Lucrarea are nevoie de gard

În Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Iubiți frați și scumpe surori, așa cum antevorbitorii mei toți au spus și au mărturisit, sunteți scumpi și dragi. [Despre] acest cuvânt nu mai încape îndoială, căci, unii cu alții simțind la fel, nu știu de ce, aproape nu-mi explic nici eu, dar inima noastră, numai când vedem fețele cunoscute, saltă de bucurie și te umpli de o stare sufletească înaltă pe care n-o putem explica, n-o putem mărturisi, n-o putem numi cu un nume. Numai inima care simte reciproc, a unuia și altuia, poate să înțeleagă acest gest de salut, de îmbrățișare și de sărut duhovnicesc cu cei cu care ne revedem în asemenea împrejurări.

Dragii mei frați, Cuvântul lui Dumnezeu, de la ora opt, de aseară - și-i zece și jumătate -, s-a tot vorbit, s-a tot spus, s-a tot mărturisit. Pe cei care stați în picioare, care ați venit mai la urmă, regretând că nu vă putem [pune la dispoziție] la toți bănci pe care să stați, ca să nu fiți așa de obosiți, totuși vă rugăm în Numele Domnului să mai aveți puțină răbdare și să-i ascultați și pe frații care vor mai urma la cuvânt, că fiecare a strâns în tolba inimii câteva mărgăritare din Cuvântul lui Dumnezeu, pe care vor să le împrăștie și să le prindeți și frățiile voastre; căci Cuvântul lui Dumnezeu este într-adevăr un mărgăritar.

Dragii mei frați, surori, tineri și bătrâni, mă adresez tuturor cu cuvintele Părintelui Iosif, care a plecat din mijlocul nostru la 12 februarie 1938 și, cu șase luni înainte de plecarea lui, a spus: „Dragii mei frați, nu vă întristați că clipa plecării mele este aproape”. El o simțea. Doar șase luni au mai fost, din septembrie și până în februarie, când el a plecat. Zice: „Eu mă voi bucura și dincolo de mormânt când voi veți avea Cuvântul lui Dumnezeu - Biblia -, cartea de cântări și veți veni și la mormântul meu, când veți putea, ca și acolo să-L mărturisiți pe Domnul”.

Noi nu putem merge la mormântul lui în fiecare zi, nici în fiecare an chiar (unii n-au fost niciodată și poate nici nu pot merge), dar să știți că Părintele Iosif, cu duhul lui, este prezent în această seară în mijlocul nostru. El este aici! Se bucură de dincolo de mormânt de buna orânduială, de dragostea frățească, de râvna voastră și de jertfa pe care ați făcut-o.

Această trâmbiță de chemare a lui de acum cincizeci și trei de ani a pornit pe meleagurile țării și el prin duhul a văzut ce vedeți frățiile voastre care sunteți aici prezenți. El se bucură de această întâlnire a noastră la un prilej de nuntă duhovnicească, fiindcă el a visat-o în mintea și-n gândul, și-n sufletul lui. Asta a dorit-o el: ca românul și creștinul să se dezbaiere, să se dezlege de cârciumă și de toate nelegiuirile în care a trăit și să vină la picioarele Domnului Iisus, și să trăiască o viață cu El așa cum noi încercăm să dăm o pildă lumii de astăzi, acelor oameni care n-au gustat cât este de bun Domnul; cât este de dulce Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmistul spune: „Mai dulce decât mierea, decât picurul din fagur este Cuvântul Tău în inima mea”.

Așa este, fraților! Dovadă că și voi ați părăsit casele, odihna, liniștea, ați dat bani pe mașină, pe tren, ați ostenit și ați venit aici. Pentru ce? N-ați venit să mâncați și să beți. Ați venit să vă umpleți sufletele de Domnul Iisus. Voi acum sunteți școlarii Duhului Sfânt, dragii mei, așa cum bine au spus vorbitorii dinaintea mea. Voi sunteți elevi noi în școala cea nouă, biblică. Voi ați venit aici să învățați încă o lecție pe care să o dați și altora. Voi ați venit aici să vă însușiți cuvintele de aur ale Evangheliei. Voi ați venit aici să vă transformați, să vă faceți din draci, oameni, căci draci am fost...

