Legământul din cele două taine

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Remetea Chioarului (MM) - 10 iulie 1988

(...) Mulțumim lui Dumnezeu că participăm acum ca la o nuntă cosmică la care iau parte toate puterile cerești. Ce minunat s-a spus în cântarea aceasta: și soarele, și luna privesc cu bucurie o astfel de nuntă. Și îngerii sunt nuntașii noștri și cântă în corurile acestea fericiți cu noi. Ce altfel de nunți ar putea fi mai cerești pe pământ decât astfel de nunți? Și ce atmosferă ar putea fi mai înaltă și mai divină decât aceasta în care poporul nostru a învățat să-și petreacă una dintre cele mai minunate și mai importante taine ale vieții sale, Taina unirii!

Am auzit la rugăciunile de la sfânta biserică și din cadrul slujbelor oficiate cu ocazia acestei Taine, cele scrise de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni. Și noi dorim să ni le împrospătăm de fiecare dată aceste porunci ale lui Dumnezeu în care stă și în care sunt conținute toate condițiile adevăratei fericiri pe pământ, pentru un om, pentru un cămin, pentru o familie și, implicit, pentru un popor și pentru o generație.

Dorim să citim încă o dată și mai cu atenție cele scrise de Sfântul Apostol Pavel în legătură cu Taina sfintei cununii, care este o Taină rânduită de Dumnezeu. Este Taină care s-a celebrat cea dintâi în Univers. Prima cununie s-a făcut în cer, în Paradis, în rai, oficiată de însuși Dumnezeu, Făcătorul și Binefăcătorul nostru.

În repetate rânduri, Mântuitorul însuși a rostit cu sfintele Sale buze acest imperativ sfânt, această condiție. De la început, Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască; [așa] l-a făcut pe om. De la început, Dumnezeu a făcut aceste două părți într-un singur om.

Când a venit vremea ca Dumnezeu să dea curs unui gând minunat al Său pentru continuarea vieții pe pământ, atunci a făcut o operație dulce și frumoasă în trupul primului om. L-a adormit frumos și, ca dintr-un vis și ca dintr-o rană, i-a scos de lângă inima lui partea cea pe care o pusese Dumnezeu acolo. Dar stătuse multă vreme ascunsă în inima omului. Omul tânjea după ea. Simțea că el nu-i deplin singur.

Cât timp oare va fi trecut în Paradis până când Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui Adam? Pentru că de la întemeierea creațiunii și până când Dumnezeu a adus toate lucrurile prin fața lui Adam și el le-a pus nume la toate și le-a găsit rostul tuturor lucrurilor, trebuie să fi trecut mult timp. Dumnezeu l-a făcut să cunoască cât de frumoase erau toate lucrurile făcute de El. Și la toate lucrurile El le făcuse pereche frumoasă. Și a făcut să nască în inima lui Adam dorința să ajungă și el să nu mai rămână și să nu mai fie singur. Cred că timp mult l-a lăsat Domnul în starea aceasta, pentru ca să învețe rugăciunea și să învețe cum se cere și cum se așteaptă, și cum se dorește de la Dumnezeu un soț adevărat.

După mult timp trebuie să fi răspuns Dumnezeu rugăciunilor lui Adam. Văzând toate ființele având perechea sa fiecare, văzându-le fericite pe toate și numai el singur, trebuie să se fi rugat el mult lui Dumnezeu: „Doamne, nu-i bine să fiu singur. Pregătește-mi și mie o soție, pregătește-mi și mie o pereche cu care să fiu și eu fericit”. Și când rugăciunea lui a fost îndeajuns primită și plăcută lui Dumnezeu, El i-a dat ceea ce dorea. Pentru că un dar ales, un dar sfânt, un dar deosebit de la Dumnezeu - cum este o soție... o soție bună - trebuie să fie cerută, trebuie să fie așteptată, trebuie să fie dorită cu multă rugăciune și cu multă răbdare. Tocmai de aceea, când a primit-o, el a simțit: „Doamne, cu adevărat, aceasta este os din oasele mele și carne din carnea mea”. A simțit că Dumnezeu i-a dat tot ceea ce-I ceruse și dorise el.

