Taina unirii prin Sângele Crucii

Din vorbirea fratelui Costică Iacobuță la nunta de la Poienile Izei - 28 septembrie 1980

(...) Ispitindu-l pe om, făcându-l să cadă în neascultare, ca prin aceasta să aducă distanță între Dumnezeu și om și între om și om. Pentru că de-atunci - așa cum citim în primele capitole din cartea Facerii - într-adevăr, omul a rămas neascultător. Când s-a abătut [de la porunca lui Dumnezeu] și a mâncat din pomul oprit, prin femeie, cui i-a cerut Dumnezeu socoteală întâi? Chiar dacă femeia a luat întâi și a gustat, cui i-a cerut Dumnezeu socoteală? Omului! „Adame, ce ai făcut? De ce te-ai ascuns?” „Doamne, sunt gol.” „Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul oprit?” „Femeia pe care mi-ai dat-o Tu.” Și așa, imediat șarpele a adus distanța: o dată între Dumnezeu și om și după aceea și între cei doi, care trebuia să fie una. Greșeala femeii a fost o singură dată, dar a venit nu o distanță, ci două sau nouă distanțe din același fapt.

Dar Dumnezeu, în dragostea Lui, n-a vrut să lase făptura mâinii Sale să aibă o pierzare veșnică de la fața Lui, de la moștenirea și făgăduințele frumoase și fericite și de la tot ce pregătise Dumnezeu înalt, frumos și fericit în împărăția dragostei Sale pentru făptura mâinilor Lui, care - așa cum s-a amintit - a fost făcută desăvârșită, cu toate facultățile, așa cum nu mai este nici o altă făptură pe pământ. Și Dumnezeu de atunci a pregătit și a întocmit un plan prin care starea ce era în cer să vină din nou pe pământ. Unitatea care a fost la început între om și Dumnezeu să vină din nou și unitatea care a fost la început între om și om să apară din nou.

Ar fi rămas pe veci pe fața pământului un iad și o moarte, dacă Dumnezeu n-ar fi adus la îndeplinire planul pe care L-a întocmit atunci și făgăduința pe care a dat-o, chiar dacă întâi a blestemat pământul și pe om să-l muncească cu greu, și pe femeie să nască în dureri mari (înainte de cădere putea să nască altfel). Iar în legătură cu femeia, în urma venirii Domnului Iisus, deci a împlinirii făgăduinței din grădina Edenului, mai apare o făgăduință: că femeia va fi mântuită prin naștere de fii, dacă stăruie cu credință în smerenie și în sfințenie.

De atunci a făcut Dumnezeu o făgăduință, spunând că sămânța femeii va aduce izbăvirea și va zdrobi capul șarpelui care și-a permis să intre într-un loc oprit. N-avea ce căuta el în grădina raiului. N-ar avea ce căuta nici acum în viața noastră, în adunarea noastră, în Biserica noastră, în întâlnirile noastre, în familiile noastre. Dar vine ca să aducă starea aceasta de distanțare pe care a făcut-o, așa cum am spus la început. A căutat să se strecoare în grădina și în Împărăția lui Dumnezeu și să producă această îndepărtare.

Dumnezeu, în îndurarea Lui cea mare, a făgăduit atunci că va trimite un Izbăvitor - ca sămânță a femeii - Care Se va naște din ea, Care va zdrobi capul șarpelui, chiar dacă și el Îi va face puțin rău (Îl va mușca de călcâi, ceea ce înseamnă că șarpele va avea foarte puțină putere ca să facă rău seminței femeii și tuturor acelora care cred în Domnul Iisus.)

Întâlnirea aceasta a fost cauzată de Taina cea mai minunată și deosebită dintre cele șapte Taine, de Taina Cununiei. E așa de frumoasă și fericită taina cununiei noastre cu Dumnezeu, taina reunirii, am putea spune. Căci prin neascultare toți ne-am făcut vrăjmași cu Dumnezeu și toți am căzut în aceeași neascultare. Dar Cuvântul lui Dumnezeu a pătruns până în vremea noastră, până la urechile noastre, când ne-a chemat să ne întoarcem din nou la Făcătorul nostru și a căutat să facă din nou unirea noastră cu Dumnezeu, prin credința în sângele și Jertfa Domnului Iisus. El ne-a mărturisit că, într-adevăr, suntem chemați să fim copii ai lui Dumnezeu, „născuți nu din sânge, nu din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”. [Că suntem chemați] să ne recâștigăm numele, să ne recâștigăm dreptul, să ne câștigăm din nou unitatea dintre noi și Dumnezeu și dintre noi și noi.

