Păstrarea învățăturii dintâi

O parte din cuvântul fratelui Traian Dorz de la sfatul frățesc din Galați, ținut în casa fratelui Mihai Pușcașu - 19 octombrie 1980

(...) Așa [au făcut] înaintașii noștri, după Sfântul Cuvânt al Mântuitorului, când El i-a trimis în lume să propovăduiască Evanghelia la orice făptură și le-a poruncit: „Faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit Eu”. Le-a poruncit astfel întâi botezul, apoi credința. Așa este scris în prima Evanghelie: „Faceți ucenici, botezându-i... Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit Eu”. Întâi i-a botezat și după aceea i-a învățat să păzească. Și după ce i-au învățat au ajuns să creadă.

Ce minunat vorbește aici și arată aici Cuvântul lui Dumnezeu felul în care - și în privința aceasta - trebuie înțelese lucrurile adevărate ale lui Dumnezeu. Întâi a venit Botezul și apoi credința. Așa a spus Mântuitorul. Și, cum credința vine în urma auzirii și auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu, spune aici: „Botezați-i și pe urmă învățați-i”. Și astfel au ajuns la credință.

Dumnezeu a lăsat în sfântul Său Cuvânt îndrumări în toate privințele. Depinde de starea fiecăruia dintre cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. La Marcu 16, 16 scrie așa: „Cine va crede și se va boteza va fi mântuit”. Dar la Matei spune: „Cine se va boteza să creadă. Și va fi mântuit”.(Matei 28, 19-20) Și la Coloseni scrie tot așa: „În El și împreună cu El am fost îngropați prin botez și am înviat prin credință”. Și, cum nu poate veni învierea înainte de îngropare, tot așa sfântul apostol spune în cuvântul său: „Am fost îngropat prin botez și am înviat prin credință”.(Coloseni 2, 12)

Să avem deplină siguranță, deci, și în privința învățăturii acesteia, că ceea ce s-a făcut și ceea ce se face este adevărul, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Întâi, în viața noastră, a venit botezul și după aceea trebuie să vină și credința; pentru că una fără cealaltă n-au nici o putere.

Și de aceea, să binecuvântăm pe Domnul și să nu mai avem neliniște cu privire la punctul acesta niciodată, în ce ne privește pe noi. Mai ales că sunt atât de mulți tulburători care vor să nimicească valoarea botezului, punând înainte credința, zicând: „N-ai putut să crezi înainte de a fi botezat. N-ai putut mărturisi, ca, pe baza mărturisirii tale, să capete valoare botezul tău. Dar în Noul Testament, botezul are valoarea tăierii împrejur pe care tot Domnul a rânduit-o în Vechiul Testament. Și, cum tăierea împrejur a venit pe mărturia părinților și avea valoare, tot așa botezul, în Noul Testament, vine pe mărturia părinților credincioși și are, în fața lui Dumnezeu, valoare și în drept, și în fapt, pentru că așa spune Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am citit.

Deci, în privința aceasta, lucrul făcut în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh capătă valoare pentru totdeauna, pentru noi toți. Și nu trebuie niciodată să aplecăm urechile noastre la cei care, și în privința aceasta, ca și în alte privințe, caută să zădărnicească temelia sănătoasă a învățăturii pe care noi am primit-o de la înaintașii noștri și pe care noi, prin nașterea din nou, ne-am întemeiat mântuirea noastră prin credință și prin această întoarcere adevărată la Dumnezeu. Tot ce facem să fie făcut în Numele Domnului. Și, dacă în Numele Domnului începem, orice început frumos se și termină frumos.

Ne bucurăm din toată inima că Domnul ne-a dat, după atâta timp în care am dorit atât de mult să ne putem întâlni împreună, o astfel de stare de vorbă. Pentru că foarte multe dintre sufletele mai slăbuțe în credință, mai îngăduitoare în iubire se lasă așa de ușor clătinate și înduplecate de atâția învățători înșelători care s-au abătut și s-au amestecat [printre noi], prefăcându-se că sunt frați, ca să tulbure sufletele și să dezbine adunările celor pe care Dumnezeu, cu un preț atât de mare de suferință și de jertfă a Mântuitorului și a tuturor celor care și-au unit suferința și jertfa lor cu Mântuitorul, i-a răscumpărat cu greu, pe fiecare suflet care s-a apropiat de Dumnezeu. Cine a căutat suflete să le aducă la Dumnezeu știe cât de greu se poate apropia de Dumnezeu chiar și un singur suflet. Știe cât de multă muncă și osteneli, și alergare, și lacrimi, și rugăciune, și stăruință îți trebuie să depui pentru un suflet ca să-l apropii de Dumnezeu și să se întoarcă la Dumnezeu, și să înțeleagă Cuvântul lui Dumnezeu, și să poată avea lumina mântuirii, să ajungă la nașterea din nou, ca să capete viața veșnică.

Dar numai cei care știu cu cât de mare greutate se apropia un suflet de Dumnezeu și se câștigă, și se păstrează lângă Dumnezeu, numai aceștia știu - cu amară experiență - cât de ușor se lasă înduplecate totuși aceste suflete câștigate cu greu pentru Dumnezeu să părăsească adunarea și să se alipească de alte duhuri, de alte evanghelii de alte învățături... nu de cele primite de la înaintașii noștri, pe care trebuie să le păstrăm ca pe ochii noștri din cap, ca pe propria noastră mântuire. Pentru că mântuirea noastră de ținerea acestor învățături și de păstrarea acestor adevăruri și acestei credințe este legată.

Este scris la 1 Corinteni 15, 1: „Vă fac cunoscut, fraților, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care ați crezut-o, în care ați rămas și prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți întocmai cum v-am propovăduit-o. Altfel degeaba ați crezut”. Iată că Sfântul Apostol Pavel, care prin descoperire dumnezeiască a primit Evanghelia aceasta, condiționează mântuirea sufletului de păstrarea până la sfârșit, în felul în care ai primit și în care ai auzit, Evanghelia prin care te-ai întors la Dumnezeu.

„Ce ați auzit de la început, aceea să rămână în voi”, spune și Sfântul Apostol Ioan. Dacă rămâne în voi ce ați auzit de la început, veți rămâne și voi în Tatăl și în Fiul”. Altfel, se poate înțelege că, nerămânând în învățătura de la început, nu poți să rămâi nici în Tatăl și în Fiul.

