La duminica Crucii: ce înseamnă cuvintele Evangheliei

Tâlcuirea Evangheliei de duminică am făcut-o pe larg în foaia Lumina Satelor anul 1929, nr. 10 şi foaia Oastea Domnului anul 1930, nr. 11. Cu unele întregiri vom stărui şi acum asupra acestei Evanghelii (citiţi-o la Marcu 8, 34-38), pentru că ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufleteşti.

Dacă oamenii - zicea un învăţat creştin - ar pierde, prin întâmplare toate Evangheliile, afară de una, sau dacă omului i s-ar permite să asculte numai o singură Evanghelie - mântuirea încă n-ar fi pierdută; Evanghelia de duminică, cu purtarea crucii, ar fi în stare ea singură să păstreze taina mântuirii noastre sufleteşti.

Oricine vrea să vină după Mine. Iată acesta este începutul mântuirii. Să pleci pe urmele Domnului. Să pleci de bună voie, din dragoste şi dor de mântuire, pe calea mântuirii. Dar nu e lucru uşor a merge după Domnul. Condiţia cea dintâi o spune Evanghelia:

Să se lepede de sine

Cel ce vrea să plece pe urmele Domnului trebuie mai întâi şi mai întâi să se lepede de sine. Mare lucru este lepădarea de sine.

Într-o adunare restrânsă a Oastei, eu le spuneam odată fraţilor ostaşi că mântuirea noastră are trei mari duşmani. Ştiţi voi care-i cel dintâi din aceştia?

- Diavolul - răspunseră ostaşii în cor.

- Nu-i adevărat - le-am zis eu - cel dintâi şi cel mai mare duşman al mântuirii noastre este eul nostru. Numai în al doilea rând vine Satana, iar al treilea e lumea.

Eul din om e cel dintâi şi cel mai mare duşman al mântuirii sufleteşti. Acest eu dă răspunsuri ca acestea: eu să mă împac cu vecinul meu?... eu să mă rog lui de iertare?... eu să mă las batjocorit de cela şi cela?... eu să sufăr ceea şi ceea?... eu să intru în Oastea Domnului?... eu să ascult de un popă de la Sibiu?... eu să mă fac frate şi soră cu pătimaşii şi servitorii de la Oaste?... eu doctor în ştiinţele cutare şi cutare, să mă cobor de la înălţimea catedrei mele între pălmaşii şi servitorii de la Oaste?...

Acest eu ne împiedică mereu să trăim pentru Hristos, pentru alţii şi pentru sufletul nostru.

Acest duşman trebuie mai întâi răpus. La acest duşman, Sf. Scriptură îi zice omul cel vechi. Şi tot Scriptura ne spune că acest om vechi nu moare decât răstignit pe Crucea Golgotei. El trebuie împuns mereu cu cuiele Golgotei. De aceea zice mai departe Evanghelia că cel ce vrea să meargă după Domnul, trebuie:

Să-şi ia crucea sa

A te lepăda de tine şi a-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni şi a muri faţă de lume (Rom. cap. 6). A-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni mai întâi pe ea, ca să moară eul din tine, să moară omul cel vechi din tine.

Şi nu e lucru uşor acesta. Eul din noi e duşmanul care se lasă mai anevoie bătut. E duşmanul care moare mai târziu. Pe Satana îl poţi ţinea la distanţă, căci e mai mult un fel de duşman extern, dar eul e un hoţ de casă, şi ştiut lucru este că de hoţul din casă mai greu te poţi feri.

Eul nostru, omul nostru cel vechi trebuie împuns mereu cu cuiele Golgotei. Trebuie să stai mereu lângă el cu ciocanul în mână, căci el umblă neîncetat să te pogoare de pe cruce. Eul nostru nu vrea să moară cu una cu două. Zvârcolirile lui sunt ele însăşi o cruce grea pentru noi. De aceea zice o altă Evanghelie, că trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi (Luca 9, 23). Adică zi de zi şi clipă de clipă să te lupţi a împiedica răsuflarea şi învierea eului tău, al omului tău cel vechi.

A-ţi lua crucea înseamnă a te răstigni şi a muri mereu faţă de lume, până vei ajunge la biruinţa pe care a strigat-o ap. Pavel: nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 2, 20).

