La duminica Crucii: ce înseamnă cuvintele Evangheliei
Pr. Iosif Trifa - Tâlcuiri culese din ziare
Tâlcuirea Evangheliei de duminică am făcut-o pe larg în foaia Lumina Satelor anul 1929, nr. 10 și foaia Oastea Domnului anul 1930, nr. 11. Cu unele întregiri vom stărui și acum asupra acestei Evanghelii (citiți-o la Marcu 8, 34-38), pentru că ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufletești.
Dacă oamenii - zicea un învățat creștin - ar pierde, prin întâmplare toate Evangheliile, afară de una, sau dacă omului i s-ar permite să asculte numai o singură Evanghelie - mântuirea încă n-ar fi pierdută; Evanghelia de duminică, cu purtarea crucii, ar fi în stare ea singură să păstreze taina mântuirii noastre sufletești.
Oricine vrea să vină după Mine. Iată acesta este începutul mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bună voie, din dragoste și dor de mântuire, pe calea mântuirii. Dar nu e lucru ușor a merge după Domnul. Condiția cea dintâi o spune Evanghelia:
Să se lepede de sine
Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întâi și mai întâi să se lepede de sine. Mare lucru este lepădarea de sine.
Într-o adunare restrânsă a Oastei, eu le spuneam odată fraților ostași că mântuirea noastră are trei mari dușmani. Știți voi care-i cel dintâi din aceștia?
- Diavolul - răspunseră ostașii în cor.
- Nu-i adevărat - le-am zis eu - cel dintâi și cel mai mare dușman al mântuirii noastre este eul nostru. Numai în al doilea rând vine Satana, iar al treilea e lumea.
Eul din om e cel dintâi și cel mai mare dușman al mântuirii sufletești. Acest eu dă răspunsuri ca acestea: eu să mă împac cu vecinul meu?... eu să mă rog lui de iertare?... eu să mă las batjocorit de cela și cela?... eu să sufăr ceea și ceea?... eu să intru în Oastea Domnului?... eu să ascult de un popă de la Sibiu?... eu să mă fac frate și soră cu pătimașii și servitorii de la Oaste?... eu doctor în științele cutare și cutare, să mă cobor de la înălțimea catedrei mele între pălmașii și servitorii de la Oaste?...
Acest eu ne împiedică mereu să trăim pentru Hristos, pentru alții și pentru sufletul nostru.
Acest dușman trebuie mai întâi răpus. La acest dușman, Sf. Scriptură îi zice omul cel vechi. Și tot Scriptura ne spune că acest om vechi nu moare decât răstignit pe Crucea Golgotei. El trebuie împuns mereu cu cuiele Golgotei. De aceea zice mai departe Evanghelia că cel ce vrea să meargă după Domnul, trebuie:
Să-și ia crucea sa
A te lepăda de tine și a-ți lua crucea înseamnă a te răstigni și a muri față de lume (Rom. cap. 6). A-ți lua crucea înseamnă a te răstigni mai întâi pe ea, ca să moară eul din tine, să moară omul cel vechi din tine.
Și nu e lucru ușor acesta. Eul din noi e dușmanul care se lasă mai anevoie bătut. E dușmanul care moare mai târziu. Pe Satana îl poți ținea la distanță, căci e mai mult un fel de dușman extern, dar eul e un hoț de casă, și știut lucru este că de hoțul din casă mai greu te poți feri.
Eul nostru, omul nostru cel vechi trebuie împuns mereu cu cuiele Golgotei. Trebuie să stai mereu lângă el cu ciocanul în mână, căci el umblă neîncetat să te pogoare de pe cruce. Eul nostru nu vrea să moară cu una cu două. Zvârcolirile lui sunt ele însăși o cruce grea pentru noi. De aceea zice o altă Evanghelie, că trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi (Luca 9, 23). Adică zi de zi și clipă de clipă să te lupți a împiedica răsuflarea și învierea eului tău, al omului tău cel vechi.
A-ți lua crucea înseamnă a te răstigni și a muri mereu față de lume, până vei ajunge la biruința pe care a strigat-o ap. Pavel: nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Gal. 2, 20).
