Umblarea după lucrurile de sus
Ioan Opriș - Strângeți fărâmiturile Vol. 6
Vorbirea fratelui Ioan Opriș la nunta de la Teișoara (Botoșani) - septembrie 1980
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Preaiubiților frați în Domnul și scumpe surori!
Cu aceleași cuvinte am început, în seara aceasta sunt două săptămâni, la nunta plină de har și de bucurii de la Ivești. Cu aceleași cuvinte, în Numele Tatălui și al Fiului și al Sântului Duh, în seara aceasta e săptămâna, în Banat, la o altă nuntă. Și în seara aceasta aci.
Fraților dragi, aș dori ca măcar o picătură din harul de la Ivești și din harul din Banat să se reverse și asupra noastră. Ce am văzut eu la Ivești și ce am văzut în Banat?
La Ivești am văzut multă, multă armonie, dragoste, bucurie, pace, liniște, ascultare, o organizare perfectă. Aceasta-i și bucuria lui Dumnezeu.
În Banat, la fel. Dar pe deasupra, ce am văzut în Banat au fost lacrimi multe, multe, multe. Cel din urmă care a vorbit acolo a fost fratele mirelui. Poate-i nevoie să vă descriu în două, trei cuvinte cine a fost mirele și cine a fost mireasa. Că nu erau de neamul nostru, din punct de vedere național vorbind, Fratele era de pe malurile Dunării, de la Moldova Veche, fratele Radovici Stancovici. Sârb. Și a luat în căsătorie o soră din Cornățel-Banat, care e ucraineană. El sârb și ea ucraineană. Dar a fost atâta bucurie și a fost atâta farmec, și atâtea lacrimi... Cum eu nu prea lipsesc din adunări, spun că atâtea lacrimi foarte rar am văzut. Și cel care a [culminat] a fost fratele mirelui, teologul Branislav Stancovici, care a terminat școala la Caransebeș și acuma pleacă mai departe, la București. A vorbit plângând și a plâns toată adunarea cu sughițuri și cu zgomote, așa bucurii mari au fost. Așa se petrece în adunările Oastei Domnului acolo unde este unitate... cum zice un poet al nostru național: „În noi doi un suflet bate”. În doi, dacă suntem împreună, sau două sute, sau două mii, e același suflet, e același duh, e același îndemn.
Spunea tatăl mirelui și tatăl acestui teolog, printre altele, cum copiii aceștia au fost ascultători. Și eu mi-am permis să spun că am fost la legământul teologului, legământ pe care l-a făcut în Oastea Domnului în urmă cu vreo opt ani de zile. Și fratele lui a făcut legământ, cel care era acum mire. Și tatăl lor era prezent. (...) Și, dragii mei și scumpii mei, mi-aduc aminte că atunci când, în această comună, copiii aceștia au pus legământul - mai ales teologul, fratele mirelui - plângând, pe genunchi, a spus așa: „Fraților, să-mi fie îngăduit să pun legământul în limba mea maternă, în limba mea sârbă, că românește știu puțin, știu rău, mă descurc rău, nu pot vorbi. Permiteți-mi să-l pun așa cum simte inima mea; în limba mea. Cum mă pot exprima mai bine”. Și, plângând, a spus legământul în limba lui.
Mai târziu cu vreo doi, trei ani de zile, mă găseam în casa lor, cu vreo trei frați (unul este aici, prezent, a stat pe bancă chiar lângă mine). Și după ce am vorbit noi în adunarea lor de acolo, l-am rugat pe tânărul acesta care acum era la teologie să ne vorbească și dânsul ceva. Și a vorbit în limba sârbă, pentru rudele lui, că majoritatea erau rudele lui aici în casă. Pe urmă i-am spus: „No, acuma, așa cum poți și așa cum știi, să mai predici încă o dată, în limba română, să știm și noi ce ai spus”. Și a vorbit în limba română cu mult mai greoi decât acum [la nuntă]. Acuma, după cinci ani de teologie, vorbește la perfecție limba română și poate să-și dezvăluie toate simțămintele inimii în fața celor dragi și scumpi de față.
