îngrijească. Asta e poruncă de la Dumnezeu, că a promis în fața Domnului cu legământ sfânt: „Până la moarte, orice ar fi să se întâmple, de bunăvoie mă unesc cu el, mă unesc cu ea și-i voi fi credincios”.

Așa să priviți căsnicia. Și nimeni să nu se gândească: „Aceasta... uite, și aia s-a despărțit sau și ăla s-a despărțit. Și, iată, merge Și predică tatăl său la adunare. Predică... Până îl va trăsni Dumnezeu undeva. După ce face păcatul, cel puțin, dacă nu se pocăiește, să tacă. Să nu mai facă rușine Lucrării lui Dumnezeu. Că lumea zice: „Uite, ăla și-a despărțit trei copii”, cum zice despre P. F. din Cajvana. Și el totuși ține ca în adunare numai el să vorbească. Frații i-au spus: „Nu mai vorbești în adunare nici un cuvânt, până când vei face rânduială în familia ta”. Sau altul, care face dezordine, a fost pus la respect... și toată adunarea. La o adunare despărțită în două de ani de zile, li s-a spus fraților: „Dacă nu vă îmbrățișați aici, în față la 500 de frați... (la Suceava, acum două săptămâni) dacă nu vă îmbrățișați și nu vă iertați aici, toată Lucrarea din țară vă dă afară pe toți. Și pe unii, și pe alții”. Că se urăsc unii pe alții și se vorbesc de rău; și este scris: „Cine urăște pe fratele său este un ucigaș”.

Așa să priviți lucrurile și să nu îngăduiți păcatul nici în viața noastră, nici în viața altora. Atunci Dumnezeu ne va păstra curată adunarea, ne va pregăti frați și părinți credincioși, ne va pregăti copii credincioși, căsnicii credincioase și familii binecuvântate care vor face cinste Bisericii noastre, neamului nostru și lui Dumnezeu. Nu rușine și batjocură, cum au început să facă cei mai mulți.

Ascultați deci de aceste lucruri. Și cu aceste gânduri aș vrea să închei. Tot ce aș mai fi vrut să vă spun vă va încredința Dumnezeu. Dacă veți asculta aceste cuvinte, veți vedea ce binecuvântare vine peste cel care le primește și ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Și ce [fel] de pedeapsă și blestem - și pe pământ, și sub pământ - vine peste cel care n-ascultă; și peste copiii lui, și peste urmașii lui, că așa este scris: „Uitați-vă dar cu băgare de seamă la bunătatea și la asprimea lui Dumnezeu”. Nu numai la bunătate, ci și asprime. Bunătate față de cei ce ascultă și asprime față de cei care n-ascultă.

Cu aceste gânduri, vă las. Citiți Cuvântul lui Dumnezeu, rugați-vă. Și înainte de a adormi în seara aceasta și mâine, și poimâine, mai gândiți-vă la ceea ce vi s-a spus. Și căutați să împliniți voia lui Dumnezeu. Și să vă rugați pentru pacea Ierusalimului. Rugați-vă pentru pacea adunării. Pentru cei care-I slujesc lui Dumnezeu în Ierusalim. Pentru frații noștri care ne împart pâinea Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru surorile noastre care se roagă cu lacrimi și țin zile de jertfă pentru noi toți. Pentru copiii noștri, să crească ascultători. Pentru tinerii noștri, să întemeieze familii binecuvântate, ca în Lucrarea aceasta și întreagă Biserica noastră și neamul nostru să se bucure de binecuvântările lui Dumnezeu acum și-n veci. Amin!

Slăvit să fie Domnul!