Greutatea păcatelor noastre

Vorbirea fratelui Vasile Acsinuță la nunta de la Teișoara (Botoșani) - septembrie 1980

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Iubiți frați și surori!

Porunca a doua din cele zece porunci, care sunt valabile și pentru noi creștinii, spune așa: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine, zice Domnul, și nici să te închini lor” (Exod 20, 3).

Poporul Domnului a primit această poruncă pe când se închina numai lui Dumnezeu. Erau departe de idolii Egiptului. Dumnezeu totuși le dă această poruncă pentru că le cunoștea abaterile de mai târziu; și le-o dă pentru totdeauna. Poporul lui Dumnezeu, cât a stat prizonier în țara Egiptului, nu s-a închinat la idolii Egiptului. Egiptenii păgâni se închinau la un bou turnat din aramă. Aduceau mâncare și băutură, se așezau în jurul lui, mâncau, beau și se sculau și jucau. Acesta le era felul de închinare. Așa ceva Biblia numește idolatrie.

Odată cu plecarea evreilor din Egipt, au plecat și mulți egipteni. Când Moise a fost chemat sus pe Muntele Sinai să primească Legea și poruncile, a mai zăbovit acolo sus patruzeci de zile, în care a postit. Poporul rămas jos la poalele muntelui, văzând că Moise nu mai vine, ațâțat și de egiptenii refugiați cu cei din Israel, a cerut și l-a înduplecat pe preotul Aron să-i facă un dumnezeu la care să se-nchine. Și Aron a dat dovadă... a dat cea mai mare dovadă de slăbiciune și le-a aprobat să-și facă un vițel de aur așa cum aveau egiptenii. Au adus în jurul acelui vițel arderi de tot, au mâncat, au băut, și au jucat...

(...) [Așa fac și azi mulți dintre cei ce-și spun creștini], la ori ce fel de petrecere cu băutură și joc.

[În timpul Sfântului Apostol Pavel], unii din adunarea creștină din orașul Corint veneau și la adunare, dar se mai țineau și de băutură; unii veneau la adunare, dar mai mergeau și pe la petreceri cu jocuri și beții. Fiind informat despre ce fac unii care umblă la adunare, Sfântul Pavel le scrie din Efes: „Să nu fiți închinători la idoli, (...) după cum este scris: «Poporul a mâncat, a băut și s-a sculat să joace»” (1 Cor 10, 7). Sfântul Apostol Pavel numește băutura și jocul închinare la idoli și interzice acestea creștinilor.

Beția lui Irod și jocul fetei Irodiadei au tăiat capul celui mai mare proroc și sfânt, al lui Ioan Botezătorul. Tocmai la asemenea beție și la asemenea joc S-a referit Dumnezeu în a doua poruncă, când a zis: „Să nu ai alți dumnezei și să nu te închini lor”.

Ne putem convinge că beția, jocul, desfrâul nu sunt înființate nici de Dumnezeu, nici de învățătura și canoanele Bisericii. Jocul totdeauna a cerut mare efort, mare oboseală, cheltuială și timp consumat. În Bulgaria, încă și astăzi se mai menține obiceiul de a se juca pe cărbuni aprinși. Noaptea, într-o curte mare, se face un foc mare de lemne și se joacă la lumina flăcărilor până rămâne numai jarul. Apoi se descalță și băieți, și fete și fac câteva învârtituri de joc cu tălpile goale pe jar. Apoi se dau deoparte, își oblojesc rănile, se vaită, gem și câteva zile nu mai pot merge la lucru. Pentru Dumnezeu n-ar face așa ceva de bunăvoie, dar pentru închinarea idolească o fac.

Dar la balurile mascate, când își pun pe față măști cu capete de berbec, de câine, de tot felul de animale, tot lui Dumnezeu Îi aduc cinste printr-un asemenea joc?

Când îmi aduc aminte că Adam și Eva, pentru un păcat de neascultare de numai cinci minute, cât au mâncat mărul, au trebuit să stea la întuneric patru mii de ani, până la învierea lui Iisus Hristos, mie nu-mi mai dă mâna nici să beau și nici să joc. Am cercetat în tot felul și m-am convins că omul, prin beție și joc, nu aduce o slujbă lui Dumnezeu.

