Despre milostivire
Pr. Iosif Trifa - Spre Canaan (1919)
Așa a grăit odinioară Isus cătră mulțimea ce-i asculta cuvântul. Și vorba sa poruncă s’a făcut, poruncă sfântă care îndeamnă la milă pe toți oamenii din toate vremile. Dar glasul lui Isus îndemnător spre milostivire, strigă par’că îndoit de tare cătră noi ceia de astăzi, trăitori în zilele și veacul miilor de lipsuri, suferințe, dureri și năcazuri. - Cu adevărat poate niciodată n’a fost căutată și cerută cu atâta stăruință milostivirea, îndurarea ca acum în zilele noastre. Azi la tot pașul întâlnești om rănit, la tot pașul o lacrimă caldă îți cade înainte, o gură flămândă îți cere pâne și ajutor. - Despre milostivire vreau dară să vă vorbesc azi; despre aceea milostivire, pe care trebuie să o arătăm față de cei lipsiți, săraci, nemângăiați.
Ce este milostivirea? Milostivirea este aceea virtute și datorință creștinească, care ne îndeamnă să dăm, să acoperim din prisosința noastră, lipsurile celora ce sunt săraci și n’au.
Cel mai ușor de înțeles este lucrul acesta, căci doară prisosul nostru, puterea noastră de avere sau bani de la Dumnezeu, din mila lui o avem. „De mila ta Doamne ieste plin tot pământul“ (Psalm 118, 64) și nu de avuțiile, averile sau banii noștri. Datori suntem dar ca, primind noi putere din mila Tatălui de sus, să lăsăm si noi să curgă, să picure ajutor celora lipsiți dintre semenii noștri. Noi suntem pământul ce primește de sus mila, ploaia cerului. Precum pământul soarbe ploaia de sus, dar numai atâta ține din ea, cât face lipsa lui, iar pe ceealaltă o sloboade în formă de apă, de isvor răcoritor sau fântână pentru lipsa oamenilor, așa și noi, din darul și mila celui de sus, numai atâta trebuie să ținem cât face lipsa noastră. Prisosința trebuie să o lăsăm să curgă ca isvor de milă, care să facă fântâni pentru lipsa celora săraci și năcăjiți.
Ca căldura, ca lumina trebuie să fie prisosul, bogăția noastră. Precum căldura, lumina, totul luminează, încălzește până unde-i ajung puterile, așa și bogăția noastră trebuie să împrăștie căldură, ajutor tuturor pe cari îi poate cuprinde cu puterea ei.
Am zis că milostivirea trebuie făcută din prisosința celor ce avem. Bine însă să băgați de seamă, să nu credeți cumva că prisosința voastră stă în creițarul ce-l aruncați săracului din marginea drumului.
Sau iarăși să nu credeți că, dacă odată de două ori în an: la Crăciun și Paști ați cercetat pe cel sărac sau bolnav cu o mică oală de lapte, sau ceva hrană, cu aceasta ați făcut destul pentru milostenie.
Cu aceasta încă n’ați făcut destul, încă n’ați făcut nimic pentru milostenie, căci milostenia cea adevărată nu caută să se scape de cel sărac aruncându-i și lui ceva, ci milostenia cea adevărată urmărește deaproape, se uită cu iubire în vieața, în traiul celui sărac, căutând ce-i lipsește, ce-l doare. - Milostenia cea adevărată se amestecă cu iubire în traiul celui sărac, în năcazurile celui amărât, în boala celui bolnav, pe tot locul ducând ajutor, întărire, mângăiere. - V’aduceți aminte de pilda samarineanului celui milostiv din evanghelie, care a dat în calea sa peste un om rănit de tâlhari? Precum samarineanul acela n’a trecut „alături“ pe lângă omul rănit, aruncându-i ceva ajutor din traistă sau pungă, ci „s’a apropiat cu milă de el“, i-a legat ranele și s’a îngrijit mai departe de el, până la deplina lui tămăduire - așa și milostenia voastră trebuie cu stăruință, cu iubire să caute, să lege ranele, lipsurile întristaților și săracilor.
Și mai ales în aceste vremuri grele, această milostivire este cerută de la noi. Cu adevărat acum este adevărată sărăcie, lipsă, întristare în această lume. Oameni săraci, lipsiți, năcăjiți e drept că totdeauna au fost dar nu ca acum. Căci dacă și atunci în vremile bune au fost năcazuri și sărăcie, apoi acelea au fost picături pe lângă valurile de acum.
În sute de feluri strigă acum și cer mila, ajutorul nostru cei săraci și năcăjiți. Mă gândesc mai ales la acelea sute și mii de femei, pe cari răsboiul le-a lăsat văduve fără sprijin și ajutor. Plângerea lor, glasul lor este scris par’că în vorbele scripturii „nu este durere ca durerea noastră“... „căci în casa noastră nu ieste nici pâne nici haină„ (Isaia 3, 7.)
Mă gândesc apoi la sutele și miile de copilași cari strigă cu Ieremia: „sărmani am ajuns, fără de tată, mamele noastre văduve“. (Plâng 5, 3). Strigătul și plângerea lor trebuie să ne pornească pe toți pe căile milostivirii, pe tot locul ducând ajutor, întărire, mângăiere.
Fiecare, toți ceia ce avem putere, trebuie să fim, să ne facem acum tată, ocrotitori ai celor lipsiți și întristati.
„Fii celor săraci ca un tată și ve-i fi ca fiul celui preaînalt și te va iubi cel de sus mai mult ca mamă-ta. (Sirah 4, 4).
