Lucrarea Duhului Sfânt

O parte din vorbirea fratelui Leon Andronic la nunta de la Milcov - 2 noiembrie 1980

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Scumpi miri, scumpi nași și iubiți frați, slăvit să fie Domnul și pentru această biruință a zilei de astăzi!

În curând se împlinesc douăzeci și patru de ore de când Duhul lui Dumnezeu plutește deasupra cortului nostru, asupra sufletelor noastre. Și de aseară, cu întrerupere de câteva ore, timp în care am dat și lutului nostru odihna necesară, Domnul ne-a purtat în carul Lui de biruință din loc în loc: aici, pe drum, la biserică și înapoi, iarăși aici.

Slavă și mărire fie adusă lui Dumnezeu, Care a lucrat în chip așa de minunat, deși - așa cum a spus și părintele aseară - frigul de aseară a fost o binecuvântare pentru noi, că nici unul n-am putut adormi, n-am putut să ne moleșim; frigul ne-a ținut treji, să înghițim toată hrana duhovnicească ce a curs din belșug, până s-a terminat adunarea, cu ajutorul Domnului.

Acum mă întreb: de aseară și până acum, cam câte grăuncioare am strâns fiecare în gușulița noastră? Cu ce ne ducem noi acasă de-aici? Am strâns ceva la adunare, la biserică, la predici și la toată vestirea Cuvântului care s-a făcut? Fiecare să-și dea răspuns în fața cugetului său, a conștiinței sale și în fața lui Dumnezeu, Care ne cunoaște inimile.

Dragii mei frați, pentru că timpul este foarte limitat și, de vorbit, s-a vorbit de-aseară și până acum, numai să fim în stare să „rumegăm” ceea ce am primit, eu voi căuta să fiu foarte scurt în cuvântul meu, pentru că - așa cum a anunțat și părintele - peste puțin timp trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru această biruință a zilei de astăzi și pentru nunta scumpă a tinerilor noștri, care s-a oficiat astăzi la biserică, și apoi vom pleca fiecare la ale noastre.

Mă opresc doar la câteva cuvinte și caut să vi le spun foarte pe scurt.

Lucrarea aceasta a Oastei Domnului pentru ce a venit în țara noastră? (...)

După Primul Război Mondial, când lumea era stricată până în măduva oaselor, cum s-au întors de pe front (care s-au întors, că majoritatea au pierit pe-acolo și au plecat în veșnicie știe Dumnezeu cum...), dintre organele noastre bisericești, întâiul stătător al Mitropoliei Ardealului, Înalt Preasfințitul Nicolae Bălan, s-a gândit la un suflet pe care să-l pună la coarnele plugului Evangheliei, pentru ca în Biserica noastră să înflorească, să crească și să sporească lucrarea duhovnicească ce se moleșise atunci cu totul. Și a pus ochii pe un fost student al lui, anume pe Părintele Iosif, care fusese cel mai sârguincios și mai harnic student al său în timpul școlii. Părintele era atunci preot în Munții Apuseni, la Avram Iancu. Domnul îl trecuse și pe dânsul prin niște încercări grele, că și-a pierdut soția, și-a pierdut trei copii și a rămas cu un singur copil (care a trăit și el până mai anii trecuți).

La chemarea Înalt Preasfințitului, Părintele s-a dus la Sibiu și acolo a pus mâna pe plugul Evangheliei. Și într-adevăr, acest plug a fost adâncit, așa cum vedeți astăzi că sunt aceste pluguri care fac o brazdă de douăzeci, treizeci, până la patruzeci de centimetri adâncime, încât scot pământul reavăn și se obțin astfel recolte bogate. Așa a făcut și Părintele Iosif. A împroprietărit țara întreagă, în lung și în lat, cu Biblii, răspândind foile «Lumina Satelor» și «Oastea Domnului», precum și cărțile scrise de dânsul, în număr de vreo douăzeci și cinci.

Fraților dragi, acest plug al Evangheliei a lucrat în ciuda vrăjmașilor, în ciuda celor care erau împotrivă, în ciuda celor care nu priveau bine Lucrarea aceasta; dar Dumnezeu a făcut-o să propășească. Și voi, care sunteți adunați astăzi aici și în toată țara unde mai sunt asemenea adunări, sunteți rodul acestor osteneli ale Părintelui Iosif, întâiul nostru stătător.

Cum a pornit această Lucrare, foarte modestă la început?