Și ce erau acei draci care erau în Maria Magdalena, care erau în îndrăcitul din părțile acelea? Ce era acela care se băgase în Petru când i-a spus Domnul: „Înapoia mea, Satano!”, decât drac? Și Domnul Iisus a venit să facă din draci îngeri, sfinți, oameni ai lui Dumnezeu, oameni din Casa lui Dumnezeu. Dacă vreo patimă încă ne mai stăpânește, pe acest demon trebuie, în seara aceasta, să-l aruncați și să-i spuneți: „Ajunge cât ți-am făcut voia! De acum înainte vreau să fac voia lui Dumnezeu. De acum înainte trebuie să-I slujesc lui Hristos. Înapoia mea, Satano!”.

Frații mei și surorile mele, tineri și bătrâni! Noi suntem acești școlari: unii cu perii albi, de douăzeci, treizeci de ani, de patruzeci de ani în această Lucrare; alții sunt numai de cinci, de zece; alții poate sunt numai de doi, trei, iar alții sunt în primul an. Slăvit să fie Domnul că nu avem numai o clasă, ci sunt mai multe clase. Și elevii sunt toți într-o școală, dar nu-s toți într-o clasă, ci începând din prima clasă până la ultima. Și între noi la fel este.

Dar ne bucurăm când elevii sunt harnici, stăruitori la învățătură, nu sunt uituci, ci, din contră, își notează lecțiile, răspund la întrebările profesorului. Dragii mei, profesorul nostru, Domnul nostru, învățătorul nostru, dascălul nostru este Domnul Iisus. Dacă noi putem răspunde la toate întrebările Lui (pe care le-au pus frații mai înainte): dacă suntem așa și-așa, și-așa... dacă Domnul Iisus este cu mine când eu mă duc în cutare loc, dacă deci putem răspunde la toate întrebările acestea, ești un elev sârguincios, vei primi o notă bună și vei promova clasa. Și vei ajunge să moștenești viața veșnică pe care a făgăduit-o El.

Dar dacă te-ai culcat pe urechea că tu ești un ostaș și o ostășiță, dar nu ți-ai învățat lecția și te duci nepregătit, vei lua nota patru și chiar și doi și unu, așa cum obișnuiesc profesorii la școală să dea. Dragii mei, voi nu aveți de răspuns în fața unor oameni.

Nu în fața noastră dați examenul, ci în fața lui Hristos, în fața lui Dumnezeu, în fața cugetului tău, atunci când ești singur în cămăruța ta și când ți-ai plecat genunchii smeriți, când ți-ai împreunat mâinile și ți-ai ridicat inima și ochii către Domnul.

Și dacă ai și o icoană în față, care îți amintește de Maica Domnului, de Hristos, de Sfântul Gheorghe, de Sfântul Nicolae, de indiferent ce om al lui Dumnezeu, înseamnă că tu îți dai seama și nu te închini la un idol, cum spun sectarii că aceea este un idol, ci aceea Îl reprezintă pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu; reprezintă pe Tatăl, reprezintă pe Duhul Sfânt, reprezintă pe Maica Domnului, reprezintă pe oamenii din casa lui Dumnezeu care au trăit înaintea noastră o viață sfântă. Deci greșit interpretează domnii sectari că noi ne închinăm la idoli. Este o greșeală enormă; ei nu știu ce se cheamă idol. Un idol, înainte, [era când] se făcea un vițel, se făcea un [chip] oarecare și oamenii ziceau că acela este Dumnezeu. Noi nu spunem că icoana-i Dumnezeu. Noi spunem că aceea ne amintește de Dumnezeu: de Tatăl, de Fiul, de Duhul Sfânt; ne amintește de Maica Lui și de toți sfinții. Și atunci noi nu ne închinăm chipurilor cioplite, cum spun ei, ci ne închinăm lui Dumnezeu.