Cine [altul decât Domnul Iisus] ar fi putut face reîntâlnirea aceasta și reface unitatea aceasta, frățietatea aceasta, legătura aceasta în care inimile noastre să simtă la fel, inimile noastre să bată la fel și să dorească la fel? Și iată că nu din doi [a făcut unul] - așa cum zice Cuvântul -, ci în douăzeci, în două mii, în două miliarde, dacă ar fi cazul și ar fi nevoie, a făcut să poată bate o singură inimă, să poată fi un singur gând, să putem avea același dor, dorul după veșnicii, dorul de a trăi curat, frumos, înalt și sfânt, dorul de mântuire, dorul de a ajunge cu orice chip să ne mântuim sufletele și să putem moșteni împărăția dragostei lui Dumnezeu împreună. El ne-a arătat cum să trăim uniți și în dragoste în familia noastră, să trăim uniți și în dragoste în satul nostru, să trăim uniți și în dragoste în Biserica noastră, să trăim uniți și în dragoste în țara noastră, ajutându-ne unii pe alții, sprijinindu-ne unii pe alții, îndemnându-ne unii pe alții la tot ce este frumos, înalt și sfânt. Căci această trăire va aduce într-adevăr biruința totală și deplină întâi cu privire la mântuirea sufletului nostru, apoi va aduce propășirea familiilor noastre, propășirea Bisericii noastre, propășirea țării noastre.

Numai Evanghelia poate să facă unitatea aceasta, prin credința în sângele Domnului Iisus. Și astfel, din doi, din douăzeci, din două mii, să facă o inimă, un cuget și un gând, pentru ca toți să gândească la fel, toți să creadă la fel, toți să trăiască la fel, toți să mărturisească la fel, fără nici un gând personal [diferit de al celorlalți]. Fiecare să facă ceva mai mult pentru celălalt; fiecare să-l ajute pe celălalt; fiecare să-l salveze pe celălalt. Să împartă pâinea în două, așa cum zice Eclesiastul. S-o împartă în șapte, dacă este nevoie. Să împartă pâinea cu cel flămând, să împartă haina cu cel gol, să împartă puterea cu cel neputincios. Aceasta va face să simtă și cel de alături inima caldă, dragostea [binevoitoare] și [o mână de] ajutor fericit pe care suntem gata s-o întindem atunci când împlinim, pentru dragostea lui Dumnezeu, poruncile lui Dumnezeu. (...)

Ce dezastru, ce durere este în familiile unde nu-i unitate, unde cel rău a reușit să se strecoare și să-l despartă pe soț de soție, pe fiică de mamă, pe fiu de tată... Câte lacrimi fierbinți și amare se varsă și azi pe pământ în privința aceasta... Câte inimi sfâșiate plâng nenorocite și aruncate unele într-o stare și altele într-alta... Dar când inimile acestea Îl cunosc pe Hristos, când inimile acestea se întorc la Dumnezeu, primesc puterea necesară ca să poată ierta, să poată iubi, să poată trece peste toate. Și într-adevăr, sub puterea Cuvântului lui Dumnezeu, la picioarele Crucii și Jertfei Domnului Iisus, putem ajunge o inimă, un cuget și un gând.

Fraților și surorilor, și-n locul acesta - ca la nunta din Cana Galileii - și la nunțile noastre... și oriunde coboară El este un colț de rai. Și atunci poate și pământul ajunge ca cerul și se poate împlini cuvântul din rugăciunea Tatăl nostru: „facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”. Ce fac îngerii în cer? Haideți să ne punem în orice clipă întrebarea. Îi cântă, Îi slujesc lui Dumnezeu cu ascultare. Cel pe care El îl trimite se duce și cel pe care îl cheamă vine. Și noi, strânși aici laolaltă într-o inimă, un cuget și un gând, pe pământ, suntem chemați (...) să facem voia lui Dumnezeu împreună cu îngerii, cântându-I cu bucurie Domnului Care ne-a răscumpărat și ne-a adus această vreme de har în Biserica noastră, în țara noastră, în vremea noastră, în generația noastră, ca să putem în vremea aceasta să ne mântuim sufletele și să putem ajunge să moștenim făgăduințele Lui cele nespus de mari și sfinte.