Cel care a lucrat mai mult în câmpul Evangheliei, Sfântul Apostol Pavel, are cele mai multe și cele mai categorice porunci în privința statorniciei în învățătura de la început. Nu-i spune el Sfântului Timotei, într-una dintre ultimele sale epistole limpede: „Să fii cu băgare de seamă asupra ta însuți și asupra învățăturii pe care o dai altora. Că dacă vei face așa, te vei mântui pe tine și pe cei care te ascultă. Altfel, te vei pierde și pe tine, și pe cei care te ascultă, dacă nu păstrezi până la sfârșit învățătura de la început”?

Lui Tit îi spune la fel, în capitolul 1, versetul 9: „Propovăduiește Cuvântul potrivit cu învățătura pe care ai primit-o. Și înfruntă pe potrivnici”. Limpede și hotărât! Ca o poruncă aspră și categorică pentru oricine este chemat și vine în câmpul Evangheliei. Să propovăduiască Cuvântul potrivit cu învățătura! Nu oricum. Nu după oricare învățătură. Nu după oricare învățător. Ci potrivit cu învățătura pe care am primit-o noi de la început. Și noi știm care a fost învățătura, pentru că n-am primit-o de la niște străini, cum o primesc foarte mulți și foarte ușor astăzi și dintre frații noștri. Dacă spune Luther ceva... dacă a spus Calvin ceva... dacă a spus Zwingli sau John... nu știu care, străin, sau Wurmbrandt, sau un alt străin dacă a spus o învățătură, e gata s-o primească din toată inima și s-o ducă mai departe și celor care nu știu să deosebească dreapta lor de stânga lor. Și se fac astfel vinovați nu numai de încălcarea învățăturii, ci și de pervertirea, de nimicirea și de rătăcirea sufletelor care ascultă și cred cuvântul lor.

În primul rând, Sfântul Apostol Pavel îi atrage atenția urmașului său, lui Tit: „Ia seama asupra învățăturii”. Și, dacă veți citi Epistolele către Tit și către Timotei, [care sunt] dintre ultimele Epistole ale Sfântului Pavel, veți vedea aproape la fiecare verset un îndemn asupra învățăturii: „Ia seama la învățătură”; „păstrează învățătura”; „ține seama de această învățătură”; „dacă vine cineva și nu aduce învățătura acesta, să nu-i zici «Bun venit!»” cum spune și sfântul Apostol Ioan. La galateni le spune așa, limpede, la Galateni capitolul 1, versetele 8 și 9: „Dacă vine cineva și vă aduce o altă evanghelie, o altă învățătură decât cea pe care v-am spus-o eu, anatema să fie. Înger din cer sau dacă eu însumi vin să vă spun altceva de cum v-am spus, anatema să fie”. Repetă mereu: „blestemat”.

Deci, iată, de ce spun acești oameni mari, sfinți, aleși ai lui Dumnezeu, cu atâta stăruință acest adevăr? „Băgați de seamă”; „păstrați învățătura”; „fiți cu băgare de seamă asupra păstrării acestei învățături”. Spune la Romani 16, 17: „Feriți-vă de cei care fac dezbinări și tulburare și împotriva învățăturii pe care ați primit-o de la început. Depărtați-vă de ei”.

De ce spunem și noi, frații mei și surorile mele, cu atâta stăruință acest amar și trist adevăr? [Pentru] că foarte mulți dintre frații noștri prea ușor se lasă înduplecați de orice învățător străin. Și, necunoscându-și și nepăstrându-și învățătura sănătoasă, se lasă înduplecați de cei care aduc altă învățătură.

Noi am primit credința noastră în mântuirea sufletului nostru și în adevărul lui Dumnezeu prin învățătură! Așa am fost învățați: „Asta este calea, ăsta este adevărul, voi așa să credeți!” Noi așa am crezut. Și, dacă așa am crezut, așa ne-am întors la Dumnezeu și așa am căpătat iertarea păcatelor, pacea conștiinței noastre, bucuria mântuirii; și am căpătat o familie duhovnicească, și am căpătat bucuria și armonia, și pacea, și unitatea aceasta în mijlocul acestei familii, între acei care așa au primit și așa au crezut, ca și noi. Și care așa păstrează, așa s-au hotărât și așa au rămas: ca și noi.

În momentul în care ne modificăm învățătura și, cu privire la un adevăr, căpătăm o altă încredințare, în momentul acela ni se modifică credința noastră. Cine nu mai învață la fel, nici nu mai crede la fel. Și de aceea au venit credințe diferite, pentru că au fost învățători străini, care au adus modificări cu privire la învățătură și au adus încredințări străine cu privire la cele ce erau de neschimbat și de nezdruncinat. Și, pe baza acestor încredințări deosebite, au venit credințele diferite, neînțelegerile, tulburările și împărțirile în partide din mijlocul fraților.

Vinovate nu sunt versetele Domnului. Nu Cuvântul lui Dumnezeu a făcut și face dezbinare. Păcatul face dezbinare! Îngâmfarea, neascultarea, îndărătnicia celor care se pretind învățători, când ei înșiși n-au ajuns să înțeleagă nici că smerenia este criteriul după care Dumnezeu înalță pe oameni și că sinceritatea este mijlocul după care Dumnezeu răsplătește și alege pe cei care zic că sunt credincioși.

În Lucrarea Oastea Domnului în care Dumnezeu ne-a chemat pe noi de la început, în care ne-a chemat prin cuvântul înaintașilor noștri: al Părintelui Iosif și al celor care, după el, ne-au mărturisit nouă Cuvântul lui Dumnezeu, noi așa am primit. Noi așa am fost învățați credința în sfântul Cuvânt din Evanghelie, lămurit nouă și împărțit nouă de Sfinții Părinți ai Bisericii noastre și de către înaintașii noștri sănătoși în credință și statornici, care, prin viața lor sfântă, înfrânată, evlavioasă, vrednică, statornică ne-au dat dovada că nu numai cuvintele lor, ci și pilda vieții lor este vrednică de urmat. Noi așa am primit și așa am crezut, și așa am căpătat pacea. Și, în primele noastre zile de credință și în primii ani de credință, și în primii zeci de ani de credință, Lucrarea Oastei a mers armonios și frumos pe calea învățăturii înaintașilor noștri; și n-a fost, în mijlocul acestor frați și al acestor adunări, nici un fel de dezbinări cu privire la neîncrederea, la îndoiala asupra adevărurilor lăsate nouă de înaintașii noștri și învățătura noastră.

