Lauda şi încrederea noastră
Traian Dorz - Garanția Veșnică
1 - Dacă laudele celui mincinos nu trebuie să le crezi niciodată, totuşi laudele celui mai cinstit dintre oameni, adică ale adevăratului credincios, să ştii că acestea sunt vrednice totdeauna de crezare.
Fiindcă aceste laude sunt numai adevăruri. Toţi cei care se laudă în Domnul şi cu El, trebuie să fie crezuţi totdeauna.
Pentru că El dă totdeauna sufletului credincios mult mai multă fericire decât poate el spune sau arăta.
2 - Încrederea este forma cea mai înaltă a credinţei, a dragostei şi a părtăşiei noastre cu Domnul nostru şi cu fraţii noştri.
Unde au ajuns desăvârşite dragostea şi părtăşia, acolo neapărat trebuie să existe şi încrederea deplină, frumoasă şi dulce.
3 - Fără încredere desăvârşită, nu poate exista nici dragoste adevărată cu nimeni niciodată,
nici pe pământ nici în cer.
Căci tocmai încrederea este aceea care aduce adevărata dragoste plină de curaj şi de stăruinţă.
Ea aduce adevărata părtăşie plină de căldură şi de bucurie.
4 - Acolo unde există o deplină încredere în Dumnezeu - şi numai acolo - a dispărut orice îndoială,
a dispărut orice frică,
a dispărut orice suspiciune şi îngrijorare,
a dispărut toată tânguirea şi teama de orice fel.
Căci încrederea a umplut tot locul inimii iubite şi iubitoare.
5 - Sufletul în care s-a aşezat pe deplin încrederea, nu se mai teme de primejdiile de astăzi (1 Ioan 4, 18),
Şi nici nu se mai tânguieşte pentru nimic de ieri,
6 - O, ce bine ar fi dacă toţi cei care au credinţa în Dumnezeu, ar avea şi încrederea în El.
O, ce bine ar fi dacă în inimile noastre ar locui încrederea puternică, statornică şi netulburată, pe totdeauna! Dacă toţi am avea mereu o înaltă şi liniştită încredere în Dumnezeul nostru!
De fapt numai atunci cunoaşterea noastră despre El ar fi adevărată.
7 - Puţini dintre cei ce spun: eu cred în Dumnezeu - se şi încred puternic în El, atunci când vine încercarea credinţei lor.
Ei cred în Dumnezeu până când ajung în lipsuri, în necazuri, în primejdii sau în ispite,
- dar îndată ce vin încercările, se duce credinţa lor şi pierzându-şi toată încrederea lor în El, ei se pierd de tot şi pe ei înşişi.
8 - Unii cred în ideea de Dumnezeu, dar nu pot crede în prezenţa lui Dumnezeu reală şi oricând cu noi, lângă noi, pentru noi şi în noi...
Nu pot crede în intervenţiile şi judecăţile Lui.
Nu pot crede şi nu se pot încrede în făgăduinţele Lui,
nici în ocrotirea Lui,
nici în izbăvirile Lui.
Ce nefericită este credinţa şi viaţa acestora!
9 - Acei care nu se pot încrede în Dumnezeu, n-au nici putere îndeajuns de a se rupe de tot păcatul lor.
N-au puterea de a se întoarce până la Dumnezeu.
N-au dorinţa să-L iubească până la jertfă,
nici râvnă să-L urmeze până la suferinţă,
nici tăria să-L slujească până la moarte,
- pentru că toată puterea pentru acestea le dă sufletului omenesc numai deplina încredere în Cuvântul şi în Puterea lui Dumnezeu.
10 - Încrederea aceasta face totdeauna să ne fie inima plină de siguranţă,
suferinţa plină de pace,
lupta plină de îndrăzneală,
mărturisirea plină de înflăcărare,
viitorul plin de lumină,
moartea plină de nădejde şi bucurie,
şi veşnicia plină de El.
Fericit este un astfel de suflet
şi fericiţi sunt cei care îl au între ei.
11 - Fericită este Lucrarea Domnului care are cât mai mulţi lucrători plini de încredere.
Fericită este Biserica aceea care are cât mai mulţi astfel de fii, încrezători puternici în Dumnezeu şi în Cuvântul Său.
