Lucrarea Domnului Isus

1 - Lucrarea sfântă în care suntem chemaţi noi să-L slujim şi să-L lăudăm pe Domnul nostru Isus Hristos, este Oastea Lui, este familia Lui, este mireasa peste care El Şi-a pus Numele Lui, aşa cum un mire îşi pune numele său peste mireasa iubită. Cum un părinte îşi acopere cu numele său familia sa... Mireasa nu mai poartă alt nume decât al mirelui ei. Şi familia al capului său.

2 - Din pricina Numelui Său Sfânt chemat peste această sfântă Lucrare, Hristos îi poartă de grijă, o ocroteşte, o apără, o înfrumuseţează şi o hrăneşte cu tot ce are mai bun după cum este scris: ...Dar El i-a ocrotit din pricina Numelui Său”... (Psalm 106,8; Ezechiel 20,14).

3 - Din cauza Numelui Sfânt al Domnului Isus, se revarsă spre Lucrarea Oastei Sale, peste copiii Lui din ea, care împlinesc cele două condiţii ale Sale: sinceritatea cu Dumnezeu şi smerenia cu oamenii.

4 - Cel ce caută şi cultivă aceste două virtuţi trebuie însă permanent să fie cu grijă să nu cadă din ele, să nu le piardă. Sinceritatea are un mare vrăjmaş - prefăcătoria. Şi smerenia la fel, marele ei vrăjmaş - trufia.

5 - Când încolţesc în inima sinceră cele două buruieni otrăvitoare, acestea infectează tot ce era înainte curat şi frumos în inima care le avea. Ele închid conducta sfântă prin care venea harul lui Dumnezeu peste om. Şi deschid stavila păcatului care aduce blestemul şi nimicirea.

6 - Nu vă socotiţi singuri înţelepţi - spune Cuvântul Sfânt. Chiar dacă eşti un învăţător al altora socoteşte-te egalul celor pe care îi înveţi, căci şi tu eşti tot om.

Nu spune: să vă învăţ eu, să vă arăt eu, să vă spun eu... Voi trebuie să fiţi aşa, voi să faceţi aşa, voi să împliniţi aşa... Mereu eu sus, mereu voi jos. Mereu eul înălţat iar altul obligat.

Ce frumos ar fi să se zică: Domnul ne învaţă iar noi să ascultăm. Toţi avem nevoie să stăm jos şi să învăţăm, numai Singur Domnul să stea sus şi să ne înveţe El pe toţi.

Smerenia este mama înţelepciunii şi împărţitoarea binecuvântărilor.

7 - Noi să nu ne situăm niciodată pe două poziţii: unul care stă la tribună şi învaţă, ori la amvon şi predică, iar cei mulţi cei umili, cei de jos să stea în bănci ori în picioare, să fie numai ascultători, numai împlinitori, numai datori, - lucru care celălalt, cel care învaţă, cel care predică, nu se consideră obligat să-l aibă.

8 - Numai Domnul este mare, noi toţi suntem datori să ne socotim mici, căci toţi suntem la fel. Ce spunem fiecare altora, trebuie să ne spunem nouă înşine cel mai întâi. Ce învăţ eu pe altul, să mă învăţ pe mine însumi în primul rând.

9 - Dacă nu voi face aşa, foarte uşor pot cădea din sinceritate în prefăcătorie, din smerenie în îngâmfare şi din adevăr în minciună, orişicare ar fi darul şi talentul meu, sau poziţia şi vârsta mea.

10 - Avem atâtea exemple triste şi amintiri dureroase atât din istoria bisericii, cât şi din istoria noastră, de cei care au venit în Lucrarea Domnului în smerenie pentru că erau mici şi necunoscuţi. Iar când li s-a părut că au devenit cineva fiindcă li s-a arătat o dragoste care i-a depăşit, şi-au dat ei înşişi o prea mare importanţă şi au căzut. S-au îngâmfat crezându-se mult mai mult decât erau.