Ce frumos e când vezi câte-o familie cu doi, trei copii și toți sunt în Oastea Domnului, cu părinți cu tot, cu bunici cu tot. Te duci în altă familie... sunt și mai mulți: zece, unsprezece, treisprezece, paisprezece... și toți sunt în Oastea Domnului. (Așa cum am trecut pe la un cuscru al meu, acum vreo două săptămâni, la Focșani. Are unsprezece copii, toți în Oastea Domnului. Ei în Oastea Domnului; bătrânul lor tată, moșul celorlalți, și el în Oastea Domnului; bunica nu mai trăiește. O altă soră avea cuscra tot cu unsprezece copii, toți în Oastea Domnului, toți credincioși, cu părinți cu tot.) Ce frumos, ce frumos!...
Iar în alte case e un haos, e pustietate, e junglă! Noi nu ne rugăm destul. Din pricina aceasta se întâmplă ceea ce se întâmplă în jurul nostru...
Și acum permiteți-mi, din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, o mică învățătură, câteva cuvinte să spun pentru frații dragi și scumpi care se găsesc aici.
Fraților iubiți, în Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, citim, la capitolul 3, următoarele cuvinte. Să vedem, în fața Cuvântului lui Dumnezeu, noi cum stăm. Zice așa: „Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după cele de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu”. „Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după cele de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu”.
Ce face El la dreapta lui Dumnezeu? Mijlocește pentru sfinți. Așa ne spune sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Zice: „Deci dacă ați înviat împreună cu Hristos”... „Dacă” ăsta, fraților, e așa de mare! „Dacă” ăsta: „dacă ați înviat împreună cu Hristos, umblați după lucrurile de sus”. Ce înseamnă a umbla? A păși, a călca, a merge. „Umblați după lucrurile de sus.” Ce fericiți am fi noi aici, turma despre care spunea, prin Sfântul Evanghelist Luca, Însuși Domnul Iisus: „Nu te teme, turmă mică, fiindcă ție a binevoit Tatăl să-ți dea împărăția”, dacă am umbla după lucrurile de sus! Noi, câți ne găsim aici, și poate încă în zece sau vreo sută de locuri din țara aceasta, și poate încă într-o mie sau o sută de mii de locuri de pe globul întreg, în raport cu lumea întreagă, noi suntem o turmă mică. O turmă neînsemnată. Dacă această turmă mică am înviat împreună cu Hristos, să umblăm după lucrurile de sus. Ce fericiți am fi noi dacă am umbla după lucrurile de sus!
Dar noi umblăm după lucrurile de pe pământ. Noi suntem plini de noi înșine, de multe ori. Nu vorbesc de păcatele personale: îngâmfare, mândrie, zgârcenie, lăcomie și așa mai departe. Nu. Dar ne potrivim veacului acestuia. Sfântul Pavel ne învață: „Nu vă potriviți chipului veacului acestuia”. Să nu ne potrivim! Dar noi căutăm din toate punctele de vedere și în toate privințele să ne potrivim chipului veacului acestuia. [Gândim]: „Nu se poate altfel. Trebuie să am și eu o casă ca lumea. Trebuie să am și eu o haină ca lumea. Trebuie să am și eu mașină ca lumea. Trebuie să am și eu cutare ca lumea, pantofi ca lumea, sandale ca lumea. Trebuie să am și eu ca lumea. O mobilă ca lumea”. Trebuie ca lumea nu ca Hristos. Ca lumea... Ca oamenii...
Oare aceasta înseamnă „umblarea după lucrurile de sus”? Aceasta-i o șarlatanie în fața lui Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu e o șarlatanie. Că ne pretindem a fi copii ai lui Dumnezeu, și noi umblăm după lucrurile de pe pământ; ale veacului acestuia. Și ale înțelepților veacului acestuia, pe care-i așteaptă pierzarea, cum zice Sfântul Pavel: „Să umblați după lucrurile de sus, dacă ați înviat...”. Și la cel ce a înviat împreună cu Hristos nici nu trebuie să-i spui prea mult să umble după lucrurile de sus, că el după ele umblă și după ele-i „nebun”. După lucrurile de sus. El iubește sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și pentru nimic în lume nu se desparte de el. Dacă e undeva unde nu-l poate deschide, [se gândește la el. Dar și de deschis] se poate de nenumărate ori. (Eu îl deschid în trenuri; și în autobuze îl deschid. Sigur, nu să fac propagandă, ci pentru mine. Să citesc un psalm sau doi, sau o Evanghelie, să mă mângâi, să mă îmbărbătez. Atunci când în jurul meu se vorbesc atâtea și atâtea drăcii și lucruri nesăbuite, eu mă îndulcesc din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Dar nu fac nici pe departe cât trebuie să fac...)