Odată, la o oră foarte târzie din noapte, Părintele stătea la masa de scris și se gândea ce să publice, ce să scrie de Anul Nou. Și chiar atunci niște bețivi treceau pe la geamul lui. Și geamul fiind deschis (că el suferea cu plămânii și avea nevoie de aer), Părintele a auzit niște cuvinte spuse de bețivanii aceia care vorbeau între ei: „Măi!... Mergem, bem și luăm la noi niște sticle cu băutură, să ne îmbătăm, să nu știm când trecem din anul vechi în anul nou”. Adică mahmuri, să fie plini de beție... Și părintele s-a îngrozit... când a auzit această hotărâre și și-a zis în sinea lui: „Doamne, ce sinistră hotărâre!... Ce hotărâre diabolică.... Să nu știi, să nu cugeți, să fii pierdut cu mintea, să fii turmentat, ca să nu știi când treci din anul vechi în anul cel nou! Doamne... ce să fac?”.

Și Duhul lui Dumnezeu a venit peste dânsul și i-a spus: „Și tu, Părinte Iosif, fă o hotărâre și zi: Dacă acești bețivani au luat o hotărâre diabolică, noi să luăm o hotărâre duhovnicească!”

Și s-a rugat Părintele: „Doamne, ajută-ne să ne luptăm împotriva a trei păcate”. Și a declarat acest război beției, sudalmei și fumatului. Despre aceste trei puncte a scris; și a publicat o hotărâre în «Lumina Satelor», pe care s-o iscălească cine va fi hotărât să țină acest legământ: de a nu mai pune, în viața lui, țigara în gură, de a nu mai bea și de a nu mai înjura. Iar cei care vor lua această hotărâre să-i trimită niște scrisori de adeziune în care să spună: „Și eu m-am hotărât să lupt împotriva acestor păcate”. Fraților dragi, după această modestă hotărâre pe care a publicat-o, a așteptat Părintele Iosif un an de zile. Dar, din cele paisprezece mii de abonamente pe care le avea la foaie, foarte puține scrisori au venit, în care să se spună: „Și eu, Părinte, sunt de părere să mă hotărăsc să lupt împotriva acestor păcate”. Iar la un an de zile, a făcut o convocare și a zis: „Fraților care v-ați hotărât, veniți la Sibiu, să stăm de vorbă”. S-au prezentat doar zece suflete din țara întreagă, care au stat de vorbă mai apropiat: „Ce facem, Părinte?... Uite, noi suntem hotărâți...”. Dar diavolul îi șoptea de la spate și zicea: „Părinte Iosif, te faci de râs! De-un an de zile, zece suflete... Cine va ști?... Lasă-te păgubaș de-aceasta”. Așa-i spunea Satana în spate. Dar el a pus hotărârea în numele Domnului și a spus: „Doamne, ajută-mă!” Și din nou a publicat la foaie aceeași hotărâre.

Și din al doilea an s-au găsit alții care să se hotărască. Dar de-acuma nu numai contra acestor trei păcate, ci împotriva tuturor păcatelor au declarat război aceste suflete.

Și, fraților dragi, încetul cu încetul, au început să apară tot mai multe adeziuni, adică hotărâri ale celor care doreau să lupte împotriva păcatelor.

Apoi au apărut congresele Oastei Domnului, în fiecare an, la Rusalii. Rusaliile este sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, când s-a pus temelia Bisericii, când s-au hotărât cele trei mii de suflete pentru Hristos. Și Părintele Iosif, inspirat de Duhul lui Dumnezeu, a pus praznicul Oastei la Rusalii.

Pe atunci eram în Bucovina cu serviciul. Și ne duceam la Sibiu... veneau frații cu mașinile, cu camioanele, cu trenurile, cu bicicletele, cu carele cu boi, unii călare, cu măgarii... din toate părțile curgea lumea. Când ajungea trenul la Sibiu, era încărcat cu frați care cântau. Veneau din Maramureș, din Ardeal, din Banat, din Basarabia (cum era atunci), din Bucovina, de prin Cadrilater și din toate părțile. Și, când ne întâlneam acolo cu toți frații, era un „tren cântător”.

La adunare, bucurie mare!... Poezii, cântări... Fiecare frate doar două, trei minute, mai mult nu putea să vorbească, fiindcă erau delegați din toată țara, care aduceau salutul fraților. Ce îmbrățișări, ce dragoste, ce cântări, ce rugăciuni!... Ce puternică era Lucrarea aceasta!

Ei, acesta a fost aluatul binecuvântat de Dumnezeu care, pus în făina țării noastre, a Bisericii, a rodit ce vedeți astăzi cu ochii. Căci ceea ce vedem noi astăzi nu este lucrarea Părintelui Iosif, ci e lucrarea Duhului Sfânt! Așa cum v-am spus și aseară, în 12 septembrie ’37, cu șase luni înainte de plecarea sa la Domnul, Părintele Iosif a spus că lucrarea nu este a lui, a unui om. Ci că el este doar piticul acela care pare că învârtește roata morii, dar, de fapt, nu el o învârtea, ci apa [care se revărsa] (...).