Pilda sfârșitului credincios

Vorbirea Fratelui Traian Dorz la o adunare de priveghere, Ceișoara - 1 martie 1980

Stăm aici și - ca [și] tăcerea surorii noastre care stă în sicriu - poate că, lângă o astfel de moarte, tăcerea și lacrimile vorbesc mai mult decât orice cuvinte.

Într-adevăr, toate cuvintele care s-au spus sunt cuvintele lui Dumnezeu și sunt rânduite nu atât de mult pentru a ne împrospăta nouă faptele vieții aceleia care pleacă din mijlocul nostru, fiindcă ele sunt așa de cunoscute și pentru unii, și pentru ceilalți, ci pentru a ne aduce fiecăruia dintre noi aminte de propria noastră viață, fiindcă nici unii dintre noi nu știm care este clipa când va trebui să stăm și noi în mijlocul familiei noastre într-un sicriu.

Înțelept este acela care se gândește înainte. Spune o veche carte de înțelepciune, că înapoi, când e prea târziu, gândesc și-și amintesc toți. Un om credincios, un om care a primit de la Dumnezeu lumina și înțelepciunea este acela care gândește înainte la tot ce are să i se [întâmple]. (...) Și, când viața trupului încetează, aceasta este numai trecerea în altă existență, trecerea în viața cealaltă.

Moartea este când omul cade în păcat și se depărtează de Dumnezeu. Acela, și dacă trăiește încă pe pământ, este un mort, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre în care trăiați odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, al duhului neascultării care lucrează acum în fiii neascultării”. Aceea este moarte, când omul se depărtează de Dumnezeu. Aceea este moarte, când omul cade în păcat. Aceea este moarte, când omul rupe legătura lui cu rădăcina vieții, care este Hristos. Și aceea este viață, când omul se unește cu Dumnezeu, când se întoarce la Dumnezeu, când se unește cu Hristos, când capătă nașterea din nou, care este viața, altoirea în viața veșnică.

Aceste adevăruri nici noi nu le-am știut. Au fost atâția ani în viața noastră și-n viața satelor noastre când nimeni dintre noi n-am știut aceste adevăruri. Am trăit și noi în felul celorlalți oameni, iar la ocazii de-acestea, la seri de priveghere nu erau cântări, rugăciuni, lacrimi, Cuvântul lui Dumnezeu. Eram întunecați și noi în astfel de împrejurări, cum se întâmplă [și astăzi] acolo unde Dumnezeu este necunoscut, unde sufletele trăiesc în păcat și-n moarte; și petrec și astăzi, în astfel de momente, privegherile lângă morții lor iubiți în râsete, în jocuri, în fum de țigară, în batjocuri și-n lucruri păgânești, la care ți-e groază acum să te și gândești. Noi... care zicem că suntem creștini, care zicem că facem parte dintr-o Biserică și o credință creștină, în astfel de împrejurări grele, dureroase sau pline de adânci înțelesuri sau de semnificații sfinte pentru noi, petrecem necunoscând lucrurile [mântuirii sufletești], străini de orice adevăr, ca niște păgâni.

Slăvit să fie Domnul că a venit și în viața noastră, și în țara noastră, și în Biserica noastră această Lucrare sfântă a lui Dumnezeu, care ne-a trezit pe noi ca o trâmbiță cerească, din somnul păcatelor, din moartea păcatelor în care eram. Și ne-a spus: „Nu așa se petrece! Nu așa trebuie trăită viața! Nu așa trebuie petrecuți morții noștri, nu așa trebuie să petrecem noi în jurul sicrielor și în locul acesta în care moartea e pe lângă noi și ne vorbește atât de cutremurător fiecăruia dintre noi”. Și atunci a început să ni se deschidă nouă ochii și să vedem și noi lumina adevărată; și să cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, care era așa de străină de noi, de ni se părea că nici nu există. Mulți dintre noi nici nu știam că există această carte.

