La ziua învierii Domnului și neamului

„Ziua învierii popoarelor, să ne luminăm“. (Canonul Paștilor p. 1).

Așa ne strigă iubiți credincioși, cântarea bisericească de azi, să ne luminăm, adecă să înțelegem ce dar mare și sfânt însamnă nouă praznicul cel mare al învierii Domnului. Hristos a înviat și prin învierea sa ne-a arătat, că nici vieața noastră nu se gată cu aceea că întrăm în pământ și ne facem acolo praf și cenușă, ci ne vom ridica, vom învia și noi spre alta, nouă, netrecătoare vieață dincolo de mormânt. Ziua învierii ne căzășuește dar că nu este moarte, nici întunerec, ci înviere, vieață, lumină după ce întrăm în pământ. Ea este deci praznicul luminii, vieții și a bucuriei. Dar sfântul și marele praznic al învierii ne aduce nu numai lumină și bucurii, ci și îndemnuri spre vieața cea adevărată.

Învierea strigă, îndeamnă pe fiecare om să se scoale, să iasă din răutăți și păcate. Despre Isus cetim că înviind, s’a coborât între cei morți și pe ceia ce zăceau în mormânturi, i-a trezit, i-a ridicat la vieață.

Prin sfânta sa înviere, tot același lucru îl face Isus și azi ca și atunci. Că și azi sunt destui morți și sunt destule morminte. Știu că D-Voastră vă gândiți la morții, ce dorm în țintirim, dar mai sunt și altfel de morți cari vorbesc, umblă, trăiesc între noi. V’aduceți aminte că în evanghelie se spune despre fiul cel perdut că „mort era“ cu toate că el câștiga de porci. Așa și între oameni, toți apucați pe căile rele și rătăcite, toți ceia ce stărue în fărădelegi și păcate sunt un fel de „morți“ cu sufletul. Și sunt și morminte destule afară de ținterim, căci casa în care se stâng rugăciunile, se lasă moravurile cele bune și în locul lor se aprind sudalmele, neînțelegerile și alte rele ce poate fi aceea casă altceva, decât un mormânt negru și trist în care locuesc oameni morți cu sufletul. Învierea strigă dară și azi morților, păcătoșilor să se scoale, să iasă din răutăți. Dacă Isus cel înviat se coboară și trece azi prin mormânturi și prin iad în calea sa spre ceriu, acesta e un semn, o strigare celor ce zac în mormânturile și iadul păcatelor să se ridice, să iasă și ei de acolo, să se îndrepteze, căci fără această îndreptare nu-i înviere.

Dar acest îndemn îl strigă praznicul de azi nu numai omului singuratic ci și neamurilor, popoarelor. „Ziua învierii poparelor să ne luminăm“ zice cântarea bisericească, adecă să se lumineze popoarele și să înțeleagă că și ele învie sau mor, și între ele este moarte sau vieață, după cum purtările lor sunt bune sau rele. Chemarea aceasta a învierii și istoria ne-o arată. Cu degetul ne arată istoria, cum popoare mari și puternice au murit, s’au stâns, când și-au perdut credința, moravurile cele curate și bune și s’au otrăvit cu altele putrede și rele. Și iarăș istoria ne arată, cum în locul popoarelor căzute și moarte, învie și se ridică cele sănătoase și curate în credință, moravuri și purtări.

Și noi Românii suntem un popor care de mult așteptam învierea, ridicarea noastră la o soarte mai bună. Și dacă este lege că îndărăptul popoarelor ce învie - ca și înapoia învierii - trebuie să fie patimi, suferințe, Golgotă, apoi așteptarea noastră era îndreptățită, pentru că înapoia noastră aveam veacuri întregi de suferințe, de patimi, aveam Calvar și Golgotă lungă și grea, pe care au suit-o veacuri de-a rândul moșii și strămoșii noștri. Și iarăși dacă istoria zicea că numai popoare cu moravuri sănătoase și curate pot învia, noi și acestea le aveam: fiind tari în credință, curați în moravuri.

Plinind Golgota, păzind credința, am înviat și noi astăzi cu strălucire și „mărire“. Ca și Isus cel îngropat și străjuit, am avut și noi destui dușmani, cari au așezat lespedea pe groapă și au pândit și străjuit veacuri de-a rândul învierea și ridicarea noastră din mormântul umilinții de eri. Credința și suferința însă au prăvălit peatra ce ne apăsa în mormânt, noi cei batjocoriți și umiliți am înviat și „străjerii“ noștri au fugit spăriați. Neamuri zavistuitoare, cari au încercat cu arma în mână să ne oprească învierea noastră națională și cari ne pândesc și urăsc învierea, avem și acum la hotară.

În neputința și ura lor, ca și despre Isus cel înviat, spun că ar fi o minciună învierea noastră și își îndulcesc amarul cu nădejdea deșartă, că ne-ar mai putea întoarce pe noi ceia înviați înapoi în groapa de eri. De ei însă nu ne temem. Minciunile și nădejdile lor deșarte se topesc ca ceara de fața focului - în lumina și strălucirea învierii noastre. De altceva să ne temem. Este alt dușman care ar putea întuneca strălucirea și mărirea învierii noastre naționale de azi. Acel dușman ar fi slăbirea, părăsirea credinții, moravurilor curate și bune. De acela să ne păzim.

Deapururi să nu uităm, că lespedea de pe ușa gropii noastre de eri a ridicat-o credința, suferința. Ele au „amorțit“ pe străjerii învierii noastre de eri și tot ele ne vor apăra și de ceia de mâne.

Iubiți Creștini! Între cântările învierii este una care zice așa: „Ieri cu tine Hristoase m’am îngropat, astăzi mă ridic împreună cu tine; m’am răstignit cu tine eri, însu-ți mă preamărește acum“. Cântarea aceasta frumoasă este parcă anumit scrisă pentru noi și neamul nostru. Îngropați am fost și noi până eri. Acolo însă, în groapa noastră de eri, „împreună“ cu noi a fost Hristos și noi cu El, cu poruncile Lui. În vremea suferințelor noastre El a fost nădejdea, tăria noastră. Suind Calvarul, pe El l-am chemat și pe El l-am simțit că ne sprijinește crucea cea grea de pe umerii noștri, iar pe vârful Golgotei „cu el împreună s’a răstignit“ neamul nostru, păzind până la moarte credința, poruncile Lui. Acela cu care am suit Golgota, cu care am petrecut până eri îngropați, ne-a ajutat, ne-a ridicat, ne-a înviat și pe noi azi. Cu El „împreună, cu credința, cu poruncile Lui trebue să fim și acum „înviați“, ca eri „îngropați“. Să băgăm de samă ca nu cumva să uităm, să lăsăm în mormântul din care am eșit credința, moralul cu care am petrecut - ca să ne mai întoarcem cândva după ele. Atunci numai „străgerii“ noștri de azi și de mâne ar mai putea cerca să ne închidă iar cu lespedea. Până când însă împreună suntem și vom fi cu Isus cel înviat, cu credința, moravurile ale curate și bune, El „însuși ne va preamări“ și nimenia, nimica și niciodată nu va mai putea întuneca, sau tulbura lumina, strălucirea și mărirea învierii neamului nostru. Amin.