Şi căderea aceasta este fără ridicare pe totdeauna.

11 - Ce s-a ales de toţi cei care au ajuns astfel? Nu s-a ales nimic bun şi în veci nu se va alege nimic, pentru că în momentul în care omul cade din smerenie, cade din Hristos, cade din har - şi căzut rămâne pe totdeauna, fiindcă n-are cine să-l mai ridice niciodată.

12 - Între noi cei care stăm acum aici sunt unii cărora li s-a dat mult har din cer... Să ne păstrăm în smerenie pentru ca să ne putem păstra în harul lui Dumnezeu. Pentru că asupra noastră planează permanent nu numai harul şi binecuvântarea cerească - ci şi observaţia şi avertismentele lui Dumnezeu. Nu numai bunătatea, ci şi asprimea lui Dumnezeu, cum spune Scriptura (Romani 11,22).

13 - Conştienţi deci să facem parte din o lucrare vie şi scumpă a lui Dumnezeu asupra căreia veghează cu gelozie Hristos, Mirele ei, să fim cu foarte mare grijă la felul cum ne purtăm în ea, nu numai când suntem adunaţi în biserică sau într-o societate deosebită ci şi în cea mai adâncă intimitate a noastră.

14 - Domnul este oricând cu noi - şi de ochii Lui nu numai că nu ne putem şi nu vrem să ne ascundem - ci dorim să ne purtăm în cel mai curat, mai smerit şi mai frumos fel oricând şi oriunde.

15 - În îmbrăcămintea noastră, în gesturile noastre şi în toate cuvintele şi purtările noastre trebuie să vadă orice ochi din ceruri şi de pe pământ că suntem totdeauna străbătuţi de un fior de evlavie şi chipul Domnului nostru Isus, nu trebuie să se depărteze niciodată de peste noi, de peste toată înfăţişarea noastră.

Abia atunci am fi totdeauna vrednici de El.

16 - În momentul când noi am ajuns la această stare, nu ne mai este nici ruşine şi nici frică în lume de Evanghelia lui Hristos. Nu este ruşine şi frică nici de Crucea lui Hristos pentru noi şi nici de crucea noastră pentru El.

17 - Când am ajuns să nu ne mai fie cu Hristos nici ruşine şi nici frică în faţa lumii, - atunci am lichidat cu toate celelalte dubii şi îndoieli. Am terminat cu apropierea şi cochetarea cu duhul lumesc, cu înfăţişarea lumească, cu moda şi cu ispitele păcatului. Ne-a eliberat Hristos.

Şi abia atunci suntem cu adevărat liberi.

18 - Ce lucruri însemnate sunt acestea pentru fiecare dintre noi!... Să ne dăm deci toate silinţele ca în orice loc şi în orice împrejurare să nu ne pierdem chipul evlavios, vocabularul evlavios şi portul evlavios de copii ai lui Dumnezeu - şi disciplina de ostaşi ai Săi.

19 - Lucrarea lui Dumnezeu este într-o continuă creştere şi desăvârşire. Duhul lui Dumnezeu şi Prezenţa Mântuitorului Hristos fiind permanent în mijlocul ei o face să crească şi să se desăvârşească mereu în toate privinţele. Cei care iau parte la toată activitatea creatoare care se face în ea, cresc şi ei la fel cu ea în orice lucru şi gând bun.

Rămân în stare de necreştere duhovnicească şi dau înapoi numai cei ce se dau la o parte, care rămân în urmă, ori se rup de mersul frăţietăţii.

20 - Noi să nu fim dintre cei care dau înapoi ca să se piardă ci din cei care aleargă şi luptă înainte tot mai frumos în Lucrarea cea vie a lui Hristos, care ne înfrumuseţează şi ea pe noi, în măsura în care şi noi o înfrumuseţăm pe ea...

Amin.