Ce facem noi? Umblăm noi după lucrurile de sus, dacă am înviat împreună cu El? Dacă am înviat împreună cu El, trebuie să fim nebuni pentru Împărăția lui Dumnezeu. Nebuni, cum spunea Părintele Iosif. [A fost un fapt petrecut, despre] care am mai spus pe ici, pe colea. Când odată frații din județul Hunedoara s-au dus, vreo trei sute de inși, și l-au cercetat [pe Părintele] la Sanatoriul Geoagiu, cu steaguri, cu cruciulițe pe piept - că așa era la început -, cu cântări, cu poezii, în sanatoriu cred că n-a rămas nimeni... cred că și cu targa i-au scos afară, să vadă minunea minunilor, că au venit aici vreo câteva sute de oameni care cântă așa cum n-au mai auzit oamenii cântând. Vorbesc cum n-au mai auzit vorbind. Spun poezii și trăiesc așa de frumos cum n-au mai văzut pe alții... N-a rămas doctor, n-a rămas felcer, n-au rămas bucătărese, n-a rămas nimeni... toată lumea a fost în curte și acolo îi ascultau pe frații care vesteau Evanghelia. Când frații au încheiat programul lor și au plecat, un preot din Moldova (așa-mi spunea Părintele Iosif, doar atât mi l-a descris: un preot din Moldova, înalt la statură) zice:
- Părinte Iosif, mi-a plăcut foarte mult. Când mă duc acasă, am să fac și eu Oastea Domnului.
Părintele l-a întrebat:
- Dar acolo în sat la mata ai vreun nebun?
Și el a spus:
- Nu vă înțeleg...
- Ai vreun nebun, ai vreun frate acolo în sat, să fie nebun de dorul și dragul lui Hristos? Ai în comună? Că dacă ai, de vei face Oaste, ea va rămâne, va dăinui, va persista, va trăi. Dacă n-ai... n-ai făcut nimic. Sau ești mata nebun? Dacă ești mata nebun, fă Oaste, că Oastea va trăi. Altfel nu merge.
Și să știți, dragii mei: în orice sat, în orice cătun, în orice cetate, în orice oraș, dacă există un frate nebun pentru Hristos, un frate care a înviat cu Hristos, care are adevărata naștere din nou, [acolo Oastea trăiește].
Nașterea din nou... despre care fratele Traian, ieri, alaltăieri, spunea că le vorbea unor oameni mari care l-au cercetat, dar ei nu înțelegeau deloc. Oamenii firești înțeleg lucrurile Duhului? - întreabă Sfântul Pavel. Înțeleg oamenii firești lucrurile Duhului? Nu le înțeleg. Nici nu le pot înțelege. Căci sunt peste puterile lor spirituale. Și-mi zicea [fratele Traian]: „Le vorbeam de nașterea din nou. Erau trei oameni mari... Și ei au spus:
- Da, da... O inimă schimbată așa cum o schimbă medicul Barnard din Africa de Sud.
- Nu așa, domnilor... Nu așa, o inimă luată de la altul și pusă la mine. Nu așa. Ci inima mea cea rea și vicleană, întunecată și stricată, s-o transforme Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, (...) [în înțelesul cuvintelor Domnului de la Ezechiel], că: „Vă voi da o inimă nouă... voi scoate din trupul vostru inima de piatră și voi schimba-o cu o inimă de carne”. Inima cea nesimțitoare, inima cea împietrită, inima cea rea, inima cea stricată, inima cea vicleană, inima cea mincinoasă... inima în care, prin ochi și prin auz, se strecoară poftele lumești, cum zice sfântul prooroc Ieremia: „Vă scapără ochii de preacurvie”. Iar sfântul prooroc David, în Psalmul 73, spune: „Li se bulbucă ochii de grăsime, au mai mult decât le dorește inima, limba le cutreieră pământul, vorbesc de sus, vorbesc cu răutate”. Asta-i inima neîntoarsă la Dumnezeu. Inima nepocăită.
Îi vorbeam ieri, pe cursă, unui om bătrân. Spunea că are 79 de ani. Era orb de un ochi. Spunea că merge la băi și că-i din Maramureș. Că merge la băi să se facă mai bine. M-am apropiat de el și i-am pus mâna pe față și i-am spus:
- Vrei să te faci bine cu orice preț? Să te întorci la Dumnezeu”.
El zice:
- Să mă pocăiesc?...
- Eu nu ți-am zis de pocăință... Eu ți-am spus să te întorci la Dumnezeu.