Iată cât de adevărat este că o soție bună este un dar de la Dumnezeu, după cum [s-a] scris mai târziu apoi și în Proverbe: „Casa și averea le moștenim de la părinți, dar o soție bună este darul lui Dumnezeu”. Și pentru că era darul lui Dumnezeu, Domnul l-a lăsat pe Adam să o ceară mult timp. Și după aceea, când i-a dat-o, a simțit într-adevăr că-i darul lui Dumnezeu. Și a simțit-o că era tocmai aceea care-i lipsea lui.

Dumnezeu binecuvântează totdeauna rugăciunile omului singur. Dacă el aduce această cerere a lui și trebuință a lui cu multă rugăciune și cu multă căldură și așteaptă cu multă răbdare voia lui Dumnezeu, totdeauna Dumnezeu îi răspunde. Însoțirile binecuvântate cu adevărat de Dumnezeu au fost acelea care au fost cerute și de către unul, și de către celălalt, dar mai întâi de către soț. Cerute cu adevărat, timp îndelungat, și așteptate cu răbdare din mâna lui Dumnezeu.

De ce s-a distrus atât de mult acest dar și acest har al lui Dumnezeu care este însoțirea pe pământ? Pentru că, în primul rând, soțul nu cere. Soțul singur nu cere întâi lui Dumnezeu. Nu așteaptă de la Dumnezeu, nu dorește de la Dumnezeu și nu rabdă până îi dă Dumnezeu și-i descopere Dumnezeu pe aceea pe care i-a pregătit-o cu adevărat pentru el. Orice însoțire care este pregătită cu rugăciune și așteptată cu răbdare și cu credință din mâna lui Dumnezeu totdeauna este binecuvântată și este încununată cu astfel de binecuvântări.

Iată cununia de astăzi. Noi vorbim despre ea, pentru că suntem la o nuntă. Și e bine să ne reamintim și noi, cei care am trecut prin pasul acesta de mulți, mulți ani, și cei care au trecut mai de curând. Și mai ales cei care va trebui să treacă în viitor să mediteze bine la Cuvântul lui Dumnezeu și la tot ce spune Domnul ca o condiție neapărat necesară pentru reușita bună și pentru fericirea adevărată a unui astfel de cămin.

Vom reciti cuvântul Domnului citit în Apostolul de la Taina nunții de astăzi. Și vom începe să ne reamintim aceste lucruri, întipărindu-ni-le în inimile noastre fiecare ca pe o condiție neapărat necesară pentru fericirea noastră și pe pământ, și în cer.

„Mulțumiți totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Iisus Hristos. Supuneți-vă unii altora, în frica lui Hristos. Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum și Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul lumii. Și după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților în toate lucrurile. Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă, prin Cuvântul Său cel sfânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană. Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine-și iubește nevasta se iubește pe sine însuși. Că nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui. Ci îl hrănește, îl îngrijește cu drag ca Hristos Biserica. Pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare. Vorbesc despre Hristos și despre Biserică. Fiecare din voi să-și iubească nevasta ca pe sine; și nevasta să se teamă de bărbat.”

Am dori să reamintim mereu aceste lucruri între noi. Pentru că toată nefericirea din viața conjugală, din viața familială - și nu numai a celor doi, ci și a celor care-i urmează sau sunt siliți să mai trăiască cu ei - depinde sau nu de relațiile dintre cei doi și de felul cum ascultă ei Cuvântul lui Dumnezeu.

Am spus că pregătirea nunții se face cu cerere îndelungată, stăruitoare și credincioasă lui Dumnezeu. După aceea se așteaptă cu răbdare hotărârea Domnului. Niciodată, nici o rugăciune cu adevărat fierbinte și curată n-a rămas fără răspuns. Dumnezeu totdeauna a răspuns. Cei care v-ați primit soțiile în urma unei rugăciuni și a unei credințe răbdătoare știți aceasta. Nu-i mai mare bucurie ca într-un cămin pregătit de Dumnezeu și binecuvântat cu un soț credincios și răbdător și cu o soție binecuvântată, înțeleaptă, iubitoare, blândă și bună.