Dragii mei, ca să nu lungesc vorbirea mea, vreau să spun că așa a pornit Lucrarea Oastei: cu semnul Crucii, cu Biserica, cu preotul, cu Tainele care se mărturisesc în Biserică, cele șapte, pe care le administrează Biserica spre mântuirea noastră. Și aici am făcut noi școala aceasta. Părintele Iosif n-a fost decât un om al lui Dumnezeu care ne-a pus Biblia în mână, ne-a împroprietărit țara întreagă cu Biblii și noi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, astăzi arăm și semănăm în Numele Domnului.

Ceea ce vedeți frățiile voastre astăzi este rodul ostenelilor, lacrimilor și sângelui pe care l-a vărsat Părintele pentru țara noastră, pentru neamul nostru, pentru frații noștri care astăzi au împânzit țara de la un capăt la altul fără să precupețească timpul, libertatea, banii, osteneala și toate jertfele. Acesta-i rodul mult dorit al sufletului Părintelui. Și toți înaintașii noștri au călcat pe urmele acestea. Și toți câți vor urma de aici înainte tot așa trebuie să calce pe urmele părinților noștri, ale înaintașilor noștri. Și numai așa vom corespunde cerințelor și dorinței acestui păstor prim-stătător care ne-a trasat o cale.

Dragi frați și surori, am să citesc câteva lecții din cartea Părintelui Iosif unde spune: „Ai intrat în Oaste, frate? Vei primi îndată atacul lui Satan”. Ca să știți că noi, când am intrat în Oaste, am declarat război Satanei, diavolului și tuturor argaților lui. A intra în Oastea Domnului înseamnă a intra în declarație de război cu ispititorul diavol. „Ai intrat în Oaste?”, pune întrebarea. „Ai intrat cu adevărat în Oaste? Vei avea îndată atacul lui Satan. Ai intrat în Oaste? Apoi să știi, dragul meu, că s-a gătat cu liniștea ta de mai înainte.

Se vor porni în contra ta hulele, batjocurile, prigoanele. Dar tu să nu te miri de lucrul acesta și mai ales să nu te sperie. Acest lucru trebuie să se întâmple și e firesc să se întâmple.” Auziți cât de categoric spune Părintele Iosif? Trebuie luptele acestea! Trebuie! „Oare de ce? Pentru că diavolul se vede în primejdia de a-și pierde un credincios.

Până când omul petrece în fărădelegi, are «liniște»”. (Dar e o liniște în ghilimele aici, fraților. Are „liniște”.) „Diavolul nu se ocupă mai de-aproape cu el. Doarme diavolul liniștit, știindu-l cucerit pentru împărăția iadului. Dar îndată ce omul începe a se trezi la o viață nouă, se trezește și diavolul și mișcă toate meșteșugurile lui, ca să nu-și piardă credinciosul. Așa e și cu tine.”

Aici voi spune o mică istorioară pe care cei care ați citit-o o știți, cei care nu o aflați în seara aceasta:

Un diavol aproape somnoros dormea la poarta unei cetăți. Și în jurul unui credincios (acolo în carte zice „a unui călugăr”), care se lupta și se ruga zi și noapte, stătea un regiment de draci. Și întreabă sfântul:

- Ce-i cu aceasta?

Și răspunsul a fost următorul:

- Diavolul este asigurat că toți cei din cetate îi fac voia și el nu mai are mare grijă să privegheze, că toți îi fac voia. Dar acel credincios care se luptă să iasă din păcate și din patimi [are] tot iadul în contra lui, căci vine și-l ispitește.