Acum i-am ruga pe cei ce beau și pe cei ce joacă - dacă sunt și printre noi - să nu râdă de noi, care nu bem și nu jucăm la petrecerile noastre. Că nouă așa ne plac și pentru noi sunt destul de frumoase și nu ne plictisesc niciodată. Noi nu defăimăm și nu râdem nici de cine joacă, nici de cine bea, nici de cine se îmbată sau fumează, ci spunem că banii cheltuiți pentru acestea sunt bani pierduți și multe necazuri aduc în familii.

Oamenii căzuți în patima beției și chiar a fumatului nu calculează niciodată câți bani consumă. Eu am făcut un mic calcul, într-un fel: într-o zi, dacă bei numai 100 de grame, te costă 5 lei. Într-o lună, dacă consumi câte 100 de grame pe zi, te costă 150 de lei. Într-un an (365 de zile) te costă 1825 de lei. În 45 de ani, această sumă ajunge la 82.125 de lei.

Dacă ești și fumător și într-o zi iei un pachet de țigări din cele mai ieftine, 1 leu și 10 bani, într-o lună fumezi 33 de lei, într-un an fumezi 402 de lei, în 45 de ani fumezi 18.067 de lei. Adunând cu 82.125, în total, băutura și fumatul fac 100.200 de lei.

Această sumă așa de mare înseamnă valoarea „liturghiilor” date în cinstea dumnezeilor străini. Dar pentru Dumnezeul cel adevărat câți bani dă creștinul?

Dacă unul din noi ar merge regulat la biserică și ar da numai câte 1 leu, ar fi 60 de lei pe an; iar în 45 de ani s-ar aduna suma de 2,700 de lei.

Dar cât timp Îi închină un creștin lui Dumnezeu? Dacă dimineața ai făcut o rugăciune de 5 minute, poți să spui în acest timp și Tatăl nostru, și Crezul, și un psalm. 5 minute dimineața și cu 5 minute seara (10 minute), în șase zile, într-o săptămână, se adună o oră. Într-o lună vor fi patru ore; pe trei luni (pe-un sfert de an), douăsprezece. Deci într-un sfert de an, de-abia Îi dai Domnului o zi; iar într-un an, patru zile. Socotind duminicile și sărbătorile (de toate, 60 în medie) și înmulțindu-le cu patru ore pe zi (timpul pe care îl petrecem la biserică și la adunare) avem 240 de ore, adică 10 zile; și adunându-le cu cele 4 zile, avem în total 14 zile dintr-un an întreg închinate lui Dumnezeu. E mult? Nu. Restul timpului e pentru noi...

Băutura am calculat-o pentru un om care bea numai câte 100 de grame pe zi. Cu 100 de grame nu se îmbată nimeni. Dar ce face cel ce are patima beției?

Am să vă dau un singur caz referitor la beție și un singur caz despre fumat.

În luna martie, anul trecut, 1979, unui om stăpânit de patima beției din orașul Botoșani i-a venit chef să bea. Era acasă. Soția îi plecase în oraș după cumpărături. Avea două fetițe. Cea de 5 ani se sculase și cea de 3 ani mai dormea încă. El i-a cerut copilei celei mai mari să-i aducă din dulap sticla cu țuică. Fetița s-a urcat pe-un scăunel, a luat sticla, însă scaunul s-a răsturnat și sticla s-a spart. Când s-a ridicat de jos, tatăl ei i-a dat o palmă, încât ea a căzut, lovindu-se cu capul de scaunul răsturnat, și a rămas pe loc moartă. Văzând ce făcuse, a luat fetița, a așezat-o pe pat învelind-o, a măturat sticlele de pe jos, apoi ieși afară și, tăind cablu de sârmă pentru uscat rufe, s-a dus în a treia livadă, mai încolo, și s-a spânzurat. Chiar eu l-am văzut mort în spitalul din Botoșani.

Pe când veni nevasta lui acasă, se sculase și fetița cea mică. În timp ce mama îi făcea baie ca s-o ducă la grădiniță, a intrat la ei ca fulgerul o femeie foarte înspăimântată: „Hai, dragă, că soțul tău e spânzurat la mine în livadă!...”.

Femeia și-a lăsat fetița în baie și au alergat amândouă, dar în zadar. El era mort.