Cine are o soție bună nu știe cât trebuie să mulțumească lui Dumnezeu pentru ea. Numai cine nu are, acela își dă seama cât de mult trebuie să prețuiască el un astfel de dar de la Dumnezeu. Ce bine ar fi fost dacă Adam și Eva ar fi rămas și după ce Dumnezeu le-a ascultat și le-a împlinit rugăciunea tot așa de credincioși cum erau înainte. A venit însă ispititorul, a venit o vreme când ei n-au mai umblat împreună; nu s-au mai rugat împreună, n-au mai postit împreună, n-au mai cântat împreună, n-au mai ascultat Cuvântul lui Dumnezeu împreună. Și atunci șarpele a prins prilejul s-o găsească singură pe Eva.

Unde a fost Adam când Eva vorbea cu șarpele, când Eva era singură și vorbea cu șarpele? Soților, iubiți-vă soțiile, dar aveți grijă permanent. Niciodată să n-ajungă să vorbească singură cu-n șarpe. Căci după aceea vine nenorocirea peste toți. Când unul se abate de la Cuvântul lui Dumnezeu, vine ispita și peste celălalt. Cine poartă răspunderea cea grea și cine suferă? Urmașii, copiii. Pentru că este scris: „Părinții mănâncă aguridă și la copii li se strepezesc dinții”. Ce s-a întâmplat cu Adam și Eva după păcat? Primul copil a fost un criminal: Cain. Al doilea a fost o victimă: Abel. Nu copiii erau vinovați. Vinovați erau părinții. Dar copiii ispășeau. Și după ei ispășim mereu toți acest păcat al neascultării.

Părinților, fiți foarte atenți. Nu păcătuiți. Nu vă părăsiți unul pe celălalt. Nu despărțiți rugăciunea împreună, cântarea împreună, postul împreună, înfrânare împreună, ascultarea și citirea Cuvântului lui Dumnezeu împreună. Că diavolul, șarpele, vine când sunteți singuri și-i vorbește ispititor și Evei, și lui Adam. Păziți-vă curăția dragostei din clipa legământului unirii, din clipa sfintei cununii.

Ce minunată a fost întrebarea: „De bunăvoie și nesilit de nimeni te unești cu soția ta?”. Și ce limpede, și ce hotărât a fost răspunsul izvorât din toată inima: „Da!” Ce minunat e acest „Da”! Și tot așa i s-a spus și celeilalte părți. Și tot așa îl urmase un frumos, un clar, un hotărât „Da!” De bunăvoie și nesiliți de nimeni. Atunci a venit binecuvântarea lui Dumnezeu. De bunăvoie și nesilițit de nimeni, și din toată inima v-ați spus acest „Da”. E un legământ în fața lui Dumnezeu. Acum să-l păziți și să-l păstrați credincioși; veghind fiecare dintre voi, în măsura puterilor sale, asupra păstrării în curăție a acestui legământ. Toți cei care au călcat acest legământ au căzut în nenorocire și au avut de ispășit nu numai ei: copiii și copiii copiilor lor. Și noi purtăm în trupurile noastre și astăzi (...) urmarea păcatului strămoșesc, de care suntem curățiți numai prin Taina sfântului Botez.

Dacă noi am rămâne până la sfârșit în curăția și-n sfințenia pe care o primim în Taina sfântului Botez, să nu mai cădem din această curăție, noi am fi fericiți și binecuvântați. Căci Mântuitorul a luat odată, în fața apostolilor Săi, un copilaș și l-a înălțat, zicând: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu veți deveni nevinovați ca acest copilaș, cu nici un chip nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu”. Dar au putut să spună cei care ascultau atunci acest Cuvânt: „Doamne Iisuse, ce condiție grea ne pui! Cum ne vom putea noi preface să devenim iarăși, din nou, cum am fost în Taina Botezului, când eram copii? Prin ce minune se poate face lucrarea aceasta minunată, că altfel, fără această lucrare, noi nu vom putea vedea împărăția Ta!”.

Așa întreba odată și Nicodim, în noaptea aceea de la Ioan capitolul 3, când se spune: „Între farisei era un om”. Și între farisei există câte un om... Evanghelia recunoaște acest mare lucru, deși Mântuitorul le-a spus: șerpi, pui de năpârci, vipere și așa mai departe. Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu spune: „Era și între ei un om”. Și dacă a fost om, acest om a venit la Iisus și a început să-I spună cum se obișnuiește în lumea cultă, cu etichetă: „Învățătorule, știm că ești un om trimis de Dumnezeu, că nimeni nu poate să facă lucrurile pe care le faci Tu dacă nu este Dumnezeu cu el”. Dar Mântuitorul i-a retezat-o scurt și i-a zis:

„Dacă nu vă nașteți din nou, cu nici un chip nu veți intra în împărăția cerurilor”. Îi spunea lui Nicodim ce le spusese înainte ucenicilor, când le-a zis: „Dacă nu veți deveni ca un copil nevinovat, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu, să vă faceți ca acest copil, cu nici un chip nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu”. Acu’ îi repetă lui Nicodim același lucru: „Trebuie să devii un copil”. „Cum să devin eu un copil?” spunea acest înțelept al iudeilor. „Poate un om bătrân să intre în pântecele maicii sale și să se nască din nou? Cum vorbești așa?” Mântuitorul îi răspunde: „Tu ești profesor de teologie în Ierusalim și nu cunoști aceste lucruri? Nu le cunoști”.

Nașterea din nou este o taină; este o lucrare sfântă. Între cele șapte sfinte Taine ale Bisericii noastre, nașterea din nou este Taina pocăinței, taina convertirii, despre care spun toți Sfinții noștri Părinți că noi trebuie să trecem prin ea; și despre care spune Mântuitorul chiar la începutul Evangheliei lui Ioan, când zice: „La ai Săi a venit și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică [celor ce] cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. Născuți nu din carne, nici din sânge, nici din firea pământească, nici din voia unui om, ci născuți din Dumnezeu”.

Aceasta este Taina pocăinței, taina convertirii, taina nașterii din nou, pe care o pretinde Mântuitorul și prin care noi devenim iarăși la starea pe care o aveam când am ieșit din Taina sfântului Botez: iertați și în starea de neprihănire a unui copil, pe care o cerea Domnul și pe care a pus-o ca pe o condiție: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu, adică dacă nu vă veți converti, dacă nu vă veți pocăi în felul acesta, cu Taina aceasta sfântă a pocăinței și a transformării sufletești, cu nici un chip nu puteți fi mântuiți”.

Lucrarea aceasta minunată care se desfășoară în mijlocul nostru acum este rezultatul nașterii din nou. Este rezultatul faptului că noi, care am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu și ne-am predat Domnului, și ne-am hotărât pentru El, ne-am născut din nou, am trecut prin Taina sfântă a pocăinței, care este una dintre tainele și dintre condițiile puse de Sfinții Părinți, de Cuvântul lui Dumnezeu și de Biserica noastră. Aceasta este pocăința, când omul se transformă total: o minte nouă, o inimă nouă, o gândire nouă, o vorbire nouă, o viață nouă. Asta este lucrarea lui Dumnezeu fără de care nimeni nu va putea vedea fața lui Dumnezeu. Așa este scris. De aceea noi trebuie să cântărim bine valoarea tuturor argumentelor Bibliei.

Noi avem acum, prin harul lui Dumnezeu, Biblia, Cartea sfântă. Poporul nostru, peste o mie de ani, a fost lipsit de această Carte. De pe la anul 1500 încoace s-a ridicat, după mia de ani pe care a trăit-o sub năvălirea popoarelor barbare. Numai prin harul lui Dumnezeu am rămas credincioși. De la 250 până la 1250, când s-au înființat primele noastre principate, o mie de ani, noi nu ne cunoaștem istoria.

Numai Dumnezeu a păstrat credința părinților noștri în sufletele urmașilor [lor] până astăzi. Îndată ce au putut să se ridice... Neagoe Basarab a învățat pe copilul său: „Fiul meu, mai întâi de toate, cunoaște pe Dumnezeul tău, pe Iisus Hristos, Care este mântuirea noastră. Că aceasta este salvarea noastră, a tuturor”. Și apoi a venit diaconul Coresi, și apoi toți ceilalți înaintași ai noștri care au simțit că trebuie să ne aducă Cuvântul lui Dumnezeu, că noi nu-l aveam.

Am sărbătorit anul acesta 300 de ani de la tipărirea primei Biblii în limba românească. Șerban Cantacuzino cu ceilalți de la București atunci și după aceea alții și alții - urmași ai lor... Antim Ivireanu, pe urmă mitropolitul Șaguna și alții ne-au adus tot mai mult și tot mai mult și mai aproape de noi Cuvântul lui Dumnezeu.