Așa-i și cu tine. Fratele meu și sora mea, în timp ce mergeai la horă și mergeai la petreceri, și mergeai în lume, și te distrai, nimeni nu-ți spunea o vorbă; erai cel mai bun și de treabă om, cea mai bună fată sau fecior. Dar în momentul în care te-ai hotărât să intri în Oaste, să fii de-acum un credincios, te și arată cu degetul: „Uite, vezi? Asta-i pocăită. L-ai văzut pe ăsta? Ăsta-i pocăit”. Și îndată începe să te vorbească de rău. Îndată începe lupta împotrivă. Ba chiar fratele tău și mama ta din casă: „Da’ ai înnebunit, măi? Da’ ce-i cu tine? Da’ ești tânăr; da’ trebuie să-ți trăiești viața! Vai de mine, mă faci de rușine!”.

Cum spunea un frate: „Când m-am întors la Dumnezeu, părinții mei au început să plângă: «Vai de mine, că mi-am pierdut feciorul. Feciorul meu nu mai e în rând cu lumea. Mă face de râs, mă face de rușine»”. Și-l plângea biata mamă pe feciorul care se pocăise. Iată niște lacrimi vărsate zadarnic. Și ea, inconștientă de faptul că copilul ei a aflat adevărata cale, începe să-l prigonească. Ba, am auzit chiar cum o mamă și-a bătut fiica să meargă la horă; să meargă la joc; să meargă la distracție, că o face de rușine. „Da’ unde te duci tu cu nebunii aceia, să cânți acolo? Da’ ce-i asta? Să-ți închizi viața? D’ apoi o lume întreagă e așa!” Și cu lucrurile acestea te prigonesc chiar ai tăi din casă.

„...Îndată ce omul începe a trăi o viață nouă, se trezește și diavolul și mișcă toate meșteșugurile lui, ca să nu-și piardă credinciosul. Așa e și cu tine. Până când ai trăit în lume, în păcate, ai avut liniște. Acum însă ai necazuri, pentru că Satan se vede în primejdie de a-și pierde un credincios. Deci nu te speria de cele ce vin peste tine după ce ai intrat în Oaste. Ar fi mai rău dacă n-ar veni. Ar fi un semn rău, că n-ai intrat cu adevărat în Oaste.

Când cineva intră cu adevărat în Oaste, diavolul începe îndată atacul contra lui. Acest atac este ,,intern și extern.” Adică cel intern se dă în sufletul tău, așa cum a spus fratele, când păcatul se leagă de tine și mereu îți dă lupte și frământări; și cel extern vine din partea lumii.

„Unul din cei intrați în Oastea Domnului îmi scria că, de când a intrat în Oaste, îl chinuie parcă și mai mult patima beției și celelalte patimi ce le-a avut. Acesta este atacul cel intern, lăuntric.

Când omul se hotărăște la o viață nouă după Evanghelie, Satana pune foc mai mult în patimile ce le-ai avut și miere mai multă în otrava plăcerilor. Tânărului din Evanghelie i s-a făcut mai rău când S-a apropiat Mântuitorul de el cu mântuirea (Mc 3, 17-30). Diavolul face ultimele zvârcoliri, ca să nu-l scape din lanțurile lui. În atacurile sale, Satan folosește apoi lumea și pe oamenii cei lumești, care nu primesc lucrurile Duhului, căci pentru ei sunt o nebunie (1 Cor 2, 14). Pe oamenii lumești îi folosește Satana ca să-i ispitească cu ajutorul lor pe cei intrați în Oaste și să-i batjocorească, și să-i prigonească.”

Dragi frați, mă opresc aici cu citirea... timpul fuge. N-aș vrea să răpesc timpul, cât mai sunt și alți vorbitori. Eu mă rezum la cele ce am spus până aici și fac numai o mică paranteză pentru frățiile voastre, în seara aceasta. Pe cei care ați intrat în Oaste și ați îmbătrânit acum, și aveți părul alb în cap, și pe toți acei care cunoașteți Lucrarea Domnului de ani de zile, îi rog din toată inima să privească puțin înapoi la Lucrarea care a fost odinioară pe meleagurile Trotușului, cât și ale noastre, ale Bistriței, și în toată țara. Și așa cum ați primit, așa cum ați învățat, așa cum înaintașii noștri au călcat pe aceste urme, și frățiile voastre învățați-i pe cei tineri, pe cei ce astăzi s-au născut, pe cei ce astăzi sunt veniți în Lucrare, să calce și ei pe urmele vechi ale pașilor înaintașilor noștri.

