La Dumineca fiului rătăcit

„Sculamă-voi și mă voiu duce la tatăl meu...“ (Evanghelia zilei).

Aceste vorbe grăindu-le fiul cel perdut din evanghelia de azi, s’a hotărât să lase calea cea rătăcită pe care apucase și să se întoarcă iarăș înapoi în casa tatălui său. Este, dragii mei, aceasta frumoasă evanghelie de azi a fiului perdut, plină de învățături sufletești, pe cari le vom putea culege uitându-ne ca într’o oglindă la întâmplarea și purtările fiului perdut din ea. Să mergem dară cu gândul după fiul perdut, să ispitim, să cercetăm căile lui, ca astfel să putem și noi învăța ceva din întâmplarea lui.

Iată-l pe fiul din evanghelie împreună cu fratele său în casa tatălui lor prisosind în liniște și toate celea de lipsă.

Din liniștea și prisosința de acolo, el însă se ridică, își cere și ia partea de avere și pleacă cu ea. Dar ieșirea și plecarea fiului din casa tatălui său vedem că nu i-a fost spre bine. Părăsind casa tatălui său, îl vedem apucat pe căi slabe, de petreceri și desfrânări, în cari își risipește partea sa de avere.

Dar să ne oprim puțin aici din mersul gândului nostru. Să cercetăm ieșirea, plecarea fiului din casa tatălui său, precum și alunecarea sa pe căile cele rele. Uitându-ne la fiul ce părăsește casa plină de lumină și bunătate a tatălui său, să ne gândim că și noi de câte ori părăsim casa tatălui nostru ceresc, adecă darurile, bunătățile, poruncile lui și purtările cele bune, suntem în chipul și asemănarea fiului perdut.

Dar să ne ținem mai departe de fiul din evanghelie și calea lui. Vedem mai departe că și desfătările, petrecerile fiului perdut au avut odată capăt. Ca la un semn dat, încetează veselia și larma ospețelor și ca prin o întoarcere de oglindă îl vedem pe fiul ospețelor, aruncat departe în o țară străină ca câștigător de porci. Parcă-l vedem cum stă gânditor, amărât, flămând și zdremțos lângă porcii lui. Cu amar și durere în suflet își aduce aminte ce a ajuns el din ce a fost odată. Uitându-se înapoi, în trecutul lui, se vede acolo departe, unde s’a început rătăcirea: în casa tatălui său. Vede casa părintească plină de lumină, bucurie și belșug. Vede servitorimea tatălui său umblând mulțămiți de soartea lor... și el, fiul cel iubit, moare de foame și rău în țări străine. O mare părere de rău, un dor ferbinte se trezește în el după casa tatălui său. De acest dor străbătut, el strigă „sculamă-voi de aicea și mă voiu duce la tatăl meu“ și cu aceste vorbe el pleacă înapoi acasă.

Și acum să-l lăsăm pe fiul, să meargă înapoi pe calea cea bună noi, să ispitim, să cercetăm calea lui de până aici.

Văzurăți cât de alunecoasă fu calea fiului perdut după ieșirea sa din casa tatălui. Din rău în rău, din greșeală în greșală îl vedem alunecând. Ca la un semn dat însă, rătăcitul se oprește din calea răului și se hotărește a se întoarce înapoi la tatăl său. Băgați însă de seamă și uitați-vă când se hotărește fiul a se întoarce la cele bune. Atunci, dragii mei, când a ajuns la rău, la lipsă și la foame.

Vedeți până ce au ținut desfătările, petrecerile, fiul din evanghelie nu și-a adus aminte de tatăl său, ci tot mai mult se depărta de el. Răul însă, lipsa și năcazul l-au oprit în loc pe fiul perdut, i-au deschis ochii minții să-și vază calea rătăcită și au trezit în el părerea de rău pentru faptele sale.

Năcazul și răul au scos din gura fiului perdut vorbele și hotărâre „sculamă-voi și mă voi duce la tatăl meu“, ele l-au mântuit.

Ce mult se potrivește și această cale a fiului perdut cu vieața noastră. Întristarea, răul fiului din evanghelie și noi îl ajungem, de câte ori părăsim căile cele bune și apucăm cele rele. El vine ca să ne oprească din calea răului.