Numai că, din cauza unor vremuri mai deosebite, din cauza unor stări mai deosebite, din cauza unor păcate ale altora și a unor răutăți venite din afară, s-au strecurat în mijlocul nostru acești învățători înșelători care, sub masca dulce și frumoasă a cuvintelor și a versetelor Bibliei, au căutat șiret, viclean să ne strecoare învățături deosebite de cele pe care le-am avut noi de la început. Să ne facă să învățăm și să ne facă să credem cum nu ne-au spus nouă părinții noștri. Cum nu ne-au lăsat nouă înaintașii noștri, cum n-au crezut părinții și moșii, și strămoșii noștri. Ci ne-au adus credințe și încredințări străine, obiceiuri străine, învățături străine, umblări străine. Și, pe cei care au fost fie mai neștiutori, fie mai lesne crezători dintre noi, ușor i-au înduplecat.

Și, dacă ar fi avut două calități pe care Dumnezeu le cere la fiecare dintre cei ce se apropie de El, adică: smerenia și sinceritatea, Dumnezeu nu i-ar fi lăsat să cadă în mrejele acestor învățături înșelătoare. Pentru că pe cel curat cu inima și pe cel smerit în fața lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu îl păzește și-l păstrează, și nu-l lasă să cadă în mrejele învățăturilor înșelătoare. Că este scris: „Păstrează taina credinței într-un cuget curat, pe care unii l-au pierdut și au rătăcit de la credință”.

Urmarea pierderii cugetului curat este rătăcirea de la credință. Și rătăcirea de la credință este plata, este urmarea, este osânda aceluia care nu-și păstrează viața curată, cugetul curat, umblarea curată cu Dumnezeu. Numai asupra acelora care trăiesc în păcate ascunse are putere duhul rătăcirii de la credință. Căci cine trăiește în smerenie și curăție în toată intimitatea vieții lui cu Dumnezeu, în tot lăuntrul lui, în toată ființa lui ascunsă și tainică din lăuntru, cine trăiește în această părtășie cu Dumnezeu, pe acela nu-l lasă Dumnezeu. Părtășia aceasta cu Dumnezeu nu-l lasă să cadă în mrejele învățăturilor înșelătoare. Numai pe cel care pe față se preface că-i credincios, iar în ascuns trăiește în felurite păcate, în felurite gânduri și afaceri necinstite, necurate în fața lui Dumnezeu, pe acela Duhul lui Dumnezeu îl lasă să cadă în stăpânirea duhurilor rele, duhurilor rătăcite. Pentru că este scris: „Pentru că n-au păstrat dragostea și adevărul (adică dragostea lui Dumnezeu și adevărul în inima lor), Dumnezeu le-a trimis o lucrare de rătăcire, să creadă o minciună; pentru ca toți cei care au găsit plăcere în nelegiuire să fie osândiți”.

Scumpii mei frați și scumpele mele surori, vă spun un adevăr cu sufletul cutremurat; și eu l-am auzit de la părintele meu. Tot ce spun acum este ceea ce m-a învățat Părintele Iosif câți ani am stat lângă el. Pentru că este spus: „Fiecare să învețe pe fiul său exact cu cuvintele cu care l-a învățat pe el tatăl lui. Și fiecare să învețe pe urmașul său exact cu învățăturile cu care l-a învățat pe el înaintașul său. Numai atunci vom fi noi găsiți credincioși în fața lui Dumnezeu și în fața părinților noștri în Ziua Judecății, dacă vom păstra și dacă vom transmite și mai departe învățăturile pe care de la ei le-am primit, pentru că ei au fost oamenii lui Dumnezeu aleși și preaiubiți.

De aceea spun: tot ceea ce spunem aici e ceea ce am auzit de la Părintele. Și doresc să-mi fac datoria și față de Dumnezeu, și față de trecutul nostru, și față de Părintele, care m-a învățat, spunând adevărul mai departe așa cum l-am auzit de la el. Oricine vrea să fie credincios înaintașilor și învățăturii sănătoase spuse de Dumnezeu o dată pentru totdeauna să ia seama la aceasta. Mântuirea nu-i un lucru ușor nici el. Mântuirea este un lucru greu și scump. Dacă privim la Domnul Iisus cel Răstignit pe Cruce, cu ce preț a plătit El mântuirea noastră... și n-a fost [numai] un Om; a fost Dumnezeu! Numai Jertfa Lui avea valoarea, frumusețea, puterea să răscumpere păcatul cel greu și mult al lumii și al nostru, al fiecăruia. Și să ne pregătească mântuirea aceasta atât de grea și atât de scumpă. Deci, privind la Jertfa Lui, putem vedea cât de grea și cât de scumpă este această mântuire.

Apoi privind la jertfele înaintașilor noștri, cei care au știut ce valoare are mântuirea, cu ce preț și-au răscumpărat-o fiecare! Ei, de care lumea nu era vrednică; citiți la Evrei, capitolul 11, au rătăcit prin peșteri, prin crăpăturile munților, au fost flămânzi, chinuiți, bătuți, tăiați în două cu fierăstrăul. Ei au știut ce preț are mântuirea. Și, din dragoste și din dorința de a căpăta această mântuire, au renunțat la tot ceea ce era pentru ei avantaj, confort, bucurie, liniște, sănătate, pace, avuție, cinste pe pământul acesta. S-au lepădat de avuții unii, s-au lepădat de domnii alții, s-au lepădat de libertatea lor alții, s-au lepădat de tot ceea ce era, normal și obișnuit, dreptul și bucuria unui suflet, ale unei vieți de om pe pământ. Și au acceptat jertfa, suferința, postul, lacrimile, ostenelile, pentru că au știut ce preț scump are mântuirea sufletului. Numai Dumnezeu este mai scump decât sufletul nostru. Este scris: „Ce ar folosi unui om dacă ar câștiga lumea întreagă și și-ar pierde sufletul?”. Sau: „Ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” Deci, iată ce valoare mare are credința și mântuirea sufletului. Și de aceea nici noi să n-o prețuim mai puțin. Că dacă prețuim mai puțin mântuirea sufletului nostru, o putem pierde foarte ușor. Și cine și-o pierde poate să câștige lumea întreagă... nu-i va mai folosi la nimic! În locul mântuirii, nici o altfel de valoare și nici un altfel de bun din lumea aceasta și din lumea viitoare nu există să-l poți pune, și [cu care] s-o poți compara.