Mai mult nu i-am spus, numai atât. Cuvântul lui Dumnezeu va ști ce să lucreze. Dacă poate să lucreze...
Și-acum, fraților, încă două versete vă citesc sau chiar trei. Zice în continuare așa: „Gândiți-vă la cele de sus, nu la cele de pe pământ”. Iată cursa! Cursa cea mai primejdioasă este aceasta, că nu ne gândim la lucrurile de sus, de aceea ne prinde iureșul!... Iureșul răutăților, plăcerilor și poftelor de pe pământ; pentru că nu ne gândim la lucrurile de sus. „Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” Auziți, iubiților, auziți, iubitelor! Cercetați sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și o să vă convingeți... Căci zice: „Voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. Aceasta e o taină, e taina tainelor. Viața ta... viața ta, până ieri, alaltăieri stricată, rea, necredincioasă, putredă în ticăloșii, acum să fie atât de înaltă, încât să fie ascunsă cu Hristos în Dumnezeu!...
Cineva punea odată întrebarea: „Oare unde era Dumnezeu Tatăl atunci când Domnul Iisus murea pe cruce și a spus: «Eloi, Eloi, lama sabahtani?», sau, după traducerea dintr-o altă Biblie: «Eli, Eli, lama sabahtani? (Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?»)”? Poate ar fi răspuns în clipele acelea Părintele ceresc: „Tu nu vezi ce ai încărcat asupra Ta? Că ai încărcat nelegiuirea unui neam întreg! Și a trecutului, și a prezentului, și a viitorului. Ai încărcat toate păcatele asupra Ta, dacă zici că Te-am părăsit. De aceea Te-am părăsit”. Dar vine Sfântul Apostol Pavel și explică enigma, minunea, și spune: „Nu! Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”. Vedeți, când întreabă Domnul Iisus: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” Sfântul Pavel spune: „Nu L-a părăsit, ci Dumnezeu era în Hristos. Părintele era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”. Voia cu orice preț și Părintele ceresc să aibă parte la împăcarea ta, la iertarea ta, la curățirea ta, la sfințirea ta, la întoarcerea ta, la pocăința ta. Lucrarea aceasta nu-i numai a Fiului; e și a Tatălui, și a Duhului Sfânt. Despre Duhul Sfânt știm ce frumos ne spune Sfântul Pavel și ceilalți Sfinți Apostoli și prooroci: „Să nu întristați pe Duhul Sfânt, prin Care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării”. Să nu-L întristăm!
Prin ce întristăm noi pe Duhul Sfânt? Prin atitudinea noastră, prin mișcările noastre, prin faptul că nu ne gândim la lucrurile de sus, ci suntem vrăjiți... așa cum se spunea că odată, pe mări, erau niște sirene care vrăjeau cu cântările lor și-i amăgeau pe tineri. Așa lumea aceasta e o sirenă cumplită și groaznică ce ne amăgește. Și ne amăgește pe toți, de la mic la mare, de la tânăr la bătrân. Pentru fiecare are ceva de spus. Pentru fiecare are ceva... o marcă de recomandat.
„Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.” Din pricina aceasta cădem în atâtea curse: pentru că nu ne gândim la lucrurile de sus. „Și să aveți în voi gândul care era și în Hristos Iisus”, spune Sfântul Pavel. Ce gând era în Hristos Iisus? Ce gând era? „Gândul care era în Hristos Iisus”... Cum? Hristos Iisus, Domnul nostru, Domnul Slavei, Mirele Bisericii, nu avea decât un singur gând? Da, fraților! Da! El avea un singur gând: acela de a mântui o lume nelegiuită. Și pentru aceasta a făcut orice. Orice! S-a dus până la moarte. Iar moartea I-a fost pe cruce.