A-l pune pe eul nostru, pe omul nostru cel vechi să ne ducă el crucea, înseamnă a face tot atât cât fac iconarii (negustorii de icoane) de la Gherla, care poartă în spate icoanele lui Isus Cel Răstignit suduind, îmbătându-se, certându-se, înşelându-se!...

A merge după Domnul înseamnă a merge pe urmele Mielului, înseamnă a merge pe urmele Crucii, adică să rabzi totul, să suferi totul, să-i iubeşti pe toţi, să plângi cu cei ce plâng, să te bucuri cu cei ce se bucură, şi alături de acestea să păşeşti călcând sub picioarele tale scorpiile şi balaurii ispitelor şi păcatelor (Luca 10, 19). A merge după Domnul înseamnă a fi tuturor toate şi mai presus de toate să fi cu totul al Lui.

Ce puţini sunt însă care trăiesc o astfel de viaţă!

De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o întâmplare ce a rămas adânc săpată în sufletul meu. Între păstoriţii mei aveam unul care mergea cu îndărătnicie pe calea pierzării. Numele Domnului Îl pomenea numai în legătură cu sudalmele. Şi a mers până la sfârşit pe calea aceasta. Nici sf. împărtăşanie n-a primit-o. Adică a voit în ceasul din urmă să o primească, dar atunci era prea târziu. Când am ajuns la el i se legase graiul.

Fiind om bogat, căsenii i-au făcut o îngropăciune pompoasă. Când am plecat cu el spre cimitir, parcă şi acum îi văd calea lui cea din urmă. Înaintea mortului mergea un copil cu o cruce mare de lemn pe care era scris: Aici odihneşte în Domnul N. N. Iar îndată după cruce mergea mortul. Era singura zi din viaţa lui în care mergea liniştit şi ascultător pe urma crucii lui Hristos. Numai cât această mergere nu-i mai ajuta nimic. Nu mergea el, ci îl duceau alţii. Nu mersese până era viu, iar acum era prea târziu, prea târziu!...

Şi vai, ce de creştini trăiesc tot aşa. O singură dată în viaţa lor merg pe urmele crucii... în calea spre cimitir. Ce lucru grozav! Eu mă îngrozesc când trec prin cimitire şi văd în toate părţile cruci pe care scrie: aici odihneşte în Domnul N. N. Aici s-a mutat la Domnul N. N., etc.

Ţi se pare că aici odihnesc oameni care o viaţă întreagă au trăit tot cu Domnul în gură şi tot cu crucea în spate. Dar vai, cât de departe a fost viaţa lor de aşa ceva! Aşa să trăim, ca cele ce se vor scrie pe crucea noastră din cimitir, să se potrivească cu viaţa pe care am trăit-o.

Să nu uităm dar: crucea pe care trebuie să o purtăm în lume este, înainte de toate, crucea lepădării de noi înşine, este crucea răstignirii noastre faţă de lume şi faţă de păcat.

Domnul a ştiut cât de grea este crucea aceasta. De aceea ne-a dat în ajutor şi o altă cruce: crucea suferinţelor şi necazurilor din această lume. Crucea aceasta trebuie purtată cu credinţă şi cu răbdare, căci ea este o binecuvântare pentru viaţa noastră cea sufletească. Ea ajută să moară eul nostru, omul nostru cel vechi.

Fratele meu! Toţi avem să purtăm o astfel de cruce. Nu te speria şi nu te teme de ea. Din ce crucea aceasta va fi mai grea, binecuvântarea va fi mai mare.

Un sf. Părinte predica: am avut o vedenie. Mi se părea că văd un deal acoperit cu cruci de lemn. Şi tot omul trebuia să-şi ia în spate crucea cea mai uşoară. Pe urmă a venit un om şi a luat crucea ce mai rămăsese. Era cea mai grea, şi toţi se feriseră de ea. Dar, o minune, omul află că crucea era pe dinăuntru plină de galbeni. De aceea era aşa de grea.

În crucile cele mai grele sunt binecuvântările cele mai scumpe.

Ştiţi care este cea mai grozavă cruce din lumea aceasta?

Nu-i nici o cruce mai grozavă - răspunde sf. Augustin - decât a fi şi a trăi fără cruce. Nu este nici o altă nenorocire mai mare în lumea aceasta, decât liniştea şi fericirea păcătoşilor.

Doamne fereşte-ne de o astfel de fericire. Ajută-ne Doamne să ne purtăm crucea şi să mergem pe urmele Tale spre mântuirea scump sufletului nostru!

Iosif Trifa.