Căci, dragii mei, Lucrarea Domnului suferă niște încercări acum. Lucrarea Domnului, nu numai aici în valea frățiilor voastre, ci în întreaga țară, trece printr-o încercare de foc. Am să vă fac numai o mică imagine și am să vă duc cu gândul la ceea ce s-a întâmplat și nu trebuie să se mai întâmple. Lucrarea aceasta este ca o vie, ca o livadă frumoasă, foarte frumoasă, cu pomi roditori, cu vie roditoare, cu meri, cu peri, cu pruni, cu struguri și cu de toate.

Însă această grădină frumoasă n-a avut un gard de jur împrejur și nici un portar care să privegheze intrarea și ieșirea tuturor. Și ce s-a întâmplat? De la colțul acela și până la celălalt, [unii] au luat-o de-a curmezișul. Altul de la celălalt colț și altul din altă parte, fără să-l întrebe nimeni: „Ce cauți, de unde vii și unde te duci?”. Și au luat, frații mei, rod bogat din această grădină. Au mâncat, s-au săturat, au pus în buzunare și în sacul lor și, la urmă, cu obrăznicie, au tăiat crengi întregi și le-au dus cine știe unde. Cine are urechi de auzit să audă! Cine are ochi de văzut să vadă!

Frățiile voastre știți ce s-a întâmplat cu Ocevar pe Valea Trotușului; ce s-a întâmplat cu un oarecare Gheorghe la Bacău, ce s-au întâmplat cu alții din Bucovina și din nordul Moldovei, și din Ardeal, când în sate întregi nu mai ai ce căuta între ei, căci un duh de rătăcire, un duh de răzvrătire, un duh de neascultare, un duh de nesupunere a venit și i-a încăpățânat, nemairespectând ei rânduielile Oastei. Oastea este o Lucrare din cadrul Bisericii.

Aici este născută, de un preot; aici este locul ei; aici trebuie să rămână. Și cine vrea să se înroleze în această Lucrare trebuie să se încadreze în ea.

Deci acestei vii frumoase, acestei grădini minunate cu toate felurile de rod îi trebuie un gard de jur împrejur și un portar care să-i întrebe pe domnii care intră și care ies: „Ce cauți? Ce vrei să iei de aici? Cu ce bagaj ai venit? Și ce vrei să duci de aici? Aceasta este rânduiala care trebuie pusă de azi înainte. Încă nu-i târziu. Slavă Domnului că frații au început a se trezi în întreaga țară și își dau seama că nu mai merge ca orice fel de duh să intre în Lucrare, să vină aici și să semene tot felul de lucruri străine de Lucrarea Domnului. E Lucrarea Bisericii, e Lucrarea înaintașilor noștri.

De aceea atrag atenția și spun fraților: la o parte cu ochelarii noștri și cu toți acei care au făcut stânga-mprejur de la Biserică, de la Tainele ei și de la Lucrarea Oastei și vin cu bagaje străine ca să ne strecoare învățături care nu se potrivesc acelor învățături pe care noi le-am primit de la înaintașii noștri.

Dragii mei, aici aș vrea chiar să îi rog frumos și insistent pe toți cei care ați intrat în această frumoasă Lucrare: s-o și apărați. [Zic] și eu cum a vorbit cineva mai înainte: nu-i suficient că ai intrat aici, că te-ai hrănit, că te-ai adăpat, că te-ai săturat; ci trebuie să și aperi această moșie. Pe front așa-i. Ai cucerit o bucată de teren, apoi trebuie să o și păzești, pentru ca inamicul să nu ți-o ia.