De aceea, vreau să vă spun încă o dată și mai precis, pentru că foarte mulți dintre noi ne-am obișnuit cu cuvintele lui Dumnezeu și cu vorba despre mântuire. Și lucrul cu care te obișnuiești nu-l prețuiești cum se cuvine. Te obișnuiești cu adunarea... începi să n-o mai prețuiești. Te obișnuiești cu Biblia... începi să n-o mai prețuiești. Te obișnuiești cu frații... începi să nu-i mai prețuiești. Te obișnuiești cu rugăciunea... începi să n-o mai prețuiești. Și uite, așa [e cu] toate lucrurile [când] cădem în primejdia obișnuinței și ajungem să nu le mai prețuim așa cum se cuvine; până după ce le-am pierdut. De obicei, așa se întâmplă. Nu-ți prețuiești părinții până când îi pierzi. După aceea îți dai seama ce valoare a avut mama, ce valoare a avut tata. Nu prețuiești soțul bun, soția bună până când o pierzi. Nimeni nu știe să prețuiască cât valorează o soție bună, numai acela care n-o are sau [care] a pierdut-o. Dar în zadar o prețuiești după ce ai pierdut-o. Așa ne prețuim de puțin sănătatea până când o avem. Numai acela care și-a pierdut sănătatea știe cât valorează sănătatea. Dar când o are se obișnuiește și nu și-o mai știe cruța și prețui.

Așa-i și cu mântuirea sufletului, așa-i și cu adevărul, așa-i și cu frații buni.

Cine are un învățător bun, acela trebuie să știe că are un mare har de la Dumnezeu, după cum este scris: „Casa și averea le moștenim de la părinți, dar o soție bună e un dar de la Dumnezeu”. Învățătura și cuvântul le avem de la părinți, dar un învățător bun e un dar de la Dumnezeu. Nu toți au și nu mulți au un învățător bun. Sunt învățători destui, dar învățători buni sunt foarte rari.

Se spune că atunci când Moise a stat patruzeci de zile și patruzeci de nopți pe munte, să primească legea de la Dumnezeu, el a primit două table de piatră pe care [erau scrise poruncile lui Dumnezeu. Pe prima erau scrise] primele patru, cu privire la ascultarea și legătura noastră cu Dumnezeu; și pe cealaltă, celelalte șase, cu privire la relațiile noastre cu semenii noștri. El s-a uitat la aceste table și a cunoscut tot ce scria pe din afară. Dar erau aceste table lucrate de Dumnezeu într-un chip minunat și ele aveau inscripții și pe dinăuntru. Și scrierile de pe dinăuntru el nu le-a cunoscut. Atunci a întrebat:

- Doamne, care este taina acestor scrieri?

Domnul i-a spus:

- Lucrurile din afară le cunosc toți. Lucrurile dinăuntru le cunosc numai unii, care au primit de la Dumnezeu harul acesta. Binecuvântat este acela care are ochi lăuntrici, ochi duhovnicești, care citește lucrurile tainice și ascunse, adevărurile dinăuntrul lucrurilor, adevărul dinăuntrul cuvintelor. Pentru aceasta îți trebuie o putere deosebită.

- Doamne, a zis el, dă-mi și mie puterea aceasta, să cunosc lucrurile dinăuntrul acestei cărți.

- Privește mai bine, a zis El.

Și, când a privit mai bine înăuntrul tablelor Legii, el a văzut o carte care avea șapte peceți. Și deasupra cărții a văzut imaginea unui miel înjunghiat. Și

el a zis:

- Doamne, dar mielul acesta seamănă cu acela pe care l-am înjunghiat noi când am ieșit din Egipt și sângele său ne-a dat izbăvirea.

Domnul a spus:

- Mielul acela îl preînchipuia pe Acesta.

Și Moise s-a uitat mai bine și a zis:

- Doamne, aș vrea să cunosc mai adânc aceste lucruri.

Și Domnul i-a zis:

- Privește mai bine.

Și a văzut peste fața Mielului înjunghiat o față strălucitoare, încununată cu spini și plină de răni. Și a zis:

- Doamne, dar ce înseamnă aceasta? Și Domnul i-a zis:

- Dumnezeu are o mie de profeți, dar n-are decât un singur Fiu. Tu ești unul dintre profeți, El este Fiul. Fiecărui profet îi sunt date să cunoască anumite însemne din Cuvântul lui Dumnezeu. Numai Fiului îi e dat să cunoască tot; și celor cărora Fiul le va descoperi.

Și Moise a zis:

- Doamne, aș vrea să-L văd și eu pe Acesta care a primit de la Tine mai mult decât am primit eu.

Și Domnul i-a zis:

- Tu vei merge și te vei odihni în pace. Și, la vremea Lui, Eu am să te trezesc, să-L vezi...

Pe Muntele Tabor, în ziua Schimbării la Față, Dumnezeu l-a trezit pe Moise din somnul său și a zis:

- Moise, robul Meu, scoală-te, să vezi împlinirea promisiunii pe care ți-am făcut-o când M-ai rugat să-L cunoști pe Fiul.

Și Moise s-a ridicat atunci și s-a arătat împreună cu Ilie, de-a dreapta și de-a stânga Mântuitorului; și spune Cuvântul: „Vorbeau cu El despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu”. Atunci Moise L-a întrebat:

- Ce sunt semnele alea pe care eu le-am văzut demult atunci, dar despre care Tatăl a zis că numai Tu le știi?

Poate Domnul îi va fi spus lui Moise. Noi nu știm mai mult, nu se spune decât atât.

Totuși, adevărul pe care Dumnezeu l-a făcut cunoscut atunci lui Moise este că fiecare popor își are profetul lui; și fiecare rând de oameni are profetul său. Fericit acel rând de oameni care are un profet adevărat și care are în mijlocul său un om trimis de Dumnezeu. Așa cum a fost Ioan Botezătorul, despre care s-a zis: „A venit un om (un om!) trimis de Dumnezeu. Numele lui era Ioan”. Și despre acest Ioan s-au spus atâtea adevăruri frumoase: că „nici unul dintre cei născuți din femeie n-a fost mai mare ca el”. Totuși „cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât Ioan”, a spus Mântuitorul, arătând prin aceasta că mărimea adevărată, Dumnezeu o socotește după micimea la care ne considerăm noi și ne coborâm noi. Dacă este cineva care se poate face mai mic decât Ioan, acela este mai mare. Și mai mic decât Ioan, numai Domnul Iisus S-a făcut. Numai El S-a putut smeri mai mult. Numai El S-a umilit mai mult. Numai El S-a jertfit mai mult. Numai El a arătat mai mult ce înseamnă ascultarea și dragostea de Dumnezeu. De aceea, El este cel mai mare decât Ioan Botezătorul, pentru că El S-a putut face mai mic decât toți.