În vremea aceasta, cu toate frământările ei, cu toate greutățile ei, cu toate zvârcolirile vrăjmașe ale duhurilor răutății care vin să ne destrame, noi să putem ajunge o inimă, un cuget și un gând. Și să putem cânta împreună cu cerul: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pace pe pământ”... (Între cine? Căci nu între oricine se poate face pacea aceasta, unitatea aceasta și trăirea aceasta „precum în cer așa și pe pământ”.) „între oamenii plăcuți Lui”.

În legătură cu acestea, am vrea să citim împreună, fraților și surorilor, câteva cuvinte din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu din cartea Sfântului Pavel către Efeseni, deși poate sunt așa de cunoscute tuturor. Dar - așa cum vorbeam și aseară cu frații într-un loc -, să nu ajungem și noi ca poporul Israel în pustie, să zicem că ne e scârbă de hrana aceasta, de mana aceasta care și ea se pogoară din cer.

Grâul poate fi depozitat în hambare și să stea ani de zile depozitat acolo. Dar când este scos de acolo, când este măcinat și făcut pâine, [îl simțim] totdeauna proaspăt, totdeauna gustos și totdeauna dă viață, în ceea ce privește viața noastră firească. Tot așa este și Cuvântul lui Dumnezeu luat din depozitul acesta, din Sfânta Scriptură, din hambarul nesfârșit al Noului Testament, din care se hrănesc, de mii de veacuri, toți cei care îl cred și pentru care el este pâinea vieții și apa cea vie. Și pentru aceștia el este totdeauna nou, proaspăt, înviorător, dând viață din Dumnezeu, viață duhovnicească. De aceea el este totdeauna necesar și folositor.

Așa cum pâinea nu poate lipsi [din hrana noastră] și nu lipsește nici de pe masa cerșetorului, nici de pe masa împăratului, nici pâinea vieții, Cuvântul lui Dumnezeu, să nu lipsească din viața nimănui, din familia nimănui, dacă vrem să ajungem să facem voia lui Dumnezeu precum în cer și pe pământ. De aceea recomandăm acest lucru și noii familii a cărei temelie începe acum și se va desăvârși mâine, prin Taina Cununiei. Iar după aceea, în continuare, [cei ce o întemeiază] să meargă statornic, frumos, înalt și sfânt, uniți în dragoste unul cu altul și amândoi cu Dumnezeu, căci numai așa se va putea păstra frumoasă și înaltă trăirea și Taina aceasta și se va putea gusta simțit dragostea familială și firește, și sufletește, când și trupurile, dar și inimile și sufletele noastre vor fi una, vor simți la fel, vor bate la fel, vor crede la fel, vor mărturisi la fel. Și vor avea aceleași dorințe, mărturisite și împărtășite. Iar în ceea ce nu vor fi la fel, să fie discutate între amândoi, împreună cu Domnul și cu Cuvântul lui Dumnezeu, care să fie îndrumătorul vieții noastre și al familiei noastre. Pentru că atunci vom ajunge ca trăirea noastră să fie una și să facem voia lui Dumnezeu „precum în cer, așa și pe pământ”.

Citim din Efeseni capitolul 2, începând cu versetul 11: „De aceea, voi, care altădată erați neamuri din naștere, numiți netăiați împrejur de către aceia care se cheamă tăiați împrejur și care sunt tăiați împrejur de mâna omului, aduceți-vă aminte că în vremea aceea erați fără Hristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Hristos Iisus, voi, care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați prin sângele crucii Lui. Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul și a surpat zidul de la mijloc care-i despărțea. Și în trupul Lui a înlăturat vrăjmășia dintre ei, legea poruncilor în orânduielile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuși un singur om nou, făcând astfel pace”.