Și mai ales ce mult se potrivește întâmplarea fiului perdut cu vremile și necazurile zilelor noastre. Ca fiul din evanghelie trăia odată omenirea fericită în casa tatălui, adecă în credință, în moravuri curate și bune. Le-a părăsit însă și ca un mare fiu rătăcit, plecase și omenirea pe căile cele rele ale plăcerilor pline de otravă, desfătărilor, desfrâului și necredinții. Se umpluse lumea de fii rătăciți, de aceea ca și în calea fiului rătăcit, eși și în calea omenirii un mare năcaz și rău. Răsboiul cumplit de eri și vremile grele de azi, cu miile lor de suferințe, dureri și necazuri au fost scoase în calea omenirii de Dumnezeu, ca să oprească prin ele omenirea din căile slabe pe cari apucase și mergea cu grăbire.

Greutățile, năcazurile zilelor noastre - pe care cred că le simțiți - strigă, ne chiamă și pe noi înapoi la casa tatălui nostru.

Dar să ne întoarcem iarăși la fiul perdut din evanghelie. Îl lăsasem plecat înapoi la casa tatălui său. Iată-l acuma ajuns acolo. Cu ochii plini de lacrimile părerii de rău, cade înaintea tatălui său zicând: „tată greșit-am la cer și înaintea ta, te rog iartă-mă“.

Și vedeți tatăl îl iartă, îl sărută, ba încă și ospăț de bucurie face pentru fiul ce „perdut era și s’a aflat“.

Este și aceasta cale din urmă a fiului rătăcit, o pilduire care ne învață și pe noi, că de câte ori apucăm pe căile cele rătăcite, de câte ori prin purtările noastre cele slabe ajungem și noi fii rătăciți, Dumnezeu ca un tată bun, iubitor și iertător este gata să ne ierte, să ne scape și pe noi. Ne trebue însă ceva ca Dumnezeu-Tatăl să ne ierte, să ne primească iarăși. Ne trebue aceea hotărâre pe care a luat-o fiul din evanghelie când a zis: „sculamă-voi și mă voiu duce la tatăl meu“. Mari frământări, mari schimbări sufletești trebuie că l-au adus pe fiul din evanghelie să rostească aceste vorbe.

Evanghelia nu ne spune, dar trebue că fiul rătăcit a plâns, a plâns cu amar, văzându-se unde a ajuns. Plângând a strigat: „sculamă-voi de aicea și mă voiu duce înapoi la casa tatălui meu“.

Aceste lacrimi ale fiului perdut ne trebuesc și nouă, pentruca Tatăl ceresc să ne ierte și scape și pe noi.

O singură cale de mântuire avem dară și noi: calea aleasă de fiul din evanghelie, calea întoarceri la Tatăl nostru ceresc.

De vrem dară să scăpăm din cumplitele năcazuri și greutăți, cu lacrimile părerii de rău trebue să ne sculăm și noi din răutăți și păcate și căzând înaintea Tatălui ceresc, să zicem: „Tată și Doamne greșit-am la cer și înaintea ta și nu mai suntem vrednici să ne chemăm fii tăi, iartă-ne“.

Se pare însă, că noi nu vrem să apucăm această cale din urmă, pe care apucat fiul rătăcit din evanghelie a scăpat de peire.

Și noi am ajuns ca și fiul perdut, zile pline de dureri și năcazuri.

Pe cei mai mulți însă, durerile zilelor noastre nu i-au putut trezi din răutăți, nu i-au putut ridica la hotărârea fiului perdut de a se întoarce la celea bune. Lumea și azi e plină de fii rătăciți și nepăsători, de aceea și ertarea, mângăierea Tatălui ceresc întârzie să sosiască! De aceea nu simțim binele și liniștea.

Și nu vor veni, nu le vom simți până când nu vom pleca și noi pe calea cea din urmă a fiului perdut, pe calea întoarceri cătră Dumnezeu-Tatăl.

Dar dacă vom înțelege rătăcirea noastră și cu lacrimile fiului perdut vom pleca înapoi pe calea cea bună, ne va ierta și scăpa și pe noi Tatăl nostru ceresc.

Evanghelia de azi ne spune, că apropiindu-se de casă fiul întors din calea rătăcită, de departe l-a zărit tatăl său și a eșit în calea lui. Când s’a uitat mai deaproape la el și l-a văzut ostenit, slab și chinuit, i-s’a făcut milă de el, i-a ertat greșala și l-a sărutat cu dor.

Dacă părăsind păcatele și cărările greșite vom pleca cătră Tatăl ceresc și poruncile lui, El ne va vedea și pe noi, osteniți și chinuiți de multele frământări și suferințe, i-se va face milă de noi, ca un tată bun, iubitor și iertător ne va erta, ne va mângăia, ne va șterge durerea din suflet și lacrimile din ochi. Amin.