Și acum noi binecuvântăm pe Domnul din Cartea aceasta a lui Dumnezeu pe care o avem în limba noastră, în limba poporului și a părinților noștri și ne putem din ea învăța copiii noștri: „Cunoaște pe Dumnezeu și trăiește după voia Lui”. De aceea folosim noi Cartea aceasta, că prin ea vine lumina și în sufletele noastre, și în familiile noastre, și în poporul nostru, și în Biserica, și în viața noastră. N-a venit altfel în poporul evreu lumina lui Dumnezeu, decât la primirea legii pe muntele Sinai.

Venirea Oastei Domnului în poporul nostru este egală cu venirea legii pe muntele Sinai, în mijlocul poporului [evreu]. Poporul acesta a cunoscut legea lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, când profetul lui Dumnezeu i-a spus: „Ascultă, Israele, așa zice Domnul”. Și le-a spus părinților: „Așa să-i învățați pe copiii voștri și copiilor să le spuneți: «Așa să vă învățați urmașii până la sfârșit»”. Și Cuvântul acesta păstrat din tată-n fiu, din moși în nepoți i-a ținut un neam, le-a păstrat ființa și le-a păstrat unitatea, și le-a păstrat credința până astăzi.

Și noi avem nevoie de acest Cuvânt al lui Dumnezeu, pentru ca să ne întărim și să ne păstrăm credința și învățătura nu numai în esența ei, ci și în forma ei. Nu numai în miezul, ci și în coaja ei. Și tot ceea ce este Cuvântul lui Dumnezeu: și în credință, dar și în învățătură, să păstrăm întocmai.

Lucrarea aceasta minunată ne aduce aminte despre acest lucru.

(...) Și iată ce urmări au astfel de lucruri: familii distruse, copii nenorociți, părinți despărțiți, copii despărțiți. Ce viitor pot să aibă astfel de oameni, dacă după una sau două generații a ajuns nenorocirea în așa hal? Ce-o să se aleagă de ceilalți? De ce se nasc atât de mulți copii handicapați și nenorociți astăzi? De ce sunt pline închisorile, casele de corecție și spitalele de nebuni și oficiile, de oameni descreierați și nenorociți, rahitici și surdo-muți și... așa mai departe? Din cauza păcatului părinților.

Nu există post și rugăciune în familie; nu se roagă părinții împreună, nu citesc Cuvântul lui Dumnezeu împreună, n-au frică de Dumnezeu. Se urăsc. Însoțirea nu le-o face binecuvântarea lui Dumnezeu, ci interesele trupești, materiale, firești. Și după ce părinții și-au unit copiii, se amestecă negativ și distrugător în viața tinerilor pe care i-au unit ei sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Când mama vorbește de rău fiului ei pe soția lui sau mama vorbește fiicei rău despre soțul ei ce să iasă acolo?

Cine distruge cele mai multe dintre căsniciile făcute frumos? Părinții celor mai mulți dintre ei. Nu ne-ajunge nici timpul, nici inima, nici lacrimile, nici durerea să înfățișăm cu adevărat ce realitate dureroasă și chinuitoare se petrece în lumea celor mai multe căsnicii. Copiii se unesc uneori fără voia părinților. Nu caută și nu cer de la Dumnezeu soție. Și-o caută cu ochii sau și-o caută cu punga. Și în felul acesta, lucrurile ajung, de la două-trei zile, nenorociri. Pe urmă se amestecă părinții, se amestecă vecinii, se amestecă fiecare nu să întărească ce a făcut Dumnezeu între ei, ci să distrugă.

Cuvântul lui Dumnezeu poruncește: „Și va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa. Omul, pe tatăl său și pe mama sa... Și se va uni cu nevasta lui și vor fi amândoi un singur trup”. Să înțeleagă asta și tata și mama. Că el, după ce se căsătorește, nu mai e fiul lor. Nici ea, după ce se căsătorește, nu mai e fiica lor. E soția soțului ei. Și soțul soției lui. Părinții trebuie să lupte cu toată puterea să-i apropie pe unul de celălalt, nu să-i despartă. I-a unit Dumnezeu, nimeni nu are voie să-i mai despartă. Nimeni pe lumea aceasta n-are voie să-i mai despartă. Nici păcatul nu trebuie să-i despartă. Căci trebuie să se ierte când unul greșește. Sau amândoi.