Ce-am vrut să-nsemnăm este că Dumnezeu a spus: „Fiecărui neam de oameni, Dumnezeu îi trimite un profet”. Și-i fericit neamul de oameni care capătă un profet adevărat și bun, dacă îl ascultă. Și binecuvântat este profetul care se consideră trimis de Dumnezeu, dacă spune cuvintele lui Dumnezeu. Pentru că așa este scris: „Cine a fost trimis de Dumnezeu spune cuvintele lui Dumnezeu”. Nu cuvintele străine; nu cuvintele și învățăturile învățate de la alții; nu povestiri și nu istorisiri aflate sau învățate, sau auzite, sau scornite. Ci cuvintele lui Dumnezeu pe care le-au păstrat înaintașii și le-au trăit, și le-au garantat, și le-au adeverit cu viața lor, cu credința lor, cu moartea lor, cu jertfa lor până la sfârșit.

De aceea, scumpii mei frați și surori, dacă în astă seară bunul Dumnezeu a rânduit să avem acest prilej să ne întâlnim unii cu alții, dacă întârziem puțin mai mult decât de obicei în jurul acestui cuvânt, să nu ne pară rău. Fiindcă acestea sunt adevăratele lucruri și adevăratele valori, și adevăratele taine, și adevăratele învățături ale lui Dumnezeu, de care e bine, când avem ocazie să le auzim, să ținem seamă. Pentru că noi știm de la cine le-am învățat. Părinții și înaintașii noștri n-au fost, pentru noi, niște străini și necunoscuți. Ei n-au venit nu știu de unde, să treacă și să se ducă nu știu unde... Știm de unde au venit. De-aici! Din acest pământ binecuvântat și din acest cer binecuvântat; care este dedesubtul nostru și deasupra noastră. Ei n-au venit din pământ străin și din înălțimi străine. Au venit din ceea ce era al nostru, rămas nouă moștenire de la cei care cu prețul sângelui și al vieții lor au verificat adevărul și învățătura pe care ne-au lăsat-o și ne-au spus: „Ori ei, ori noi. Noi așa am învățat și voi așa ați crezut. Și cum ați primit țineți. Pentru că aceasta este mărturia adevărului și aceasta este zestrea credinței care ne-a fost lăsată nouă.

Sfântul Apostol Pavel a spus așa: „Dreptarul învățăturii sănătoase ține-l”. Acuma: dreptarul ți s-a dat, învățătura sănătoasă ți s-a dat, calea cea dreaptă și bună ți s-a arătat. Prin harul lui Dumnezeu și prin străduința înaintașilor, vi s-au pus picioarele pe calea aceasta. Acuma țineți calea aceasta! E ca atunci când mergi spre o destinație la care dorești să ajungi, dar [spre] care nu știi totdeauna drumul. Și, întâlnind un om cunoscut și în care ai încredere că știe și cunoaște drumul spre locul unde vrei să mergi, îl întrebi: „Care-i drumul cel mai bun și mai sigur, și mai drept, să ajung eu acolo unde doresc să merg?”.

Înaintașii noștri ne-au spus: „Acesta este drumul! Noi l-am verificat!”.

Domnul ne-a spus. Urmașii Domnului ne-au spus. Părinții sfinți ne-au spus. Înaintașii noștri ne-au spus și ei l-au verificat de mii de ani. „Și învățătura, și trăirea ei aceasta este! Voi mergeți pe ea!” Ei ne-au arătat: „Asta-i calea!” Și ,după ce ne-au pus picioarele pe calea aceasta, ne-au zis: „Acuma țineți-o! Și, dacă vine cineva să vă îndemne s-o luați fie la dreapta, fie la stânga, oricine ar veni - și înger din cer dacă ar veni, și noi înșine, dacă ne-am transforma și ne-am schimba la un moment dat (că oricine se poate schimba) -, de nimeni să n-ascultați. Voi țineți calea, că nu există o altă cale adevărată și bună. Căi paralele, căi care să o traverseze, căi care să o deruteze sunt și vor fi de la capătul acesta până la capătul celălalt, pentru toți. Voi însă să nu vă abateți. Țineți mijlocul cărării”.

Știi care este calea cea bună și sigură? Demarcația de pe mijlocul șoselei. Dacă-i noapte, dacă-i ceață, dacă-i întuneric, dacă-i un loc necunoscut, ca să fii sigur că nu te îneci sau nu te prăbușești nici în șanțul din dreapta, nici în cel din stânga, mergi călare pe linia de demarcație. E adevărat că-i îngustă această linie dintre dreapta și stânga, dar totdeauna a fost îngustă calea mântuirii. Mântuitorul Însuși a spus: „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Că largă e ușa și lată e calea care duce la pierzare. Și mulți sunt cei care merg pe ea. Dar strâmtă este ușa și îngustă calea care duce la mântuire și puțini sunt cei care o află”. Puțini sunt cei care o află... Și, dintre acei puțini care o află, cât de puțini sunt cei care țin această cale până la sfârșit...

Nu sunteți prea de mult nici ca vârstă trupească, nici ca vârstă sufletească. Totuși e cu neputință, când vă aduceți aminte, să nu vă gândiți cât de mulți sunt aceia care au plecat odată cu noi pe calea aceasta și cât de puțini mai sunt cei care au rămas pe ea. Și încă n-am ajuns la capăt... Numai Domnul știe cât de puțini vor mai rămâne dintre cei care astăzi încă sunt pe această cale. Pentru noi, care avem o experiență mai lungă și o vârstă mai înaintată, adevărul acesta al statorniciei capătă un gust atât de amar când ne aducem aminte cât de mulți au fost cei care au plecat odată cu noi pe calea mântuirii și cât de puțini mai sunt. Și nu toți au murit trupește. Dar sufletește, unul a căzut într-o prăpastie, altul a căzut într-alta.

Este scris în Psalmi un adevăr: „Mi-au așezat curse de-a lungul drumului”. De la începutul drumului mântuirii și până la sfârșitul lui sunt așezate în calea noastră felurite curse. Și de-un fel, și de altul. Și curse trupești, și sufletești, și duhovnicești. Pentru că sunt păcate trupești, cele în care cad cei mai mulți. Sunt păcate sufletești, cele cu slava lumii și cu afacerile, și cu avansările, și cu toate celelalte pe care le promite lumea. Și sunt păcate și curse duhovnicești, cele cu rătăcirile de la credință, cele cu căderile din învățătură, cele cu sărirea de pe Templu, cum L-a ispitit Satana pe Mântuitorul în pustie. Ispitele cu pâinile sunt ispitele trupești. Ispitele cu muntele și cu domniile, și cu slava lumii sunt ispitele sufletești. Și ispitele cu Templul și cu sfânta cetate, și cu aruncarea de pe Templu sunt ispitele duhovnicești, cele mai grele și mai primejdioase, în care cad cei mai mulți dintre cei ce se pretind oameni duhovnicești. Satana L-a dus pe Mântuitorul atunci în sfânta cetate, L-a așezat pe casa sfântă (care e Templul), a deschis Biblia, Cartea Sfântă și a zis: „Sari, că este scris: «Domnul va porunci îngerilor Săi să Te păzească în toate căile Tale»”.