Fraților dragi, să ne gândim la lucrurile de sus. Și zice apoi versetul următor: „Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. Ce bine-i să avem o viață ascunsă... Poate să ne caute securitatea... poate să ne caute sfatul... poate să ne caute un criminal... poate să ne caute cine vrea; prieten sau vrăjmaș! Și mai ales vrăjmașii dacă ne-ar căuta... Să ne caute cu lumina aprinsă! Să ne caute cum - nu știu, Socrate sau care din filozofii greci - căuta dreptatea cu lumina aprinsă ziua la amiază... cu felinarul aprins. Și n-are să ne găsească, dacă viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Dar dacă nu este ascunsă acolo, atunci noi unde suntem?... Noi încă suntem la periferie. Așa cum îi spuneam odată tatălui meu, fie iertat, care a fost dascăl de biserică. El îmi spunea că undeva, la sapă la vie, cineva îl tot batjocorea pe un credincios și nu-l mai slăbea deloc cu batjocurile. Și tatăl meu, fiind dascăl, i-a luat [aceluia] apărarea și i-a spus [celui ce-l batjocorea]: „Măi, pe omul ăsta care vorbește din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu nu-l mai batjocoriți, că râdeți de Dumnezeu”. Și atunci bietul om i-a spus tatălui meu: „Dumneata nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu”. Și tata mi-a spus oarecum mândru că acela căruia i-a luat apărarea i-a spus lui că nu-i departe de Împărăția lui Dumnezeu. [Atunci] i-am zis: „Dumneata de ce nu i-ai spus că ce folos [ai avea] dacă ai fi chiar lângă ușa Împărăției lui Dumnezeu, ca acele cinci fecioare nebune, care tot afară a rămas?”
Sau cum este o istorioară că, undeva prin junglă și prin pădurile Africii, se făcu o vânătoare de lei. Și acolo, vânătorii au o căsuță în mijlocul pădurii și fiecare vânător are cheie la căsuța aceasta. Dacă vrea să doarmă sau să mănânce, sau să-și încarce, să-și pregătească arma, ei acolo stau. Căci încolo, când iasă afară, ei trebuie să stea mereu cu arma la ochi. Și a ieșit din căsuță unul, s-a dus și îndată a văzut că vine o fiară spre el, un leu cumplit. S-a pus într-un genunchi, că era la mare distanță, și-a tras. Arma nu s-a slobozit. A tras cu a doua țeavă... nu s-a slobozit. N-a mai avut timp să descarce și să încarce arma. A luat-o la fugă spre căsuță, că era foarte aproape. Dar pe drum, fugind, a pierdut cheia. Și fiara l-a sfâșiat lângă ușă. Ușa era din scândură de doi, trei centimetri. Dacă ar fi fost cineva înăuntru și, auzindu-l că se vaietă afară, ar fi zis: „Dragule, nu te văita, că doar tu ești aci lângă adăpost. Ești aici lângă ușă!” ce ar fi răspuns el? „Ce folos dacă nu sunt înăuntru! Dacă-s afară, fiara mă sfâșie... uite, mă sfâșie!” Noi putem să fim foarte aproape de Împărăția lui Dumnezeu, aproape de tot. Cu asta să nu ne mângâiem. Unii oameni sunt buni. Sunt buni în felul lumii. Sunt buni, sunt drepți, sunt cuminți, sunt cinstiți, nu-s lacomi de avere... Dar le trebuie neapărat nașterea din nou, fără care nu se poate intra în Împărăția lui Dumnezeu.
Dragii mei, cu dreptatea noastră nu putem merge mai departe. Și sfântul prooroc Isaia, dacă nu mă înșel, spune așa: „Dreptatea noastră înaintea Lui apare ca o cârpă lepădată”. Așa-i dreptatea noastră.
Dar când dreptatea noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, când dreptatea noastră este verificată și trecută prin dreptatea Lui, atunci noi apărem neprihăniți, drepți, sfinți, curați, buni, deși suntem plini de rele și de ticăloșii. Dar zice proorocul Isaia: „Și voi arunca în fundul mării păcatele lor și nu-Mi voi mai aduce aminte de ele”, dacă ne întoarcem la El. Deci condiționat.
Și ultimul verset spune așa: „Când Se va arăta Hristos, viața voastră, atunci vă veți arăta și voi împreună cu El în slavă”. „Când Se va arăta Hristos, viața voastră”... Ce este Hristos? Sau, mai bine, zis: Ce trebuie să fie Hristos? Viața noastră! Preotul, când cădește la înmormântare, zice: „Tu ești învierea și viața, și odihna răposatului sau răposatei roabei Tale...”. Așa spune? Așa spune. „Tu ești învierea și viața, și odihna.” Deci tu trebuie neapărat să-L ai pe Hristos ca înviere și ca viață. Aici pe pământ să-L câștigi ca înviere. Să învii în El, să te naști în El, ca să-L ai și ca odihnă veșnică. „Că Tu ești învierea și viața, și odihna răposatului robului Tău.” Dacă nu-L ai pe Hristos ca înviere, dacă nu te-ai născut din nou și nu trăiești o viață cu Hristos... Zice versetul: „Când Se va arăta Hristos, viața voastră... - El trebuie să fie viața noastră -, atunci vă veți arăta și voi cu El în slavă”.