Acum inamicul încearcă să cucerească această cetate, și noi nu trebuie să dormim. Noi trebuie să fim vigilenți, treji și să spunem categoric: „Ai ideile acestea, frate? Nu mai iei nici un cuvânt în adunare! Nu mai vorbești nimic! Ai venit în adunare? Stai ca ascultător. Nu-ți place? Te duci acolo unde duhul tău te duce. Dar [să fii] în Lucrare și a te numi ostaș, cu învățături străine, nu se mai poate”.

Fraților, am tolerat nu un an, nu doi, nu zece. Ani și zeci de ani de zile am deschis brațele larg de tot și i-am poftit pe toți. Am fost într-o dragoste mare, dar fără pricepere. I-am primit cu gând bun. I-am încălzit la sânul nostru și pe urmă ne-au mușcat.

Fraților dragi, eu am să dau citire unei poezii a fratelui Traian și vă rog să fiți numai urechi și s-o ascultați, că el aceasta o spune:

Sunt vinovat

Mi-ascult învinuirile vrăjmașe,

cuvântul lor viclean și-nveninat

și toată ura gurii lor trufașe –

și iată, recunosc, sunt vinovat.

Da, vinovat că nu mai rabd minciuna,

că nu ascund păcatul cel vrăjmaș,

că țintuiesc la stâlp pe totdeauna

pe iudă, pe tâlhar și ucigaș!

Vă rog frumos aici să fiți atenți: pe Iuda, care L-a vândut pe Hristos, pe tâlharii care ne-au furat frații și pe ucigașii care au omorât sufletele celor care au fost și nu mai sunt. Trecem pe lângă ei și nu ne mai putem înțelege. Un duh străin...

Sunt vinovat că-l spun pe cel ce minte,

că scot de piept pe-acela ce fura,

că-i rup acoperișul de cuvinte,

că nu-l mai las să facă tot ce-ar vrea.

Sunt vinovat că strig după trădare,

că scot pe lup să iasă dintre oi,

că nu mai am iubire și răbdare

spre cel aflat iscoadă printre noi.

Fiți atenți, fraților, că fratele Traian, mușcat de șarpele acesta, strigă după trădător, după lupi și după cei care sunt iscoade printre noi.

Sunt vinovat că-mi apăr conștiința,

că vreau să stau în ce-i adevărat,

că-mi țin învățătura și credința

sub steagul cel pe care am jurat.

Frații mei, țineți socoteală: când ați venit în Oaste, ați jurat credință lui Dumnezeu și Bisericii Lui.

Sunt vinovat că-i fac pe frați să vadă

primejdia vrăjmașă - și, treziți,

îndemn să pună mâna iar pe spadă,

să lupte, să se apere, uniți...

Fiți atenți că el spune „uniți”!

...Dar față de credința-adevărată

și de Lucrarea cărei m-am predat,

nu, frații mei!

de Cauza Sfântă, iată,

în fața lui Hristos, NU-S VINOVAT.”

Vă rog să știți (cei care înțelegeți înțelegeți, dar cei care nu înțelegeți...) că ostași cu ghilimele se numesc ostașii falși, care se strecoară printre noi, își dau numele de ostaș, dar ei au bagaje cu sarcina în spatele lor și vin și le toarnă în mijlocul fraților: că nu-i bună Biserica, că nu-i bun popa, că nu-i bună icoana, că nu-i bună Crucea, că nu-i... cutare. Aceștia-s lupii care trebuie scoși dintre noi și aceștia sunt ostașii cu ghilimele de care spune fratele.

(...) Deci fratele Traian încheie: „În fața lui Hristos, nu-s vinovat!” A dat de gol pe toți acești ziși ostași, ziși frați, dar vânzători și iude care L-au vândut pe Hristos. Și știm din istoria biblică că sfârșitul lui Iuda a fost spânzurătoarea.

Noi nu dorim aceasta nimănui, dar dorim pocăința și întoarcerea. Noi îi rugăm pe cei care au fost atacați de această filoxeră, de această boală, de această... cum s-o numesc?... un fel de cancer sufletesc, această abatere de la învățătura pe care noi am primit-o, să vină înapoi cu pocăință, să-și recunoască greșelile.

