Izbăvirile Domnului
Traian Dorz - Garanția Veșnică
1 - Dacă Domnul ştie să izbăvească pe ai Lui în mod normal în vremuri normale,
şi în chip obişnuit în vremuri obişnuite,
cu atât mai mult în vremuri neobişnuite El are puterea şi grija să-i izbăvească pe ai Lui chiar în chip neobişnuit.
2 - În bunătatea Lui, Domnul îi ascultă pe ai Săi totdeauna.
Dar când trebuie să facă pentru ei minuni spre a-i salva, atunci El face şi minuni.
Totuşi, în grea stare se află un credincios al lui Dumnezeu când nu poate fi salvat altfel decât prin minuni.
3 - Credinciosul adevărat are şi trebuie să aibă totdeauna o mare încredere în Domnul
şi Îl slujeşte fără nici o teamă,
orice ar fi să întâmpine.
Pentru că ştie bine că atunci când pe căi naturale nu mai poate fi apărat şi izbăvit de nenorocire,
sau de asupritori,
- Domnul va întrebuinţa şi căile supranaturale pentru asta, căci Lui toate Îi sunt cu putinţă!
4 - Chiar şi minunile Domnului apar atât de apropiate de ceea ce este normal, atât de uşoare şi atât de cu putinţă şi atât de frumos sunt ele de înfăptuit la Dumnezeu. Este ca şi cum nici n-ar fi minune.
De aceea făgăduinţa Lui: Nu vă temeţi!
- este plină de conţinut, de adevăr şi de siguranţă pentru sufletul care se bizuie pe Domnul în orice vreme.
Şi care nu se îndoieşte niciodată de împlinirea întocmai şi la timp, a izbăvirii Domnului pentru el.
5 - Credinciosul Domnului chiar dacă nu ştie niciodată calea şi felul pe care-l va întrebuinţa Domnul spre a-l salva,
- omul Domnului va crede puternic că va fi izbăvit - şi va aştepta liniştit izbăvirea în care crede.
6 - Când toamna vin carele încărcate de rodul cules de pe ogoare şi se îndreaptă grele spre grânare,
- oare câţi oameni slăvesc cu mulţumire pe Dumnezeu, gândindu-se că tot meritul este al Lui?
Şi câţi se gândesc să facă din rodul adunat parte şi Domnului, pentru cât a făcut El?
7 - Când teascurile gem de must îmbelşugat,
şi când pieţele, pivniţele, magaziile şi cămările se umplu - oare câte inimi laudă pe Dumnezeu pentru asta şi se gândesc la partea săracilor şi a Domnului?
8 - Când omul priveşte cu bucurie, cu mulţumire şi cu încredere la rodul îmbelşugat pe care l-a strâns în jurul său şi peste tot este mulţumire,
- oare câţi ochi se înalţă recunoscători spre Dumnezeu?
9 - Câţi Te laudă pe Tine Doamne cu iubire? Câţi Te preamăresc pe Tine Bunul nostru Tată Milostiv, care ni le-ai dat toate acestea din belşug?
- şi adânc mulţumitori să se închine Ţie spunând:
- Tu dai belşugul acesta! Numai Tu Doamne.
Slavă veşnică Bunătăţii Tale atât de darnică şi milostivă faţă de noi!
10 - Doamne toate aceste bunătăţi pe care ni le dai nouă, sunt numai darurile paşilor Tăi binecuvântaţi care au trecut peste holdele noastre,
peste munca noastră,
peste rugăciunile şi ţinuturile noastre,
atât de darnic, de ocrotitor şi de îmbelşugat.
Slavă şi slavă Ţie!
11 - Când la vremea izbăvirii, doritele feţe iubite şi depărtate se reîntorc iarăşi la noi,
când inimi îndepărtate de multă vreme, ni se împreună iarăşi cu cea mai dulce îmbrăţişare,
când rănile ni se vindecă şi golurile ni se umplu şi viaţa ni se reface,
când cântarea de bucurie revine după ani şi ani îndelungaţi, iarăşi pe buzele noastre,
o, câte mâini împreunate se ridică atunci spre Tine Doamne şi câte ar trebui să se ridice!...
... şi tremurând de emoţie şi fericire, cum ar trebui ca să-Ţi înalţe de fierbinte şi de nemărginită rugăciune Ţie în cea mai dintâi mulţumire, strigându-Ţi din preaplinul lor suflet:
Slavă şi mulţumire veşnică numai Ţie Doamne pentru toate minunile acestea!