Citiți Matei, capitolul 4 și veți vedea cum a respins Mântuitorul aceste ispitiri. Dar cât de șiret și cât de viclean au fost întinse ele în calea pașilor Domnului Iisus și în calea [lucrării] Lui de mântuire.

De aceea și noi să ținem seama: ultima ispită - și cea mai grea - este cea duhovnicească, ce vine la cel care a biruit primele două ispitiri: ispitele trupești și ispitele sufletești. Nu te mai atrage lumea cu poftele ei; nu te mai atrage slava lumii cu cinstea și cu confortul, și cu tot ceea ce ai avantaj în lume. Dar te preocupă starea duhovnicească, o viață mai ascultătoare față de Dumnezeu; și aici vine vrăjmașul cu versetul și spune așa: „Sari din Templu! Sari, aruncă-te, ce ții tu la Templu ăsta!... Că Domnul va porunci îngerilor Săi să te păzească pe tine, dacă părăsești Biserica”. Și Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Mântuitorul l-a respins pe Satana. Și, când l-a biruit în ispita aceasta, el s-a depărtat de la El”.

Să avem foarte multă grijă la ispitele duhovnicești. Le putem birui pe cele trupești ușor. Le putem birui chiar și pe cele sufletești. Dar ispitele duhovnicești, iată cât de mulți nu le-au putut birui și au căzut în ele. Și Mântuitorul ne învață să ne prețuim bine mântuirea, că uite, în felul acesta, putem să pierdem cel mai ușor.

Este scris la Evrei capitolul 10 așa: „Să nu părăsiți adunarea voastră, cum au unii obicei. Că, dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoștința adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă de ispășire pentru păcat, ci numai așteptarea unui foc veșnic”. Care este, deci, păcătuirea împotriva Duhului Sfânt, care nu mai are iertare? Părăsirea adunării! Pentru că imediat după înștiințarea „să nu vă părăsiți adunarea voastră” spune: „dacă păcătuim, săvârșim păcatul care nu mai are iertare”. Părăsirea adunării înseamnă păcat împotriva Duhului Sfânt. Oricine părăsește Lucrarea duhovnicească în care am fost chemați săvârșește un păcat împotriva Duhului Sfânt. Pentru că [despre] Lucrarea Oastei Domnului, Părintele Iosif a spus: este lucrarea Duhului Sfânt.

Înainte de venirea Domnului Iisus, Fiul și Duhul lucrau prin Tatăl. La venirea Domnului Iisus s-a văzut limpede - și la Botez - că Tatăl și Duhul lucrau prin Fiul. După plecarea Domnului Iisus, El a spus: „Vă voi trimite pe Duhul, Care va fi cu voi și vă va învăța toate lucrurile”. A venit lucrarea Duhului Sfânt. Acuma Tatăl și Fiul lucrează prin Duhul. E ultima lucrarea a Sfintei Treimi pentru mântuirea omenirii.

Cine a păcătuit în Vechiul Testament a căpătat iertare prin Domnul Iisus. Cine a păcătuit în vremea Domnului Iisus a căpătat iertare prin Duhul Sfânt; pentru că este scris: „Oricine a păcătuit împotriva Tatălui și a Fiului (...) [i se va ierta], dar cine păcătuiește împotriva Duhului Sfânt nu va mai avea iertare”. De ce? Nu mai există o altă persoană a Sfintei Treimi care să mai aducă mântuire, după ce ai respins iertarea Duhului Sfânt și lucrarea Duhului Sfânt.

Lucrarea Oastei, învățătura ei, puterea ei, bucuriile ei, binecuvântările ei nu-s de pe pământ. Acestea toate sunt operele, lucrarea, harul, faptele, dovezile Duhului Sfânt. Cântări ca ale noastre, rugăciuni ca ale noastre, bucurii ca ale noastre, binecuvântări ca ale noastre unde mai sunt și unde au mai putut fi oare vreodată în altă parte pe pământ? Toate acestea sunt revărsări ale harului și puterii Duhului Sfânt peste noi. Acuma, dacă noi părăsim această Lucrare, disprețuim această dragoste deosebită a Duhului Sfânt care are în ea și dragostea Tatălui, și jertfa Fiului, și lucrarea Duhului Sfânt, [dacă] noi părăsim și disprețuim această Lucrare în care am fost chemați și în care am fost luminați și mântuiți, și curățiți, și iertați de păcatele noastre, [dacă] noi părăsim aceasta acuma și alegem alte încredințări și alte duhuri, și alte „evanghelii”, și alte învățături, nu păcătuim noi oare împotriva lucrării Duhului Sfânt? Ce altă putere a lui Dumnezeu să mai fie în urma acestei puteri, [care] să vină să ne mai ierte, să ne mai curățească, să ne mai sfințească, să ne mai scape de sub osânda aceasta? Nici una! Este scris: „Nu va căpăta iertare nici în veacul acesta, nici în veacul viitor”, pentru că nu există nici o altă jertfă, nici o altă condiție, nici o altă posibilitate să mai fie iertat acela care, adus odată în Lucrarea lui Dumnezeu, căpătând odată iertarea păcatelor și pecetluirea Duhului Sfânt, renunță la acestea, se leapădă de acestea, le înlătură pe acestea și se ia după alte învățături și alți învățători.

De aceea spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Feriți-vă și depărtați-vă de cei care vă aduc altă învățătură. Dacă vine cineva la voi și vă aduce altă învățătură - și, prin urmare, altă credință și alt duh -, nici să nu-l primiți în casă; nici să nu-i dați binețe, că vă faceți părtași păcatelor lui”. Și păcatele lui n-au iertare nici în veacul acesta, nici în veacul viitor.

Iată, scumpii mei, cât de însemnat lucru este să țineți cu tărie la ce ați primit, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Să nici nu stai de vorbă și să nu mai primești nici în casă și să nu dai nici binețe, nici să nu-i zici «Bun venit!» celui care vine și-ți aduce un alt Iisus, un alt duh, o altă evanghelie, o altă învățătură, deosebită de cea pe care ai primit-o”. De ce? Pentru că omul acesta s-a lepădat de tot ceea ce era curat și frumos. A păstrat numai prefăcătoria că este, dar adevărul e că nu-i un credincios. Că dacă era un credincios, rămânea cu Dumnezeu în starea în care [se găsea] când a fost chemat, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Fiecare să rămână cu Dumnezeu în starea în care a fost când a fost chemat”. Că, dacă nu păstrezi învățătura și Evanghelia de la început, în zadar ai crezut.