Cineva îmi spunea: „Apoi și fratele Traian, și fratele Bălăuță, și fratele cutare a greșit”. Da, fraților! Recunoaștem că au greșit, dar recunoaștem că s-au și îndreptat. Și acuma să le urmăm pilda! Că spunea fratele David odată: „Da, fraților, sunt vinovat că eu v-am învățat niște lucruri care-s greșite. Dar astăzi îmi pare rău de ele, recunosc și-acuma să ne îndreptăm”. El s-a îndreptat. Dar tu, frate, ce vrei să faci? Mergi înainte cu bagajele acelea? Ia mai lasă-le jos! Ia mai dă-le la o parte! Ia mai dă-le pe foc! Ia mai dă-le pe apa sâmbetei, cum zice românul, să nu te mai văd cu ele și să vii în Oaste și să spui: „Doar mi-s ostaș”. Și la biserică nu vine - sau dacă vine stă uite așa și reazemă ușa bisericii... La ușă stă!

Nu cumva să se ducă mai departe, că-l mănâncă sfinții! Nu cumva să sărute o icoană! Vai de mine, se spurcă! Nu cumva să facă o cruce, că ar fi un păcat! Auzi!... Și el se numește ostaș din Oastea Domnului! Ca să poată hoțul fura mai ușor! Lupul vrea să fure, dar nu poate, căci i se văd colții și i se vede coada stufoasă. Însă se îmbracă în piele de oaie, în această mască, se deghizează, ca să poată fura.

Ei, pe astfel de „ostași” în ghilimele, fratele Traian îi [osândește] și-i dă pe față, și spune: „Jos cu aceștia și pocăință lor!” Și noi le dorim acelora întoarcere, pocăință și recunoașterea greșelilor. Căci noi, fraților, să fim sinceri, am împrumutat și de la unii, și de la alții - nu-i spun pe nume -, dar am împrumutat bagaje străine. De ce? Am fost needucați, nepricepuți, am fost tineri, nu ne-am dat seama.

Dar cel puțin învățați lecția voi, care sunteți acuma în urma noastră. Căci noi pe pielea noastră am greșit, dar voi din experiența noastră să învățați, să nu greșiți. Vă învățăm și vă dăm acum această lecție, ca să nu faceți ce-am făcut noi. Că noi am greșit; dar recunoaștem și căutăm să ne îndreptăm. Așa și voi, care mai sunteți încă dintre aceia. Și sunt dintre noi, aicea, care au aceste idei, aceste porniri, aceste împrumuturi străine. Îi rugăm în Numele Domnului Iisus Hristos să se lepede de eres. Să-și ia cămașa cea curată și neîntinată de la începutul Oastei și [să mergem] așa cum am venit: cu crucea, cu icoana, cu biserica, cu mărturisirea, cu împărtășirea, cu pocăința adevărată, cu viața primilor creștini.

Spune Părintele Iosif că Oastea nu-i altceva, decât întoarcerea la viața primilor creștini. Acesta-i rostul ei. Dacă nu vă place, fraților, aceasta și dacă această Oaste care vă învață așa nu-i bună (mă refer la cei care nu se pot încadra), atunci căutați și vedeți că [cei care se duc] acolo sunt primiți numai ca oaspeți, ca ascultători, și aceia îi pun la respect, să stea pe bancă cam la ușă, să-i vadă, câte parale fac. Că acei care umblă de colo-colo, „ca sâta cumătrii”, înseamnă că n-au fost statornici nici în Oaste, nici în Biserică și nu vor fi nici acolo unde se duc. De aceea vă chemăm frumos: veniți înapoi! Noi vă primim cu drag și suntem bucuroși să facem un front comun împotriva tuturor [păcatelor].

Cu ajutorul lui Dumnezeu, să pornim pe această cale. Amin.

Slăvit să fie Domnul!