În capitolul 5 tot de la Efeseni [găsim cuvintele] din Apostolul care se va citi mâine - și oricând - la Taina Cununiei: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și cei doi vor fi unul” (sau una) în Hristos.

Până nu lăsăm familia, să plecăm la serviciu, nu putem fi și-n familie, și la treabă. Până nu lăsăm familia, să plecăm la școală, nu putem fi și în familie, și la școală. Până nu lăsăm ceva, nu putem primi altceva în loc, mai frumos, mai înalt, mai sfânt. Și dacă așa se întâmplă în viața noastră de fiecare zi, - așa cum se spune și în Psalmi: „Ascultă, fiică, și vezi, și uită casa tatălui tău”... Uită toate celelalte... „și atunci împăratul îți va iubi și-ți va dori frumusețea ” - [cu atât mai mult în cele sufletești] noi trebuie să uităm, să lăsăm stările din trecut, după cum zice Sfântul Petru: „Ajunge că în trecut ați făcut voia neamurilor, trăind în”... tot felul de stări. Acum trebuie să le lăsăm pe acestea, să ne întoarcem, să primim unirea, taina cununiei cu Dumnezeu, și după aceea vom înțelege taina unirii noastre a unora cu ceilalți; cum trebuie ea păstrată, cum trebuie respectată și cum trebuie trăită în adevărata părtășie, fericire, frumusețe și sfințire, pentru ca după aceea să putem ajunge și în veșnicie uniți și fericiți.

Fraților și surorilor, Taina acestei uniri ne vorbește nouă așa de mult! Din Taina Cununiei putem învăța toți taina unirii noastre. Mama cu fiica să fie o inimă și-un gând. Și atunci când mama privește în ochii fiicei, fiica să înțeleagă, să știe ce vrea mama și să facă. Unde inimile sunt la fel, se-ntâmplă că se înțeleg unii cu alții (părinții cu copiii) din priviri. Tata privește în ochii fiului și fiul știe ce vrea tata... și face ceea ce știe că simte. Cine face toate lucrurile acestea așa de frumoase, așa de fericite? Cei care le-am gustat frumusețea și fericirea nu vrem să ne mai despărțim de ele. Cine nu le-a gustat să se apropie să guste. Iar pentru cei care purtăm printre aceste fericiri și durerea unor despărțiri, care sunt așa de amare, așa de sfâșietoare, spunem că despărțirile acestea nu pot fi date la o parte, decât în Domnul Iisus. Întorcându-ne la Dumnezeu. Soțul poate fi una cu soția. Mama poate fi una cu fiica și tatăl poate fi una cu fiul. Preotul poate fi una cu credinciosul, șeful poate fi una cu muncitorul și, atunci când primește o sarcină, de dragul acestei înțelegeri, fiecare să fie gata să asculte și să facă (...).

Culmea iubirilor noastre și a părtășiilor noastre sfinte și curate este atunci când soțul este gata să-și apere soția, chiar să-și dea viața pentru ea. Când soția, ca să-l ajute pe soț, nu zice: „Asta-i partea ta”, ci e gata să-și dea viața pentru soțul ei. Când tata, într-o situație grea pentru copil, e gata să-și dea viața pentru el. Tata o face... dar să ajungă și copilul, când tata e în pericol, să fie gata să-și dea viața pentru tata. Să ajungă și fiica, dacă își vede mama în pericol, să fie gata să-și dea viața pentru mama, ca să-și salveze mama. Până o are... Până are pe cine. Până poate.

Din experiența vieții vă spunem: răscumpărați vremea față de cei dragi ai voștri, prețuindu-i până-i mai aveți. Iubiți-vă părinții, scumpii noștri tineri și copii, până sunt. Căci va veni o zi când - pe tata și mama supărându-i, neascultându-i, făcându-i să muncească prea greu și prea mult și cerându-le prea mult, voi nefăcând nimic - mama se va epuiza, tata se va duce și ai să zici atunci: „Tată ca al meu n-a avut nimeni...”; „Mamă ca a mea n-a avut nimeni...”, dar e prea târziu. Mama s-a dus, n-ai ascultat-o, ai amărât-o, ea sa epuizat, a plecat. Ai să vrei să-l întrebi pe tata un cuvânt, la o răspântie grea a vieții: „Tată, ce să fac aici?” Noi am trecut pe-aici... vă mărturisim din trăirile vieții noastre. Eram căsătorit când m-am despărțit de tata. (El a plecat așa de frumos la Domnul...) Dar am trecut prin stări în viață când am strigat la mormânt: „Tată, vino și spune-mi ce să fac!”.

