La auzul acestor vorbe, au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S-a ascuns, și a ieșit din Templu, trecând prin mijlocul lor. Și așa a plecat din Templu.
Cine a stat de-o parte ca să asculte această convorbire dintre Hristos și vrăjmașii Lui,
dacă n-a ajuns să se încredințeze până aci care din ei aveau dreptate,
în momentul acesta ar fi putut vedea.
Pentru că piatra și lovitura este ultima dovadă a aceluia care n-are dreptate.
A aceluia care este și josnic și mincinos și nedrept,
care nu mai are cu ce să se apere și cum să-și mai susțină ceea ce spune, decât punând mâna pe piatră sau pe ciomag.
Care în momentul când ar trebui să răspundă în fața unui adevăr strălucit și biruitor, se apleacă să ia pietre, sau parul.
Isus spusese din nou: Adevărat, adevărat vă spun...
iar când a spus aceste vorbe, oamenii s-au aplecat...
Căci în fața Adevărului celui mai înalt toți oamenii se apleacă totdeauna.
Unii să I se închine, primindu-L.
Alții ca să ridice piatra ucigașă ca să-L lovească.
Pietrele sunt foarte aproape: erau lângă ei.
Cei care vor să ucidă, au totdeauna la îndemână pietrele sau parii cu care să facă crime. Argumentele cu care să lovească.
Pietrele pe care le ridicau acum prietenii aceștia, care de dimineață crezuseră în Hristos, erau poate pietrele lepădate de către cei ce aduseseră pe femeia prinsă, ceva înaintea lor.
Poate erau pietrele aruncate de către cei care nu crezuseră în Hristos dar crezuseră în glasul conștiinței lor,
și nu loviseră în vinovată.
N-au putut fi atât de cinstiți să mărturisească deschis, dar n-au putut fi nici atât de necinstiți să tăgăduiască și să se răzbune deschis.
Când n-au mai putut răspunde, din respect pentru Adevăr, au tăcut și au plecat.
Au acceptat mai bine rușinea înfrângerii, decât crima răzbunării.
Aceștia erau vrăjmașii cinstiți.
Cinste lor că au recunoscut și s-au smerit...
... Dar credincioșii necinstiți care stăteau acum și amenințau sunt de o mie de ori mai vinovați.
Ei care pe față se arătaseră prieteni, se dovedesc a fi cei mai răi vrăjmași.
Dușmanii scormoniseră pietrele, dar nu loviseră cu ele.
Însă prietenii care Te știu și Te cunosc, nu se cutremură să le ia în mâini ca să lovească. Câinele de prieten... iuda de frate.
Aceștia știu și mai bine unde doare mai tare și cum să lovească mai crud.
Prietenii blestemați sunt mai primejdioși decât orice dușmani.
La o mie de dușmani sinceri să fii atent cu un singur ochi, dar la un singur prieten prefăcut, să fii atent cu o mie de ochi.
Pietrele pregătite pentru sufletul păcătoasei erau acum gata să ucidă pe Salvatorul ei.
Osânda pregătită pentru sufletul vinovat, trebuia să lovească în Cel care îl apărase.
Pentru că: El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui...
Era străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut peste el
Câtă dreptate avea evanghelistul Vechiului Testament
și cum au fost arătate și scrise toate acestea cu mult mai înainte de a se împlini vreuna din ele,
pentru ca atunci când le vom vedea împlinindu-se, să ne aducem aminte că El Însuși, care le știe, ni le-a spus, despre El, dar pentru noi.
Nu L-au ucis însă cu pietrele acestea, fiindcă nu-I sosise încă ceasul.
Dar arătaseră că sunt în stare.
După cum au și făcut când a venit acest ceas.
O Doamne Isuse,
cu sufletul cutremurat de atâtea amintiri grele, ne rugăm Ție să îndepărtezi de la noi până și aducerea aminte, de cruzimea nelegiuirii acelor care până ce aveau un câștig de la noi, ne-au lingușit
și până ce erau neputincioși s-au umilit
și până ce am descoperit nelegiuirile lor ne păreau prieteni și frați...
dar când li s-a părut că sunt destul de grași și tari
și îndată ce au fost dovediți că umblă cu înșelăciune, au început pe față cu dușmănie să facă cel mai mare rău,
mergând până la vânzare și până la urzirea uciderii.
Doamne Isuse, cu sufletul cutremurat de amintiri și de dovezi pline de durere, Te rugăm îndepărtează de la noi și de la Tine, faptele lor,
primejdiile lor,
și amintirea lor, pe vecii vecilor.
Amin.