Acolo totdeauna se vor vedea din plin roadele Duhului Sfânt.
12 - Cei ce cu încredere slujesc pe Hristos Domnul,
iubesc şi fac voia Lui din tot sufletul lor,
şi duc jugul Lui cu bucurie şi linişte până la moarte
şi au bucurie deplină şi puternică în tot ce fac
şi sufăr ocara Lui frumos, liniştiţi până la moarte,
având biruinţa Lui
şi moştenind slava Lui,
- în toate fiind pe deplin încredinţaţi, căci şi ei vor avea fericita parte, pe vecie, Acolo Sus la El.
Aceasta este siguranţa încrederii.
13 - Dumnezeul iubirii şi al puterilor (Psalm 80, 19) ştie în orice vreme de starea fiecăruia dintre ai Săi
şi poate totdeauna veni în ajutorul oricui Îl cheamă.
El poate totdeauna să-i izbăvească pe credincioşii Săi din orice încercări şi din orice încurcătură, în orice vreme şi pe oricare ar ajunge în vreun rău.
Cine crede aceasta din tot sufletul său, - acela se convinge totdeauna de acest adevăr.
14 - Prezenţa Domnului Isus îi izbăveşte în chip aşa de frumos pe ai Săi încât izbăvirea lor pare ceva foarte normal ca şi cum nu ar avea loc o minune acolo.
Pare că izbăvirea lor vine în mod normal
şi de la sine,
- prin mersul vremii sau al întâmplărilor,
- şi nu prin minunata lucrare a prezenţei şi a dragostei Sale faţă de noi.
şi dându-le izbăviri şi ajutorări printr-o orânduire plină de înţelepciunea cu care El îndrumă toate cele în viaţa lor,
- minunile pe care Domnul le face cu ai Săi şi pentru ei, trec aproape totdeauna neobservate de către toţi cei străini de El şi de felul Lui de a lucra.
16 - O, ce înduioşat şi recunoscător vede omul lui Dumnezeu minunile pe care El le face în viaţa alor Săi şi spre binele lor!
Şi ce bine ştie el că toate acestea le face numai iubirea Domnului care zilnic lucrează pentru el minuni, aranjându-le toate în chipul în care, el însuşi n-ar fi putut şti niciodată să le aranjeze,
17 - Dacă credinciosul Domnului este ca Lot în Sodoma, chiar şi acolo Domnul îl păzeşte de orice rău,
păzind, din pricina lui, chiar şi locul nelegiuit în care el este necesar să mai stea (1 Petru 2, 4-10).
18 - Domnul are în orice loc milă şi grijă în chip deosebit nu numai de credinciosul Său ci Domnul îi ocroteşte şi îi îngrijeşte chiar şi pe cei din jurul lui,
care de altfel n-ar merita să mai trăiască.
În aşa fel îi îngrijeşte Domnul şi pe aceştia încât nici unii dintre ei nu bagă de seamă că viaţa lor se datoreşte numai credinţei celui unul drept care mai este cu ei.
Numai la urmă se vede aceasta, când adesea el nu mai este printre ei, când Domnul l-a şi luat la El...
Iar peste ei vin urmările nelegiuirilor lor.
19 - Dacă credinciosul este stăpânul unui ogor, Domnul trimite ploaia Sa peste un ţinut întreg, dar ceilalţi nu ştiu că darul lui Dumnezeu s-a revărsat şi peste ei, numai din pricina unui singur ogor, al celui iubit de Dumnezeu.
20 - Dacă un credincios fiind în călătorie trece prin întâmplări rele, şi prin primejdii, sau când furtuni şi nenorociri se abat asupra unor mari întinderi,
sau când în mod normal, totul ar trebui să fie nimicit şi pierdut,
- atunci Dumnezeu îi salvează pe toţi acei care sunt împreună acolo cu un credincios al Lui, numai din pricina acestuia (Ioan 1, 14-16); Fap. Ap. 27, 24).
Dar rareori cei salvaţi, ştiu din pricina cui au mai văzut ei lumina izbăvirii.
O Doamne, nu ne lăsa fără ai Tăi, ca nu cumva să vină peste noi osânda, până ce şi noi vom deveni preaiubiţii Tăi.
Amin.