Cum ne vom arăta noi cu Hristos în slavă? Cum? Fratele meu, ai ocazie în noaptea aceasta, aici la această școală binecuvântată, să te verifici: ești tu în Hristos, sau nu ești? Ai înviat tu împreună cu Hristos, sau n-ai înviat? Ești tu în templul lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu, în mijlocul miresei celei alese a lui Hristos, sau ești încă pe de lături? Ești dincolo de ușă?... Noi să ne verificăm, ca să n-ajungem să ne verifice El.
Căci, dragii mei, am trecut astăzi, cu frații cu care am venit, printr-o comună apropiată, aici unde acum vreo trei luni de zile s-a răsturnat un autobuz. Dumnezeu a trebuit să mă treacă azi pe acolo, să ne oprim, să vedem tăul [în care s-a răsturnat]. Și mâine parcă am vrea, la întoarcere, să citim puțin pe crucile acelea din dreapta tăului și din stânga lui, să vedem ce scrie. Că acolo vom găsi scrisă și ziua când s-au petrecut aceste lucruri; să mai putem spune și pe la noi.
S-a întâmplat și pe la noi și se întâmplă mereu... Acum câteva zile, la noi, l-a lovit pe unul o motocicletă; și cu o săptămână mai înainte, pe altul. Pe acela l-a omorât; ăsta este în spital, cu picioarele rupte. Celălalt e în mormânt. Și am auzit că cel pe care l-a omorât - și care era pe bicicletă a fost credincios ieri, alaltăieri, dar s-a lăsat... s-a delăsat. A lăsat să i se stingă candela. Și iată, l-a prins moartea, se pare și băut olecuță... și l-a omorât.
Fraților dragi, în urmă cu câțiva ani de zile, la noi a ars un autobuz cu o grămadă de suflete în el, cu multe ființe în el. Au ars de vii. N-au fost atâția ca aici. Am auzit că aici au murit patruzeci și nouă. Ceva groaznic, groaznic de tot...
Să ne-aducem aminte, Domnul Iisus spune așa, în Luca, capitolul 13: „Au doar acei optsprezece bărbați peste care a căzut turnul din Siloam și i-a ucis pe toți au fost mai păcătoși decât ceilalți care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: Nu. Ci de nu vă veți pocăi, toți la fel veți pieri. Sau acei bărbați galileeni pe care guvernatorul Pilat i-a măcelărit și a amestecat sângele lor cu jertfele lor au doară credeți că au fost mai păcătoși decât ceilalți bărbați din Galileea? Eu vă spun: Nu. Ci de nu vă veți pocăi, toți la fel veți pieri”.
Și nu vreau să închei. Totuși trebuie să vă spun un lucru pe care o parte dintre frățiile voastre sigur nu-l știți. Și dacă unii îl știți, sunt prea puțini cei care-l știu. În anul 1930, în foaia Oastea Domnului era scris despre aceasta. Eu nu numai că am citit acolo; eu l-am și auzit la radio pe fratele Alexandru Lascarov-Moldovanu vorbind de la București, înspre noaptea de Paști a anului ’30, sâmbătă seara. Cu o seară înainte, când era prohodul Domnului, a luat foc biserica din Costești, județul Argeș. Biserica era plină de oameni, mai ales tineret. (Tineret, astăzi găsești așa de puțin... sunt biserici unde, [să cauți] cu lumina aprinsă, n-ai găsi un copilaș; decât câțiva bătrâni și atâta tot.) Era majoritatea tineret în biserică. Un comerciant din comuna aceasta unde s-a petrecut evenimentul, nenorocirea, cinci copiii și-a pierdut în flăcări. O sută douăsprezece suflete s-au prefăcut în fum și scrum. A ars biserica și preotul cu Evanghelia în brațe. Evanghelia n-a ars. Cred că se păstrează la București, în muzeu.
Și fratele [Lascarov] de la București spunea pe urmă: „Au doară credeți că acele o sută douăsprezece persoane, dintre care majoritatea tineri, care au ars de vii în biserica din Costești, au fost mai păcătoși decât ceilalți oameni care locuiau în Costești? Eu vă spun: Nu. Ci, de nu vă veți pocăi, toți la fel veți pieri”.
Slăvit să fie Domnul!