Însă când vine înapoi, o găsește pe fetița de 3 ani înecată în baie. Când a mai dat și de cealaltă fetiță moartă în pat, biata femeie și-a pierdut mințile și și-a pierdut și graiul.

Iată una din roadele beției...

Un altul mergea spre casă beat. I-a venit poftă să fumeze și, cum nu-și putea aprinde țigara, s-a pus pe lada unei fântâni. Legănându-se acolo ba înainte, ba pe spate, a căzut cu capul în fântână și acolo a murit. Dacă nu avea și patima fumatului, nu se oprea pe acea fântână și poate mai trăia. Dar câte case, câte grajduri, câte furaje, câte depozite, păduri au ars de la un căpețel de țigară...

Întreaga știință din lume pentru apărarea sănătății combate astăzi, mai tare decât religia, beția și fumatul. Cu câțiva ani în urmă, o statistică arăta că în țară la noi se consumă pe an peste 500 de milioane de litri de băutură alcoolică, afară de vin. Avem peste 500 de mii de bufete, restaurante și cârciumi. Iar biserici, undeva în jurul a 50 de mii.

Apoi, mai avem o serie de păcate de moarte. Ce facem cu ele? Este lăcomia, zgârcenia, mândria, minciuna, zavistia, ura, lenea și hula împotriva Duhului Sfânt. Pe acestea le-a arătat Părintele Iosif ca fiind cele mai grele în cântarul judecății lui Dumnezeu. Auzindu-le, ai putea să spui că asemenea păcate mari și grele le-ar avea mai mult cei de la orașe, din treapta intelectualilor. Dar noi la sate... doar așa, păcate mici, păcate ușoare, spuse din gură...

Iată, am să vă înșir câteva dintre cele ce par mai mici, făcute cu gura, și veți vedea cât cântăresc de greu:

Dacă ai zis cuiva: „Du-te... celui rău”, numai o singură dată pe zi, într-un an ai zis de 365 de ori, iar în 50 de ani ai zis de 18.250 de ori.

Numărul este același, dacă zilnic ai râs de-un om bătrân sau chiar de unul beat, sau de-un copil; dacă ai spus vorbe rele sau urâte pentru că te-ai supărat pe vacă, pe vițel, pe găină...

Dacă și pentru cel mai mic lucru, o dată pe zi, îi zici cuiva prostule sau nebunule, dacă vorbești de rău pe altul numai o dată pe zi, dacă spui o mică minciună, chiar și unui copil, toate acestea se adună. Dacă ai spus o glumă proastă pe zi, la fel.

Iată numai câteva păcate făcute cu gura de către bărbații și femeile îndeosebi de la sate, păcate care par mici, dar care, dacă se fac zilnic, în 50 de ani suma lor se ridică la cifra de 182.500.

Articolul 205 din Codul penal al Republicii Socialiste România spune că, dacă zici cuiva „prostule”, legea te pedepsește cu închisoare de la una la trei luni sau cu amendă de la 50 la 250 de lei. Amenda plătită pe loc se reduce la 50 de lei. Cu 50 de lei se poate cumpăra 12,5 kilograme de făină de grâu sau 5 kilograme de zahăr, sau 5 litri de ulei. Deci ajungem la concluzia orientativă că un păcat așa mic aruncat din gură ar avea de la 5 la 12 kilograme. Dacă-l calculăm numai la 5 kilograme, înmulțit de 182.500 de ori, asta înseamnă 912.500 de kilograme, ceea ce este egal cu 91 de vagoane de marfă. Ar fi un tren încărcat și lung de un kilometru. La fiecare trei ani, ți-ai mai umplut un vagon, numai cu gura. Și asta numai în 50 de ani. Dar în 60, în 70, în 80 sau 90 de ani?

Și, pe cele nouă păcate de moarte pomenite mai la început, le-am calculat numai la 1 kilogram! Dar mai este o altă categorie de păcate, ca: uciderile, furturile, curviile și preacurviile, bețiile, jocurile, blestemele, sudălmile de lucruri sfinte, mărturiile mincinoase, vrăjitoriile, înșelătoriile, luarea de mită, pe care nici nu le-am luat în calcul. Dacă ar fi să le socotim și pe acestea, atunci trenul păcatelor s-ar lungi de doi sau trei kilometri; și încărcătura devine tot mai grea.