Iată, poate că puțini dintre dumneavoastră cunosc nume ca: Ion Tudusciuc, Constantin Tudusciuc, Silviu Hărăguș, Constantin Magdici, Ion Capătă, Constantin Banu și atâția alții, - fără să mai pomenesc de Moldoveanu și de alții ca el, cum e Pop Șandor și [alți] dezbinați și tulburători din aceștia - care au căzut din credință și s-au abătut după alte duhuri. Au primi alți Iisuși, alte duhuri, alte evanghelii și nu mai păstrează, și nu mai pot păstra taina credinței într-un cuget curat. (...)

Eu îmi cântăresc cuvântul și știu ce spun. În curând ne vom întâlni în fața lui Dumnezeu, pentru că este scris: „Fiecare avem să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, să dăm bine seama de binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”. Ați citit aceste cuvinte în Cuvântul lui Dumnezeu și știți că sunt adevărate. De aceea, fiindcă știm că ne vom mai întâlni o dată acolo, vreau să fiu liniștit atunci în fața Domnului și în fața celor care mă aud. De aceea spun tot acest adevăr. Păziți și păstrați până la sfârșit încrederea nezguduită de la început, pe care o așteaptă o mare răsplătire! Cuvântul de la început, învățătura de la început, legământul cel sfânt pe care l-ați făcut de la început cu Dumnezeu, încredințarea de la început, învățătura și credința aceasta pe care am primit-o noi prin descoperire dumnezeiască de la înaintașii noștri care ne-au născut pe noi prin Cuvântul și prin Duhul cel Sfânt la viața aceasta nouă, în Lucrarea Oastei Domnului. Și nu vă lăsați înduplecați deloc de nici unul din cuvintele amăgitoare ale oricui ar veni să vă aducă o altă învățătură, un alt duh, o altă evanghelie, o altă lucrare, o altă Oaste, decât aceasta, care este unica și cea adevărată de la început și până la sfârșit. Așa ne-a învățat Părintele Iosif, care a primit prin descoperire dumnezeiască lumina și călăuzirea aceasta. Așa ne-a învățat Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfinții Părinți bisericești, pe această linie. Așa ne-au învățat Sfinții Apostoli, pentru că așa au primit de la Domnul și așa le-a descoperit lor Duhul Sfânt.

Dragii noștri frați și surori, Îi mulțumim Domnului din toată inima pentru bucuria acestei întâlniri. Îi mulțumim Domnului că, deși trupește nu ne-am văzut cu unii niciodată poate, ne-a dat acum și bucuria aceasta. „Noi nu umblăm prin vedere, spune Cuvântul lui Dumnezeu, ci prin credință.” Totuși, când e și vederea, și întâlnirea aceasta trupească, se completează ceva, se umple ceva și se întregește ceva în viața noastră. Părtășia noastră în Domnul e deplină atunci când și trupește, și sufletește ne cunoaștem și când și în cuvinte, și în viață noi umblăm la fel, gândim la fel, vorbim la fel, trăim la fel, credem la fel, învățăm la fel, simțim la fel, lucrăm la fel, pentru ca să putem fi odată și părtași împreună la plata acestor munci, a acestor lacrimi, a acestor jertfe, a acestor osteneli pe care fiecare, după măsura puterii lui, le aduce la bunul comun, la lucrarea împreună la care ne-a chemat Dumnezeu să umblăm la fel. Unul poate mai mult, altul poate numai puțin. Fiecare însă, după măsura puterii sale, este chemat să ajute la înaintarea acestei Lucrări. Fiecare, cu cuvântul său, cu scrisul său, cu melodia sa, cu genunchii săi, cu lacrimile sale, cu tot ce poate mâna lui, inima lui, ochii lui, buzele lui, ființa lui... Trebuie să contribuim la înaintarea lucrării lui Dumnezeu, pentru ca și noi să avem parte de ea, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Sufăr pentru Evanghelie, ca să am și eu parte de ea. Lucrez pentru Evanghelie, ca să am și eu răsplată de la ea. Muncesc pentru Evanghelie, plâng pentru Evanghelie, mă rog pentru Evanghelie, stărui pentru Evanghelie, ca să am și eu parte, odată cu frații și cu surorile noastre, la ea”.

Pentru mine a rămas ca o mare mângâiere și bucurie și ca un îndemn sfânt fapta unei surori a noastre care, mai anii trecuți, când odată au fost găsiți frații la adunare și toți au fost amendați, ea n-a fost atunci la adunare. Dimineața s-a dus la șeful de miliție și a zis: „Domnu’ șef, dumneavoastră ați amendat ieri pe frații noștri la adunare. Eu n-am fost cu frații. Vă rog foarte mult, scrieți-mă și pe mine printre frați. Vreau să plătesc și eu amenda împreună cu frații mei. Pentru ca, atunci când Domnul le va răsplăti lor, să nu fiu eu înlăturată dintre frați. Vreau și eu să plătesc, să sufăr cu frații. Dacă trebuie să treacă prin suferință, vreau să fiu și eu cu ei”. O astfel de inimă, o astfel de hotărâre, ce minunată dovadă, ce minunată pildă, ce frumoasă mărturie [este] despre credință, când dragostea ei așa a fost față de Domnul și față de frați! Dacă frații trec prin necazuri, sufăr și eu împreună cu ei, ca să mă bucur odată de răsplata celor care au suferit. Nu numai la masă, nu numai la cântări, nu numai la bucurii și la avantaje, și la profit să fiu cu frații! Ci mai ales în suferință să fiu lângă Domnul, cum este scris: „Dacă răbdăm împreună cu El, vom și împărăți împreună cu El”. Dar dacă fugim, dar dacă ne lepădăm, dar dacă ne ascundem când frații, când Domnul, când Lucrarea Domnului trece prin necaz, cum să ajungem noi atunci să fim împreună cu ei la răsplata și la Împărăția lui Dumnezeu?

Aceasta este dragostea lui Dumnezeu!