Vine acuși vremea - că n-am venit toți odată și nici nu vom pleca toți odată - când vom vrea să fim lângă mama noastră și să ne mai spună o dată [când o întrebăm]: „Mamă, mai spune-mi o dată ce să fac aici! Acum te-aș asculta nu o dată, ci de zece ori... Iartă-mă că nu te-am ascultat!” Dar va fi prea târziu. Mama nu mai este... soția nu mai este... N-ai ajutat-o, n-ai ascultat-o, n-ai iubit-o, ai amărât-o, s-a epuizat, s-a dus... Ai vrea s-o ai acum lângă tine. Ce n-ai da!... Ce n-ar da cei care nu le mai au! Stați de vorbă cu surorile care nu mai au soț de câte cincisprezece ani. Cu frații care nu mai au soții, la fel. Cât le e de greu că n-au cu cine schimba un cuvânt și cu cine se îndemna la o treabă. Cât n-ar da acum... E prea târziu... nu mai este.

Să răscumpărăm vremea și față de Dumnezeu, până când Îl găsim. Să-L căutăm până este lângă noi, până este aproape, ascultându-L, iubindu-L, urmându-L. Noi de la El am venit. Și, când va sosi vremea să plecăm, să ne terminăm călătoria, să ne poată lua la El. Să știm și să avem deplina încredințare că ne întoarcem la El.

Să răscumpărăm vremea și față de părinții duhovnicești, până-i avem, ascultându-i și iubindu-i. Să nu-i mai chinuim, să nu-i mai necăjim. Se vor duce în curând și vom vrea să-i întrebăm un cuvânt, dar nu vor mai fi. N-o să ai unde te duce și pe cine întreba. Și ai să zici atunci: „Unde-s? De ce n-au mai rămas în mijlocul nostru? E prea târziu... Nu i-am ascultat, nu i-am urmat cât ne-au spus, cât ne-au cântat, cât au plâns, cât ne-au sfătuit. Acum e prea târziu. Nu mai sunt...”.

Să răscumpărăm vremea, fraților, în întâlnirile acestea, în vremea aceasta de har, până este, până putem face voia lui Dumnezeu precum în cer și pe pământ. Până vremea de har ne stă la îndemână. Până când, pe toate acestea, Dumnezeu, în dragostea Lui, ni le mai pregătește în vremea noastră, în generația noastră, în Biserica noastră. El ni le-a pus pe toate la îndemână fără piedici. Să răscumpărăm vremea, așa cum am fost îndemnați de la început, până le avem la îndemână, folosindu-le, făcând ca viața noastră să propășească în starea de neprihănire și Lucrarea să propășească în mâinile lui Dumnezeu.

Să răscumpărăm vremea față de vecinii noștri, față de colegii noștri de serviciu, până-i avem, până sunt. Mâine sau poimâine va bate clopotul și ai să auzi că a plecat vecina sau vecinul, a plecat colegul de serviciu. Nu l-ai iubit cât ar fi trebuit când a fost lângă tine și tu lângă el. Nu i-ai dat dovada cea mai înaltă de sfințenie, de ascultare și de ajutor. Mai bine lasă-te pe tine, rămâi tu în urmă cu norma și ajută-l s-o facă el. Așa cum ați citit în Cuvântul lui Dumnezeu și prin atâtea alte cărți... în Coliba unchiului Tom: dacă nu-i ajunge pâinea cuiva sau nu o are deloc, împarte-o în două, în șapte... Lasă-te pe tine [flămând] și dă-i-o lui. Iar când va vedea el prietenia caldă, ajutorul frățesc, mâine va simți că dragostea s-a coborât din cer ca să fie și pe pământ.