Toți greșim. Nu există unul fără să trebuiască să-și ceară iertare. Toți trebuie să ne cerem unii altora iertare. N-avem numai calități, avem și defecte. Și cum ea are defectele ei, le are și el pe ale lui. Și cum ea trebuie să-i ierte lui atât de mult, și el trebuie să-i ierte ei. Și dacă se întâmplă să greșească, greșeala să nu-i despartă. Să-i apropie, să-i îngenunche, să facă să plângă împreună. Să-și ceară iertare lui Dumnezeu și fiecare celuilalt. Și niciodată, și nici într-un fel, și în nici o condiție, și sub nici un motiv să nu se despartă. De-aia trebuie să se uite bine și bine bărbatul înainte. Dar și femeia. Dar odată ce au spus „Da”, să știe că acest „Da” este pentru totdeauna. Ireversibil. Înapoi nu se mai poate întoarce. Nici moartea nu trebuie să-i despartă. Și după moarte, ei să alcătuiască, în împărăția lui Dumnezeu, acel „unul” pe care l-a [făcut] Dumnezeu să fie nemaidespărțit.

Spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit Hristos Biserica”. Cineva mi-a spus: „Desigur, este ușor să iubești o nevastă frumoasă, blândă, credincioasă, harnică, cuminte. Dar a mea?...” I-am zis: „Cum a iubit Hristos Biserica. Oare Biserica Îi face numai bucurie Domnului? În Biserică sunt numai credincioși? În Biserică se aud numai laude Domnului, numai cuvinte frumoase pentru Domnul? Nu se aud atâtea cuvinte rele, urâte, fapte dezgustătoare și lucruri îngrozitoare? Și totuși Hristos iubește Biserica Sa. Așa cum este ea. Până când o va face să ajungă așa cum dorește El. Până atunci o iubește așa cum este”.

Harul lui Dumnezeu este în Biserică. Așa cum este. Suntem slabi, suntem nevrednici, suntem toți păcătoși. Dumnezeu ne cheamă pe toți și dorește ca toți să fim mântuiți. Dar până atunci El ține peste noi harul Său. Ce ne-am face noi dacă n-am avea harul lui Dumnezeu? Știți ce se petrece acum în lumea păgână, în care nu este adăpostirea și ocrotirea lui Dumnezeu. Acolo e ca și cele ce le citim în Evanghelie pe vremea când Mântuitorul era pe pământ. Câți îndrăciți erau... Câți nefericiți... Câți stăpâniți de duhuri rele, în tot felul de necazuri și de nenorociri... Acest lucru se petrece și astăzi în lumea păgână.

Dar în lumea creștină cât de multe binecuvântări avem noi! Câte rugăciuni făcute, [care] sunt ascultate! Câte boli sunt vindecate! Câți unși cu untdelemn în numele Domnului, [care] au fost izbăviți. Câți - pentru care s-au rugat - au fost scăpați din boală, din nenorociri, din păcate! De ce aceasta? Pentru că harul lui Dumnezeu este peste Biserică. Așa slabi cum suntem. Dumnezeu ne cheamă și dorește să ajungem să devenim credincioși toți. Dar până vom ajunge toți, pentru cei buni, îi rabdă și pe cei răi. Pentru cei drepți, îi mai rabdă și pe cei nedrepți. Pentru cei credincioși, îi mai rabdă și pe cei necredincioși și-i cheamă ca să ajungă toți la starea plăcută și fericită pe care o dorește El la noi.

Ar fi multe de vorbit, dar noi am zis că la ceasul doisprezece și jumătate trebuie să încheiem. Deja am cam depășit... Vom continua mâine, cu ajutorul lui Dumnezeu. Însă tot ceea ce am auzit astăzi să nu uităm. Când vă întindeți în patul de odihnă unde stați, mai întoarceți o dată cu gândul înapoi, la toate aceste lucruri pe care le-ați auzit și meditați asupra lor, și gândiți-vă în ce măsură ne găsim noi potrivit Cuvântului sau contra acestui Cuvânt.