Așa, păcatul se ține de fiecare...

Bunul Dumnezeu așteaptă mereu întoarcerea omului la El, pentru că El este creatorul omului și nu vrea moartea și pierzarea nimănui. Dumnezeu are, pe paginile Bibliei, peste 8.800 de promisiuni făcute omului. Dacă acesta lasă păcatul, ajunge moștenitor al Împărăției cerurilor. Iar diavolul are numai nouă promisiuni făcute omului. Să n-asculte pe Dumnezeu, că el îl face moștenitor al împărăției iadului.

Pe tot globul pământesc sunt peste trei mii și cinci sute de limbi în care este lăudat Numele Domnului și prin care Dumnezeu cheamă lumea la El. În fiecare zi mor peste 210.000 de oameni în toată lumea, ceea ce înseamnă două

până la trei suflete pe secundă. Moartea altora înseamnă o chemare a noastră. Dumnezeu ne întreabă și pe noi ce facem cu trenul de păcate și până când ne vom îndoi de promisiunile Lui?

Dintre mulții credincioși ai lumii care au putut vizita Ierusalimul și care au rămas adânc mișcați de Locurile Sfinte, au fost și care s-au rugat lui Dumnezeu să le arate câte lovituri a primit Iisus Hristos în timpul pătimirilor. Și unii au primit în vis următorul răspuns: „Soldații înarmați au fost în număr de 150; cei care L-au purtat pe brațe au fost 63; lovituri și pumni în spate a primit 180; lovituri în picioare a primit 80; târât cu funii și tras de păr a fost de 23 de ori; cuie și înțepături a primit 110, picături de sânge au curs din el 5.475; cei care L-au ucis au fost patru inși, între care se numără Iuda, care L-a lovit o singură dată cu sărutarea trădării.

În toate rănile Domnului Iisus Hristos au fost și păcatele noastre.

Dar vine odată ziua și ceasul să ne întâlnim cu acest Fiu al lui Dumnezeu. Și venirea Lui este aproape. Despre venirea Lui a doua oară se pomenește în tot Vechiul Testament de 1.526 de ori. În Noul Testament, de 318 ori. Domnul Iisus Hristos personal a spus, în repetate rânduri, că va veni. A zis: „Mă voi întoarce”; și El niciodată n-a mințit.

El i-a spus odată lui Petru să se ducă să prindă un pește, să-i deschidă gura, că are să găsească o rublă; și așa a fost.

Când să prăznuiască Paștile, le-a spus ucenicilor că unde va intra un om cu un ulcior de apă, acolo va sărbători Paștile și cea din urmă Cină; așa a fost.

El a spus despre Ierusalim că va fi ars și dărâmat; și după patruzeci de ani așa a fost.

A spus că va muri pătimind și că a treia zi va învia; și așa a fost.

Orice om își poate ține un cuvânt dat numai până la moarte. Hristos Și l-a ținut și după moarte. A spus că va învia și a înviat.

În afară de Domnul Iisus, mai sunt doi martori, doi îngeri, care, atunci când S-a înălțat El la cer, au spus că El va veni în același fel în care a fost văzut mergând la cer. Nici îngerii n-au mințit niciodată. Aici pe pământ, la orice proces, mărturia a doi martori se ia în considerare.

Noi am venit în lume numai cu un singur păcat, cel strămoșesc, și plecăm din lume cu vagoane, cu trenuri de păcate. Vai, vai și iar vai! Căci vine ziua răsplătirilor, vine ziua dărilor de seamă. Nimeni nu-L va putea împiedeca pe Domnul să nu vină, nimeni nu va putea să I se împotrivească. Îi va apuca groaza pe toți împotrivitorii Lui. Împăratului Belșațar i-au apărut doar degetele unei mâini care au scris trei cuvinte pe tencuiala zidului și hulitorul lui Dumnezeu a îngălbenit ca ceara, i s-au desfăcut șoldurile și genunchii i se izbeau unul de altul tremurând. Nimeni n-a avut curajul să străpungă cu sulița acea mână care a scris.