A-l pune pe eul nostru, pe omul nostru cel vechi să ne ducă el crucea, înseamnă a face tot atât cât fac iconarii (negustorii de icoane) de la Gherla, care poartă în spate icoanele lui Isus Cel Răstignit suduind, îmbătându-se, certându-se, înșelându-se!...
A merge după Domnul înseamnă a merge pe urmele Mielului, înseamnă a merge pe urmele Crucii, adică să rabzi totul, să suferi totul, să-i iubești pe toți, să plângi cu cei ce plâng, să te bucuri cu cei ce se bucură, și alături de acestea să pășești călcând sub picioarele tale scorpiile și balaurii ispitelor și păcatelor (Luca 10, 19). A merge după Domnul înseamnă a fi tuturor toate și mai presus de toate să fi cu totul al Lui.
Ce puțini sunt însă care trăiesc o astfel de viață!
De când eram preot la țară, îmi aduc aminte de o întâmplare ce a rămas adânc săpată în sufletul meu. Între păstoriții mei aveam unul care mergea cu îndărătnicie pe calea pierzării. Numele Domnului Îl pomenea numai în legătură cu sudalmele. Și a mers până la sfârșit pe calea aceasta. Nici sf. împărtășanie n-a primit-o. Adică a voit în ceasul din urmă să o primească, dar atunci era prea târziu. Când am ajuns la el i se legase graiul.
Fiind om bogat, căsenii i-au făcut o îngropăciune pompoasă. Când am plecat cu el spre cimitir, parcă și acum îi văd calea lui cea din urmă. Înaintea mortului mergea un copil cu o cruce mare de lemn pe care era scris: Aici odihnește în Domnul N. N. Iar îndată după cruce mergea mortul. Era singura zi din viața lui în care mergea liniștit și ascultător pe urma crucii lui Hristos. Numai cât această mergere nu-i mai ajuta nimic. Nu mergea el, ci îl duceau alții. Nu mersese până era viu, iar acum era prea târziu, prea târziu!...
Și vai, ce de creștini trăiesc tot așa. O singură dată în viața lor merg pe urmele crucii... în calea spre cimitir. Ce lucru grozav! Eu mă îngrozesc când trec prin cimitire și văd în toate părțile cruci pe care scrie: aici odihnește în Domnul N. N. Aici s-a mutat la Domnul N. N., etc.
Ți se pare că aici odihnesc oameni care o viață întreagă au trăit tot cu Domnul în gură și tot cu crucea în spate. Dar vai, cât de departe a fost viața lor de așa ceva! Așa să trăim, ca cele ce se vor scrie pe crucea noastră din cimitir, să se potrivească cu viața pe care am trăit-o.
Să nu uităm dar: crucea pe care trebuie să o purtăm în lume este, înainte de toate, crucea lepădării de noi înșine, este crucea răstignirii noastre față de lume și față de păcat.
Domnul a știut cât de grea este crucea aceasta. De aceea ne-a dat în ajutor și o altă cruce: crucea suferințelor și necazurilor din această lume. Crucea aceasta trebuie purtată cu credință și cu răbdare, căci ea este o binecuvântare pentru viața noastră cea sufletească. Ea ajută să moară eul nostru, omul nostru cel vechi.
Fratele meu! Toți avem să purtăm o astfel de cruce. Nu te speria și nu te teme de ea. Din ce crucea aceasta va fi mai grea, binecuvântarea va fi mai mare.
Un sf. Părinte predica: am avut o vedenie. Mi se părea că văd un deal acoperit cu cruci de lemn. Și tot omul trebuia să-și ia în spate crucea cea mai ușoară. Pe urmă a venit un om și a luat crucea ce mai rămăsese. Era cea mai grea, și toți se feriseră de ea. Dar, o minune, omul află că crucea era pe dinăuntru plină de galbeni. De aceea era așa de grea.
În crucile cele mai grele sunt binecuvântările cele mai scumpe.
Știți care este cea mai grozavă cruce din lumea aceasta?
Nu-i nici o cruce mai grozavă - răspunde sf. Augustin - decât a fi și a trăi fără cruce. Nu este nici o altă nenorocire mai mare în lumea aceasta, decât liniștea și fericirea păcătoșilor.
Doamne ferește-ne de o astfel de fericire. Ajută-ne Doamne să ne purtăm crucea și să mergem pe urmele Tale spre mântuirea scump sufletului nostru!
Iosif Trifa.