12 - Când suntem îndestulaţi cu daruri trupeşti sau sufleteşti,
când putem să ne culcăm fără teamă,
şi să ne sculăm fără strigăte,
când mâncăm fără zgârcenie de pe masa noastră,
şi privim fără spaimă împrejurul nostru,
când umblăm fără grijă pe orice drum
şi aşteptăm fără cutremur orice vine,
- Doamne oare câte mulţumiri înfiorate de evlavie, de credinţă şi de smerenie se ridică - şi-ar trebui să se ridice către Tine cu toată puterea fiinţei lor?
Binecuvântaţi să fie cei ce ştiu să facă aşa!
13 - Câţi dintre cei dăruiţi în chip îmbelşugat de Tine Doamne pun cu dragă inimă deoparte pentru Tine din rodul lor cu grija ca atunci când vine vreun trimis al Tău,
după partea care Ţi se cuvine Ţie Doamne din realizările sale,
- o dă cu bucurie, fără zgârcenie şi fără silă
Binecuvântaţi sunt cei ce fac aşa, bucurându-se că au ocazia să-Ţi întoarcă cinstit ceea ce Ţi se cuvine Ţie din ceea ce le-ai dat lor.
14 - Câţi oare au descoperit că numai dacă dau mereu cu bucurie din belşugul lor partea Ta,
numai atunci şi ceea ce le rămâne lor, este şi binecuvântat şi înmulţit, de fiecare dată, ca făina şi ca untdelemnul văduvei (1 Împ. 17, 16)?
15 - Noi putem pune sămânţa noastră în pământ,
putem ara şi semăna,
şi săpa şi plivi, şi uda oricât,
- dar dacă Tu Doamne nu pui soarele Tău,
şi ploaia Ta,
şi vântul Tău,
şi darul binecuvântat de la Tine,
- toată munca noastră este zadarnică.
Numai partea Ta Doamne o face rodnică şi partea noastră.
De aceea cât de mult s-ar cuveni să-Ţi dăm Ţie la vremea roadelor,
- dar cât de puţin Îţi dăm!
16 - Noi semănăm sămânţa o zi, un ceas,
iar apoi o vară întreagă privim la Tine.
Dacă Tu Îţi dai partea Ta, noi vom avea ce să strângem în ogoare, la toamnă,
dar dacă Tu Îţi închizi Mâna Ta, la ce foloseşte toată priceperea, mijloacele, truda şi laudele noastre?
Cine va mai avea ce strânge dacă nu rodeşti Tu
şi cine se va mai putea bucura de cules?
Dacă nu ne dai Tu Doamne, prin bunătatea Ta pâinea noastră cea de toate zilele, - noi nici unii n-o avem!
17 - Oricât de obligaţi am fi noi faţă de vreun om,
sau faţă de vreun stăpân şi de un împărat,
sau faţă de vreun tiran, sau asupritor,
ori faţă de vreun binefăcător înălţat pe pământul acesta, - oricât de obligaţi am fi faţă de oricine,
- totuşi cea mai mare obligaţie o avem totdeauna şi cea mai dintâi,
faţă de Dumnezeu.
Să nu uităm nici unii şi niciodată asta, căci numai în felul acesta nevoia asigură binecuvântarea Lui.
18 - Oricât de multe laude am vrea să înălţăm omului, oricărui om de pe faţa pământului,
sau stăpânirii de la care ne primim cinstea sau funcţia, sau salariul, sau decoraţia, sau ameninţările, - totuşi,
să nu uităm niciodată că cea dintâi datorie şi obligaţie să dăm lauda cea mai înaltă, o avem numai şi numai faţă de Dumnezeu!
După aceea altora.
19 - Lui Dumnezeu trebuie să-I înălţăm strigătele de bucurie pentru belşugul anului şi al muncii noastre, - lui Dumnezeu să-I facem bucurie cu cel dintâi rod,
nu diavolului şi idolilor, prin beţii, linguşiri şi destrăbălări.
20 - Lui Dumnezeu trebuie să-I înălţăm strigătele noastre de recunoştinţă,
de adorare şi de slavă,
noi toţi oamenii din lume,
fiindcă orice dar bun şi desăvârşit pentru viaţa asta şi pentru cea veşnică, vine numai de la El pentru fiecare dintre noi.
Slavă şi slavă veşnică numai Lui.
Amin.