Toți cari avem putere trebuie să fim, să ne facem acum Samarineni miloși cari legăm, tămăduim ranele sufletești, mângăiem durerile, ajutăm lipsurile.
Cu bucurie mă gândesc la acei creștini cari înțeleg aceste lucruri. Cu drag văd pe câțiva pretutindeni alergând, ajutând pe cei lipsiți.
Puțini sunt însă aceia buni și milostivi. Cei mai mulți stau închiși în căldura prisosinții lor și nu vreau să audă, să înțeleagă plângerea, strigătul celora năcăjiți de afară.
Omul neîndurat a fost și este totdeauna urât, urgisit înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Este urât pentru că unul ca acela desprețuiește mila lui Dumnezeu, cu care el s’a ridicat la putere, dar el nu vrea se lase să picure nimic la alții lipsiți. Cu adevărat omul fără milă este pământul rău care soarbe ploaia, mila cerului de sus dară el înghite tot, și mai bine face tău și mocirlă, decât să mai sloboadă ceva și pentru alții.
Dacă totdeauna a fost urgisit nemilostivul, cu atât mai vârtos acum când virtutea milostivirii ar trebui să strălucească mai tare ca oricând.
Și durere! azi sunt pline drumurile de astfel de oameni răi și fără milă. Floarea cea frumoasă a milostivirii par’că n’a mai înflorit, ci s’a ofilit în vremea răsboiului și a noastră căci s’au făcut oamenii mai răi, mai neîndurați, mai îndărătnici ca oricând.
O poftă, o lăcomie nebună de a face câștiguri și bani a stins, a omorât mila dintre oameni. Par’că s’a împlinit vorba prorocului Isaia: „Omului de fratele său nu-i va fi milă, căci se va abate la dreapta și tot se va flămânzi, va mânea în stânga și tot nu se va sătura“. Dar lăcomia nu numai a stins mila dintre oameni, ci le-a pus cuțitul uzurei în mâni ca să junghie, să omoare pe cei săraci și lipsiți.
Ce v’aș putea dară altceva îndemna, decât să vă întoarceți cu toții spre milă, milostivire. - Auzirăți ce este milostivirea. Ați auzit că ea este datoria noastră de a ne face recunoscători lui Dumnezeu pentru mila, ajutorul lui prin aceea ca și noi să le dăm altora. V’am arătat mai departe cum aveți să faceți milostenia, nu cu fărâme și creițari, ci cu îngrijirea, cercetarea, mângăerea stăruitoare și plină de iubire a celor lipsiți, bolnavi, întristați. V’am arătat cum mai ales vremile noastre pline de jale și greutăți strigă după noi, ne cheamă spre milostivire. V’am arătat apoi cum lăcomia de a face câștiguri, tocmai în aceste vremuri a omorât, a stâns mila dintre oameni. Lăcomia a făcut nu samarineni cu cari ar trebui să ne întâlnim azi pe toate drumurile, ci gheșeftari și pânditori, cărora le-a dat în mână cuțitul uzurei, cu care să omoare pe cei săraci.
Căutați dar milostivirea părăsită și ca de foc fugiți și vă feriți de lăcomie, căci ea e cel mai mare dușman al milei.
Zice scriptura că „este om ce cu preț mic cumpără mult“ (Sirah 20, 11). Acel preț mic este milostenia, prin care poți cumpăra loc în împărăția cerească. Lăcomia însă vă oprește de a vă cumpăra acest loc.
„Dă din prisosința ta“ zice evanghelia (Luca). Lăcomia însă vă face să nu cunoașteți niciodată, că ați avea prisosință și pentru alții săraci. „Cel ce miluiește pe sărac, dă împrumut lui Dumnezeu“ zice scriptura (Prov 19, 17) Ce vorbă mare este aceasta: a împrumuta pe Dumnezeu, cel ce toate le are în a sa mână și de nimica lipsă n’are.
Pentru cei săraci El însă este gata a lua împrumut banii noștri. Pentru voi toți ceia ce aveți acum bani din belșug, iată banca cea mai bună care vă primește banii: banca milostivirii, ajutorării celor săraci.
Lăcomia însă și aici va oprește ca să nu băgați banii acolo, unde însuși Dumnezeu chezășuiește că va plăti însutit și înmiit depunerile voastre.
Ferițivă dar ca de foc de lăcomie, de pofta de a câștiga tot mai mult, căci acelea vă tâmpesc, vă fură vederea cea sănătoasă și creștinească a faptelor voastre, ca să nu vedeți nici să auziți strigarea săracilor.
Voi toți dară cari aveți putere și prindere, deschideți ochii minții și a inimii și vedeți și înțelegeți, că acum e adevărată sărăcie, lipsă și întristare în această lume. Voi toți ceia ce aveți casă caldă, masă plină, deapururi gândiți-vă, că afară înaintea casei voastre zace și strigă după ajutor un Lazar flămând, chinuit, încunjurat de câte 7-8 copii.
Voi ceia ce ați scuturat datoriile, greutățile și ați ajuns a număra miile, gândiți-vă că săracii nici acuma nu au ce număra.
La acestea gândindu-vă, la acestea cu deadinsul și creștinește gândindu-vă eșiți în ajutorul celor lipsiți și întristați. Acoperiți lipsurile, mângăiați durerile, ștergeți lacrimile, fiți, faceți-vă „tată celor săraci“. Așa făcând și voi veți fi aleșii, iubiții tatălui ceresc. Așa făcând binecuvântarea Lui va întra în casele voastre și sufletele voastre. Amin.