Cuvântul lui Dumnezeu spune deci: „Dreptarul învățăturii sănătoase ține-l”. Au fost puși pașii noștri pe calea mântuirii. Ceea ce avem acum, singura poruncă pe care o avem de ascultat este să ținem această cale. Cum a spus îndreptătorul și călăuzul cel bun. A zis: „Asta-i calea care te duce la destinația pe care o cauți, acolo unde dorești tu să ajungi. Ține calea aceasta. Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga și ai să ajungi sigur acolo!”.

Să nu vă pară rău că întârziați prea mult în această seară lângă aceste cuvinte. Pentru că oricâte cuvinte frumoase ne-ar spune cineva, dacă nu ne spune și nu ne sfătuiește cu toată stăruința să ținem învățătura pe care am primit-o, toată frumusețea spuselor lui n-are nici o valoare. Ci poate că, dimpotrivă, poate fi pentru noi o cursă ca, atrași de aceste cuvinte frumoase, cântări frumoase, expresii frumoase, noi să ne luăm după o învățătură străină, după o încredințare străină, după o cale străină și să ne pomenim undeva, departe, că - atrași de niște cuvinte frumoase ale unor artiști care au știut să interpreteze bine un rol pe care și l-au învățat pe de rost, interesați fiind - am ajuns departe de Dumnezeu și departe de mântuire. Sunt astfel de oameni, care umblă nu pentru dragostea lui Dumnezeu, nu pentru dorința mântuirii sincere, nu pentru respectarea adevărului lui Dumnezeu, ci pentru interese, pentru lucruri egoiste, lumești, firești, drăcești, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Acești oameni, cu cât vorbesc mai frumos, cu atâta sunt mai primejdioși. De aceea, nici mreaja cuvintelor frumoase, nici a cântărilor frumoase să nu ne atragă pe noi-de pe calea sănătoasă a învățăturii care ne-a rămas de la părinții noștri. Și să nu primim cumva vreo încredințare străină și să ne pomenim undeva departe, duși de aceste cântărețe înșelătoare care caută să ne abată de pe drumul cel sănătos, uneori aspru, e adevărat; uneori greu, e adevărat; uneori anevoios, e adevărat, dar totdeauna binecuvântat de Dumnezeu, pentru acela care caută să păstreze până la sfârșit încrederea nezguduită de la început pe care o așteaptă o mare răsplătire. Pentru că așa ne-a fost nouă propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu și așa ni s-a spus nouă să-l ascultăm.

Noi mulțumim Domnului pentru acest prilej încă o dată și-L rugăm pe Domnul să ne ajute să fim tari în mărturisirea noastră. Și Îl rugăm pe Domnul să vă ajute, mai ales, pe frățiile voastre, care ați avut destule lupte, în privința aceasta, și veți mai avea. Pentru că și aici, acest fals duh și această falsă Evanghelie merg foarte, foarte apropiat uneori de calea cea sănătoasă a adevărului. Folosesc numele părinților noștri... folosesc învățăturile uneori, dar interpretate tendențios și sucite voit, pentru ca să abată pe ucenici, cum spune acolo: „... din mijlocul nostru se vor ridica învățători înșelători care vor căuta să abată pe ucenici și să-i atragă de partea lor”.

Rămâneți lângă Domnul hotărâți. Noi ne rugăm din toată inima și pentru mântuirea acelora care, fără să-și dea seama poate, au ajuns în mrejele unor învățături străine; fără să cunoască bine adevărul învățăturii noastre sănătoase, au fost aplecați să primească cu îngăduință... pentru că știe duhul înșelător cum să folosească expresiile biblice, dragostea... dragostea! Mai ales dragostea este folosită ca argument pentru foarte mulți rătăciți și foarte mulți rătăcitori: „Să ai dragoste! Cum? N-ai dragoste de frați! Uite, chiar dacă învață el greșit... chiar dacă nu-i el tot așa... tu trebuie să ai dragoste, să-l primești!”.

Dacă înțelegem greșit dragostea, ne vom abate de la dragostea sănătoasă la dragostea falsă. Că, după cum există adevăruri false, așa sunt și dragoste false. Cuvântul lui Dumnezeu ne învață că în toate lucrurile noi trebuie să avem înțelepciune. Și dragostea trebuie să aibă înțelepciunea ei. Dacă este dragoste fără înțelepciune, iubește pe cine nu trebuie, cum nu trebuie, unde nu trebuie și face ce nu trebuie. Și mila trebuie să aibă înțelepciune. Că dacă ai milă fără înțelepciune, ajuți pe cine nu trebuie și n-ajuți pe cine trebuie. Primești pe cine nu trebuie și nu primești pe cine trebuie. Și bunătatea, și blândețea, și toate trebuie să aibă înțelepciune. Că dacă nu are înțelepciune ești bun cu cel cu care nu trebuie să fii bun și nu ești bun cu cel cu care trebuie să fii bun. Înțelepciunea face gradație în toate lucrurile iubirii. Pe un părinte trebuie să-l iubești ca pe un părinte, nu ca pe un străin. Pe soție trebuie s-o iubești ca pe soția ta, nu ca pe oricare altă femeie. Pe copilul tău trebuie să-l iubești ca pe copilul tău, nu mai există altul în lume să-l iubești așa. Pe un frate bun trebuie să-l iubești ca pe un frate bun. Dar pe un frate mincinos, dacă-l iubești ca pe un frate bun, ce lucruri nebunești face o astfel de iubire!... Vei spune unui frate mincinos ce-i spui unui frate bun. Și fratele mincinos se va duce și te va vinde, se va duce și va face rău Lucrării lui Dumnezeu și vei încălca astfel cuvântul pe care îl spui la fiecare împărtășire: „...și nu voi spune vrăjmașilor Tăi taina Ta, nici sărutare nu-Ți voi da ca Iuda”. Acești oameni cer sărutare ca Iuda! Dar dacă iubirea noastră este înțeleaptă, atunci vom ști că pe un frate bun trebuie să-l iubești ca pe un frate bun, dar pe un frate mincinos să nu-l iubești niciodată ca pe un frate bun. Pe vrăjmași trebuie să-i iubești ca pe vrăjmași. Pe frate, ca pe frați. Dar dacă-i vei iubi la fel, atunci vei iubi pe vrăjmaș ca pe frate și pe frate ca pe vrăjmaș. Iubirea față de vrăjmași îți cere să n-ai încredere în el, să te rogi pentru el, să dorești mântuirea lui, să cauți să-i faci cât poți bine: dacă îi este sete, să-i dai să bea; dacă îi este foame, să-i dai să mănânce; dacă îi este somn, să-i dai adăpost; dacă îi este frig, să-i dai haină. Dar să nu-i dai taina ta; taina lui Dumnezeu; taina Lucrării lui Dumnezeu; taina credinței (...).