O groază mult mai mare îi va cuprinde pe cei ce n-au fost credincioși, în ziua cea mare și înfricoșată. Cu cât ești, cu cât te știi mai vinovat, cu atât mai mare e frica și rușinea de a da ochi cu Acela căruia I-ai făcut atâta rău, cu Domnul Iisus Hristos.

Când cei unsprezece frați ai lui Iosif, fiii lui Iacov, au cunoscut că el era fratele lor pe care l-au vândut ei, de frică și de rușine, nu mai puteau scoate nici o vorbă măcar. Și erau doar în fața unui om, și încă în fața fratelui lor mai mic. Dar când Îl vom vedea pe Hristos, Căruia I-am refuzat toate chemările? Cu ce ochi Îl vom privi și cu ce stare vom avea văzând Fața Lui cea de șapte ori mai strălucitoare decât a soarelui?

Dumnezeu nu pierde nimic din sfințenia Sa, din slava și puterea Sa, dacă toți oamenii se vor pierde, cu milioanele, așa cum n-a pierdut nimic la potopul lui Noe, când a murit toată lumea, afară de cele opt suflete. Dumnezeu n-a pierdut nimic din sfințenia Lui. Atunci El Se va arăta în toată urgia și mânia Lui. Nu poate limba omenească să tâlcuiască ce groază va fi aceasta. Va fi urgie fără blândețe, va fi dreptate fără milă. Nici o lacrimă nu va mai ajuta atunci și nici o rugăminte nu va mai folosi nimănui. Atunci rănile și Sângele Lui vor cere să fie răzbunate.

Atunci și ceasul acesta, și ziua aceasta vor striga la mulți dintre noi. La acest mare și teribil proces, în fața înfricoșatului Judecător, vor fi chemați toți, fără deosebire: grecul și barbarul, săracul și bogatul, omul cel mai rău și călugărul cel mai bun din mănăstire, regele și cerșetorul. În fața înfricoșatului Judecător, toate titlurile și toate rangurile atunci dispar: stăpânul va sta alături cu robul, prințul va sta alături cu țăranul, savantul lângă cel neștiutor, generalul va sta lângă soldat, doctorul va sta lângă măturătorul de stradă. Și toți deopotrivă vor fi o singură mare de capete încremenite de spaimă.

Fraților creștini! În urma tuturor celor auzite aici, cine vrea să fie iertat de toate păcatele, trebuie să se predea din timp Domnului Hristos, Care îi va arunca „trenul” de păcate în marele infern - și nici diavolul nu-i va mai putea face nimic.

Acesta este tot secretul și adevărul mântuirii.

Mulțumim din suflet tuturor celor din conducerea statului și a Bisericii care ne-au acordat libertate deplină credinței noastre. Mulțumim tuturor participanților la această nuntă. Dumnezeu să răsplătească toată osteneala celor ce au contribuit cu de toate la această nuntă.

În încheiere, vreau să vă mai spun puțin, în bucuria noastră, și despre bucuria fraților de peste graniță, de la care am prins câteva cuvinte. Pe raza județului Storojineț și Cernăuți se înalță aceleași cântări, aceleași rugăciuni, aceleași îmbărbătări, în același număr mare cum ne vedeți aici.

Unul dintre băieții, să zic, ai fratelui Sava Acostăchioaie, tot la o nuntă, a pronunțat și cuvintele acestea: „Bucuria noastră de azi, unde ne aflăm sute de frați și de surori, se datorează întâi Domnului și apoi iubitului nostru din România, din Biserica noastră, preotului Iosif Trifa. Învățăturile lui ne-au trezit cu cincizeci de ani în urmă și au făcut să se vadă starea sfântă, prin Mișcarea aceasta de aur pentru noi.

Noi avem mulți frați în România și-n multe țări. Dragostea lor este și dragostea noastră. Întristările lor sunt întristările noastre. Dorul lor și dorul nostru rămâne să ne vedem Sus. Fâlfâie și astăzi steagul sub care ne mai putem aduna să cântăm și să plângem, ca din lacrimile noastre să răsară flori pentru Patria Cerească”.

Fraților, să știți că pe unde a mai curs apa cea vie va mai curge, ca să bea și copiii copiilor noștri.

Dăm slavă Domnului pentru toate și El să binecuvânteze nunta aceasta ca pe aceea din Cana Galileii. Amin.