Despre suferințe

(la Dumineca sf. cruci).

„Tot cel ce vrea să vie după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa în toată ziua și să vie după mine“. (Luca 9, 23).

Așa ne învață evanghelia de azi iubiți credincioși, că toți cei ce călătorim prin această lume trebue să purtăm crucea ca să ne putem mântui. Mulți nu înțeleg ce înseamnă a purta cu adevărat crucea în aceasta lume - de acea voi tălmăci adevăratul înțeles al evangheliei de azi.

Crucea pe care ne îndeamnă evanghelia de azi să o purtăm înseamnă înainte de toate: lupta, năzuința neîncetată, ca să putem merge drepți înainte pe calea poruncilor lui Isus. Înainte pe calea cea bună a vieții, fără această luptă nu se poate merge.

Nu se poate, căci tot pasul ce-l facem este un lunecuș spre rău, tot pasul bun este o luptă pe care trebuie să o purtăm cu patimile, păcatele, ispitele cari ne strigă, ne chiamă să lăsăm calea cea bună și să apucăm cea rea. Numai biruindu-le pe ele putem păși mai departe înainte spre bine. De aceea strigă evanghelia omului să se lapede de sine, adecă să lapede mai întâi pornirile, patimile, năravurile celea rele, ceea ce nu se poate altcum decât să-și iee crucea în fiecare zi, adecă lupta zilnică cu ele. Este om pe care vânturile ispitelor, patimilor îl suflă, îl îndoaie în toate laturile ca pe trestie vântul. Este om în care s’a stins orice grijă de cele sufletești și se lasă așa tras și purtat în toate laturile pe toate căile cele slabe de plăceri și năravuri slabe. Acela nu poartă crucea din Evanghelia de azi. Și iarăși este om carele merge hotărât înainte pe calea cea bună, la tot pasul îngrijat să nu-și vateme sufletul cu ceva. La tot pasul se luptă cu pornirile cele rele ce-i ies în cale, mai bine sufere, rabdă el de la alții, decât să amărască cu ceva pe Isus și acela cu adevărat poartă crucea din evanghelia de azi.

Crucea din evanghelia de azi și purtarea ei înseamnă dară în rândul întâi lupta ce trebuie să o purtăm neîncetat cu păcatele, ca să putem merge înainte după învățăturile lui Isus.

Crucea din evanghelia de azi înseamnă apoi suferința, care ne petrece în această lume din leagăn până la mormânt. Suferințele din această lume sunt puse pe umerii noștri ca o cruce, care ne apasă aducându-ne mereu aminte de Dumnezeu, de datoriile sufletești, morale.

Suferințele, durerile ne vin trimise din depărtarea lui Dumnezeu, să ne oprească din căile cele rele ce le-am apucat și să ne întoarcă la celea bune ce le-am lăsat. Ați văzut D-voastră cândva om sburdalnic, suduitor, sumeț, păcătos. Toate încercările ce le faci, să-l aduci la cele bune sunt parcă zadarnice. De i-ai vorbi în glas de înger și arhanghel despre datoriile ce le are față de Dumnezeu și sufletului, nimica nu poți isprăvi cu el.

Însă atare boală, atare năcaz trimis de la Dumnezeu îl aduce la cele bune.

Ridicat din boală, scăpat din năcaz, parcă s’a schimbat înspre bine în toate faptele, mișcările și vorbele lui. Suferința adecă l-a scos din calea cea rea și l-a plecat pe cea bună, l-a tămăduit. De câte ori dară un năcaz, o durere, o întristare sosește și poposește la noi, trebuie să știm că Dumnezeu vrea ceva cu noi, trebuie să băgăm de seamă că e ceva rău în noi, este atare început de boală sufletească și suferința ne vine ca o doftorie, ca un leac amar, pe care trebuie să-l luăm, să-l bem pentru binele și tămăduirea noastră sufletească. Suferința, durerea din această lume vrea dară binele nostru sufletesc. Ea este un soț iubit, care ne petrece din leagăn până la mormânt, arătându-ne mereu căile cele bune și adevărate.