Faceți-vă... să ne facem fiecare dintre noi un examen. Cei care am cunoscut mai de mult Cuvântul lui Dumnezeu în ce măsură l-am realizat prin trăirea noastră? În ce măsură ne-am întors la Dumnezeu cu pocăință sinceră, ne-am născut din nou, ca să căpătăm starea de copil în care eram când am trecut prin baia sfântului Botez. Noi am făcut ca acel om nenorocit despre care spune Evanghelia în pilda cu Samariteanul milostiv. Am fost în Ierusalim, dar am coborât în Ierihon. Și atunci am căzut în ghearele tâlharilor, păcatelor: beției, stricăciunii, fumatului, vorbirilor urâte și a tuturor acestor răi tâlhari sufletești care macină și nimicesc sufletele. A venit însă bunătatea Samariteanului milostiv. El nu cobora din Ierusalim. El urca spre Ierusalim.

A venit un om al lui Dumnezeu care a fost Părintele nostru Iosif Trifa și care a fost ca samariteanul milostiv pentru noi. El suia spre Ierusalim. Și a dat peste noi, toți câți eram căzuți în mrejele și în toate ghearele și bolile păcatelor în care trăiam. Și ne-a ridicat de acolo cu ajutorul Domnului Iisus, și ne-a urcat, și ne-a spus: „Haideți din nou la Ierusalim, de unde ați căzut. Acolo există un loc în care voi veți fi așezați”.

Și locul acesta, hanul acesta în care Samariteanul milostiv Iisus Hristos ne-a adus prin Părintele Iosif, e hanul acestei adunări binecuvântate. Aici avem frați care ne îngrijesc sufletește, care ne vindecă rănile, care ne mustră, dacă e nevoie de dezinfectant sufletesc. Dar ne dau și calmante și aici găsim mângâierea. Oricine a fost căzut și simte povara aceasta, să-L primească pe Domnul Iisus, să se hotărască pentru El. Și Domnul Iisus îl aduce uite aici. Aici este hanul minunat în care sunt atât de mulți dintre cei care au fost căzuți. Și noi, căzând din Ierusalim spre Ierihon, am fost pradă tuturor păcatelor. Domnul S-a îndurat de noi; ne-a deschis mintea și ne-a trezit inima, și am pornit pe calea mântuirii. Ce minunat este în acest han!

Auzim atâtea cuvinte minunate. Hanul e casa Domnului, adunarea Domnului, Biserica Domnului, Cuvântul Domnului; și petrecerea în acest loc minunat este un calmant pentru noi și este și un dezinfectant atunci când greșim și ne trebuie nu calmante. Când îi trebuie copilului nuia, nu-i dați prăjitură. Dați-i nuia. Așa face și Domnul cu noi. Când ne trebuie mustrare, ne dă mustrare: o boală, o suferință, o pagubă, un necaz, că atunci mustrare ne trebuie. Când avem nevoie de mângâiere, nu ne lasă El lipsiți nici de mângâiere.

De aceea, veniți mereu la adunare, predați-vă Domnului, hotărâți-vă să căpătați iarăși, prin Taina Pocăinței, ceea ce am pierdut când am ieșit din Taina sfântului Botez. În loc să umblăm pe calea neprihănită pe care ne-a dus harul lui Dumnezeu și iertarea Lui, am apucat pe căile rele. Acum să lăsăm hainele rele. Să luăm Taina Pocăinței și, cu lacrimi și cu hotărâre sfântă, cu legământ sfânt, să facem așa legământ, spunând lui Dumnezeu acum conștient, cum a spus mirele, în fața lui Dumnezeu, miresei sale: „Da”; și cum a spus ea, în fața lui Dumnezeu, înaintea lui: „Da”.

Noi spunem, în fața Tatălui, „Da” lui Iisus. El a venit pentru noi și Și-a dat viața. Acum să ne predăm și noi Lui și să facem acel legământ sfânt care este prețul Sângelui prin care căpătăm viața.

Acesta este mesajul Lucrării Oastei Domnului. În această lume dezorientată care merge în păcat și nu știe că se duce la osândă, noi suntem glasul lui Dumnezeu; și Lucrarea aceasta este mesajul Lui să ne întoarcem la El cu toții, cu o inimă nouă, pe linia părinților noștri și a primei Biserici, a primilor credincioși, să luăm iarăși drumul spre Ierusalim. Să-L vedem pe Domnul, să lăudăm Numele Domnului și, așa cum spunem noi și cum cântăm în sfintele noastre Biserici: „Toată ziua să ne învățăm dreptatea Ta” și „toată suflarea să laude pe Domnul”.