Dumnezeu nu Și-a slujit Lui. Nici îngerii nu-și slujesc lor. Sunt puși în slujba noastră, cum ne spune Cuvântul despre miile acelea de mii [de îngeri] care sunt puși în slujba noastră. Ei sunt trimiși să ne ajute și ei vin, ne ajută, ne izbăvesc, ne aduc înștiințări. Și tot ei sunt chemați să-I vestească Domnului toate lucrările care se petrec pe pământ. Și se duc (așa cum spune [Cuvântul]: „O zi dă de știre celeilalte”) și-l spun despre noi, despre copiii noștri. Nu zice așa Cuvântul lui Dumnezeu despre copii: „Nu-i întristați, pentru că îngerii lor văd pururea fața Tatălui”? Îngerii noștri cu ce s-au dus în seara aceasta înaintea lui Dumnezeu? Ce au putut spune despre călătoria noastră? Despre mersul nostru? Am cântat împreună cu îngerii? Rugăciunea noastră a ajuns la cer? I-au putut ei spune lui Dumnezeu despre mulțumirile și recunoștința noastră pentru că suntem în viață, pentru că avem de toate, pentru că avem o viață așa de îmbelșugată, trăim o viață așa de fericită, avem o vreme de har așa de frumoasă? Pentru toate acestea, mulțumirile și recunoștința noastră s-au urcat azi la tronul harului lui Dumnezeu? Îngerul, în coșulețul lui, printre toate cererile noastre, printre toate plângerile, a strâns ceva flori de mulțumire, să le ducă înaintea lui Dumnezeu, sau numai plângeri, numai cereri, numai nemulțumiri și cârtiri? Nu așa, fraților...

Să răscumpărăm vremea față de starea aceasta minunată pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu și astfel, folosind-o, să ajungem la taina unirii noastre. Căci la o taină a unirii suntem martori, pe care așteptăm să o vedem desăvârșită începând de mâine, până când [mirii aceștia], continuându-și călătoria împreună cu noi, o vor termina și ei. Noi o vom termina înaintea lor poate, dar am vrea [ca atunci taina unirii noastre] s-o vedem mai desăvârșită de cum [simțim că ne] împreună acum în locul acesta. Chiar dacă împrejurările ne vor distanța pentru o vreme, vine acuși vremea revederii. Iar dacă aici pe pământ nu vom mai putea să ne regăsim, vine acuși vremea revederii din dimineața fără nori, la Nunta aceea fără de sfârșit, de când și de unde nimeni și nimic nu ne va mai despărți niciodată.

Rămânând uniți unii cu alții aici, rămânând și purtându-ne în sufletele noastre, în inimile noastre unii pe alții, pe brațele rugăciunii unii pe alții, vom rămâne împreună. Nimeni și nimic nu va putea să ne despartă și vom ajunge hotărât și sigur, potrivit făgăduințelor Cuvântului lui Dumnezeu, împreună în împărăția dragostei lui Dumnezeu, să-I cântăm așa cum am vrut și n-am putut aici pe pământ. Și să-I slujim așa cum am vrut și n-am putut aici pe pământ: cu mai multă ascultare, cu mai fierbinte dragoste, cu o mai mare și mai multă râvnă [decât cea cu care ne-am împlinit] datoria pentru Lucrarea minunată a dragostei Sale pe care El a făcut-o în vremea și în țara noastră.

De aceea, fraților și surorilor, face să luăm aminte la cuvintele acestea. Dumnezeu ne-a chemat, ca, din doi, din douăzeci, din două sute de mii, să facă una. Să fim (...) o inimă, un cuget și un gând. Dacă dă cineva o cântare - e-așa de minunată pentru toți! O cântă toți, o primesc toți. Citește cineva un verset - îi înviorează și-i fericește pe toți. Spune cineva un cuvânt prin Duhul Sfânt, trimis din cer, - este folositor și aduce roade vrednice de pocăință pentru fiecare în parte. Nu fiecare [să facă pe] gustul lui, ci, uniți în dragoste, cântăm la fel, ascultăm la fel, ne rugăm la fel, mărturisim la fel, trăim la fel, pentru ca, rămânând împreună aici într-o inimă, un cuget și un gând, să ajungem împreună în împărăția dragostei lui Dumnezeu, de unde nimeni și nimic nu ne va mai despărți niciodată.

Slăvit să fie Domnul!