Așa prețuind suferința, îl înțelegem pe Iob și vorbele lui „pe cel ce iubește Dumnezeu îl ceartă“, așa numai putem înțelege vorbele lui Pavel: „am plăcere în neputințe, în goane, în strâmtorări, în năcazuri, căci când slăbesc atunci sunt tare“ (2 Cor 12, 10). Un mare adevăr a scris Pavel, căci cu adevărat prin suferințe se întărește viața noastră sufletească. Suferința, durerea pune în lucrare toate puterile sufletești-morale. Ea ne învață să răbdăm, ne ridică fruntea, mânile și inima spre ajutorul Tatălui ceresc. Și rugăciunea noastră e mai caldă, mai ferbinte în vremea suferinții. Cine n’a simțit rugându-se în „ziua năcazului“ că mânile i-se strâng mai cu căldură spre olaltă, vorbele i-se fac mai respicate și ochii umezesc?

În acele clipe, fie și de cel mai mare năcaz, durere, omul este mai tare ca oricând - de aceea zice apostolul Pavel „când slăbesc atunci sunt tare“.

Iată deci suferința are mare însemnătate în viața noastră creștinească. Ea nu trebue alungată, ci trebuie primită ca pe un soț iubit, ca pe o solie sfântă, ce ne chiamă pe calea cea bună. Ea trebue cerută în rugăciunile noastre de seara, dimineața așa: iar Tu Doamne să nu ridici de pe umerii mei cu totul durerea, nici suferința să n’o scoți cu totul din sufletul meu, ci le lasă să mă însoțească în toată călătoria vieții mele, ca nu cumva - ușurat fiind - apele îmbuibării și uitării de Dumnezeu să mă apuce, să mă tragă si să mă ducă cu iele.

Dar suferința poartă foloase morale nu numai pentru omul singuratic, ci și pentru popoare întregi, pentru omenirea întreagă. Se întâmplă că neamuri întregi, omenirea întreagă apucă pe căile uitării de Dumnezeu și atunci năcazuri, suferințe mari, trimise de Dumnezeu strigă popoarelor, omenirii să se întoarcă spre căile cele bune. Un așa fel de suferințe a adus și răsboiul cel cumplit din vremile noastre.

O cruce a fost răsboiul, o cruce mare pe care Dumnezeu o pusese pe umerii omenirii, în semnul chemării spre îndreptarea morală. Patru ani am purtat crucea răsboiului. Patru ani suferințele, năcazurile au strigat pe noi să ne întoarcem cătră Dumnezeu și poruncile lui. După 4 ani răsboiul cel mare s’a gătat, dar crucea suferințelor, greutăților o simțim că stăruie mai departe pe umerii noștri. Ea ne apasă mai departe umerii și sufletul în semnul mustrării, că n’am ascultat chemarea morală a răsboiului: nu ne-am îndreptat. Așa cred, iubiții mei, că-i destul de grea crucea de azi, ca să nu mai așteptăm ca Tatăl ceresc să pună alta mai grea pe umerii noștri. Așa cred că destul de tare grăește și strigă crucea, suferința de azi, ca să-i auziți, să-i înțelegeți îndemnul ei chemător spre căile îndreptării.

În această sfântă Duminecă și de câte ori e vorba de crucea lui Hristos, să ne aducem dară aminte că a purta crucea lui Isus înseamnă lupta zilnică cu păcatele și relele din această lume. Și apoi să ne aducem aminte, că crucea înseamnă suferința, pe care trebuie să o primim și purtăm cu iubire ca pe o solie și doftorie trimisă de la Dumnezeu spre binele, întărirea, tămăduirea noastră sufletească. Și iarăși niciodată să nu uităm, că vremile de azi, cu suferințele lor sunt o cruce grăitoare, care ne cheamă să facem premenirea, îndreptarea morală.

Așa înțelegând suferințele, călătorind prin această lume, le vom purta ca pe o cruce ce ne apasă umerii și vieața spre folosul, întărirea sufletească nu numai a noastră ci și a neamului nostru. Amin.