La auzul acestor vorbe, au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S-a ascuns, şi a ieşit din Templu, trecând prin mijlocul lor. Şi aşa a plecat din Templu.
Cine a stat de-o parte ca să asculte această convorbire dintre Hristos şi vrăjmaşii Lui,
dacă n-a ajuns să se încredinţeze până aci care din ei aveau dreptate,
în momentul acesta ar fi putut vedea.
Pentru că piatra şi lovitura este ultima dovadă a aceluia care n-are dreptate.
A aceluia care este şi josnic şi mincinos şi nedrept,
care nu mai are cu ce să se apere şi cum să-şi mai susţină ceea ce spune, decât punând mâna pe piatră sau pe ciomag.
Care în momentul când ar trebui să răspundă în faţa unui adevăr strălucit şi biruitor, se apleacă să ia pietre, sau parul.
Isus spusese din nou: Adevărat, adevărat vă spun...
iar când a spus aceste vorbe, oamenii s-au aplecat...
Căci în faţa Adevărului celui mai înalt toţi oamenii se apleacă totdeauna.
Unii să I se închine, primindu-L.
Alţii ca să ridice piatra ucigaşă ca să-L lovească.
Pietrele sunt foarte aproape: erau lângă ei.
Cei care vor să ucidă, au totdeauna la îndemână pietrele sau parii cu care să facă crime. Argumentele cu care să lovească.
Pietrele pe care le ridicau acum prietenii aceştia, care de dimineaţă crezuseră în Hristos, erau poate pietrele lepădate de către cei ce aduseseră pe femeia prinsă, ceva înaintea lor.
Poate erau pietrele aruncate de către cei care nu crezuseră în Hristos dar crezuseră în glasul conştiinţei lor,
şi nu loviseră în vinovată.
N-au putut fi atât de cinstiţi să mărturisească deschis, dar n-au putut fi nici atât de necinstiţi să tăgăduiască şi să se răzbune deschis.
Când n-au mai putut răspunde, din respect pentru Adevăr, au tăcut şi au plecat.
Au acceptat mai bine ruşinea înfrângerii, decât crima răzbunării.
Aceştia erau vrăjmaşii cinstiţi.
Cinste lor că au recunoscut şi s-au smerit...
... Dar credincioşii necinstiţi care stăteau acum şi ameninţau sunt de o mie de ori mai vinovaţi.
Ei care pe faţă se arătaseră prieteni, se dovedesc a fi cei mai răi vrăjmaşi.
Duşmanii scormoniseră pietrele, dar nu loviseră cu ele.
Însă prietenii care Te ştiu şi Te cunosc, nu se cutremură să le ia în mâini ca să lovească. Câinele de prieten... iuda de frate.
Aceştia ştiu şi mai bine unde doare mai tare şi cum să lovească mai crud.
Prietenii blestemaţi sunt mai primejdioşi decât orice duşmani.
La o mie de duşmani sinceri să fii atent cu un singur ochi, dar la un singur prieten prefăcut, să fii atent cu o mie de ochi.
Pietrele pregătite pentru sufletul păcătoasei erau acum gata să ucidă pe Salvatorul ei.
Osânda pregătită pentru sufletul vinovat, trebuia să lovească în Cel care îl apărase.
Pentru că: El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui...
Era străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut peste el
Câtă dreptate avea evanghelistul Vechiului Testament
şi cum au fost arătate şi scrise toate acestea cu mult mai înainte de a se împlini vreuna din ele,
pentru ca atunci când le vom vedea împlinindu-se, să ne aducem aminte că El Însuşi, care le ştie, ni le-a spus, despre El, dar pentru noi.
Nu L-au ucis însă cu pietrele acestea, fiindcă nu-I sosise încă ceasul.
Dar arătaseră că sunt în stare.
După cum au şi făcut când a venit acest ceas.
O Doamne Isuse,
cu sufletul cutremurat de atâtea amintiri grele, ne rugăm Ţie să îndepărtezi de la noi până şi aducerea aminte, de cruzimea nelegiuirii acelor care până ce aveau un câştig de la noi, ne-au linguşit
şi până ce erau neputincioşi s-au umilit
şi până ce am descoperit nelegiuirile lor ne păreau prieteni şi fraţi...
dar când li s-a părut că sunt destul de graşi şi tari
şi îndată ce au fost dovediţi că umblă cu înşelăciune, au început pe faţă cu duşmănie să facă cel mai mare rău,
mergând până la vânzare şi până la urzirea uciderii.
Doamne Isuse, cu sufletul cutremurat de amintiri şi de dovezi pline de durere, Te rugăm îndepărtează de la noi şi de la Tine, faptele lor,
primejdiile lor,
şi amintirea lor, pe vecii vecilor.
Amin.