A fost un om trimis de Dumnezeu. Și omul acela ne-a trezit. Și omul acela ne-a pus în mână Cartea lui Dumnezeu. Și omul acela ne-a învățat cum trebuie să trăim noi lângă morții noștri, petrecerea lor, ne-a învățat pe noi cum să ne trăim viața noastră în credința noastră. Că cei lângă care eram nu ne-au spus niciodată... Și acela este părintele tău adevărat, care te naște pentru viața veșnică. Pentru că, de cele mai multe ori, părinții noștri cei trupești n-au știut, sărmanii, mai mult decât au știut [cei dinaintea lor, care au] trăit în păcat și în întuneric; și ne-au lăsat și pe noi cum au fost și ei... Dar acela care a fost părinte duhovnicesc ne-a trezit la lumină și ne-a arătat cum să petrecem noi lângă sicriul celor iubiți ai noștri, aducându-ne aminte de Cuvântul lui Dumnezeu și pregătindu-ne, ca și noi, când vom ajunge într-un astfel de loc cum sunt ei, să mergem liniștit și frumos pe calea morții, cum am mers pe calea vieții. Este un proverb care spune așa: „Când știi că ai să pui curând mâinile pe piept, caută să le pui bine”. Și căutarea asta de a pune bine mâinile noastre pe piept este cel dintâi pas, cea dintâi înțelepciune: întoarcerea la Dumnezeu, predarea în slujba lui Dumnezeu, legământul cu Domnul, nașterea din nou și începutul unei vieți noi. Pentru că numai pregătindu-ne în felul acesta, atunci când va veni vremea să ne punem mâinile pe piept, le putem pune bine.

Cuvântul Domnului spune așa: „Ferice de morții care mor în Domnul, căci faptele lor îi urmează”. Exemplul pe care-l avem aici în mijlocul nostru despre viața și moartea surorii noastre este o pildă pentru noi. O pildă care ne vorbește mai mult decât orice alt cuvânt. Pentru că fiecare dintre noi avem de trecut pe acest drum, dar nu-i tot una cum trecem. Un înțelept spunea: „Lemne bune, lemne rele, toate ard. Numai căldura lor nu-i la fel; numai cenușa lor e alta. Zile bune, zile rele, toate trec. Numai apusul lor nu-i la fel; numai rodul lor e altul. Oameni buni, oameni răi, toți mor. Numai moartea lor nu-i la fel; numai veșnicia lor e alta”. Fericit este cel care vede înainte și se gândește înainte la aceste lucruri, că înapoi degeaba se mai gândește. Pe sicriul acesta scrie că sora noastră Bar Ecaterina a trăit 55 de ani. 55 de ani... o vârstă la care, e adevărat, mulți nu ajung. Dar e tot așa de adevărat că mulți o trec. Data nașterii noastre ne-o știm fiecare. Data morții, anul morții nu și-l știe nimeni. Înțelept e acela care se pregătește dinainte, pentru ca, oricând va veni data aceasta, ziua aceasta, ceasul acesta, să poată trece liniștit.

Un frate de-al nostru povestea o întâmplare care se poate petrece în fiecare sat. Era, într-o comună, cimitirul neîngrădit. Crucile erau răsturnate, ca acolo unde animalele se duc libere prin cimitir. Preotul le-a spus odată la o adunare parohială cetățenilor:

- Trebuie să strângem bani, să îngrădim cimitirul, că toți avem nevoie și toți avem de mers acolo. Un tânăr s-a ridicat:

- Să dea cei bătrâni, că ei se duc! Ei, este sigur că se duc. Noi, cei tineri, mai avem vreme.

Și s-a împotrivit, să nu dea nimic pentru îngrădirea și pentru îngrijirea cimitirului. Dar cel dintâi pe care l-au înmormântat după aceea a fost chiar tânărul acela. Dumnezeu i-a arătat că viața nu-i sigură pentru nimeni și că nimeni nu trebuie să vorbească cu îndrăzneală despre moarte și despre lucrurile acestea despre care trebuie să vorbești totdeauna cu cutremur și de care să te apropii cu teamă și cu frică de Dumnezeu. A fost o pildă pentru tot satul întâmplarea aceasta. Și a fost un exemplu cutremurător pentru toți. Pentru ca omul să nu vorbească niciodată cu îndrăzneală împotriva lui Dumnezeu și împotriva morții. Să nu fie niciodată nimeni sigur de ziua de mâine. Dacă este ceva bun, să-l facă astăzi, deplin încredințat că oricare dintre noi putem ajunge să avem cel dintâi nevoie de un sicriu, de o cruce, de-un cimitir.

Cuvântul lui Dumnezeu este acela care ne înștiințează - și-i fericit acela care ține seama de acest Cuvânt. Niciodată și nicăieri n-avem un prilej mai potrivit să ne gândim la slăbiciunea firii noastre și la grabnica noastră plecare de pe pământ ca într-o seară de priveghere lângă un sicriu al unei ființe care până ieri a fost printre noi, cu care am vorbit, cu care ne-am petrecut, ne-am ajutat, ne-am mângâiat și ne-am călăuzit unii pe alții, îndemnându-ne la dragoste și la fapte bune, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu de fiecare dată când un suflet credincios de frate sau soră sfârșește cu bine călătoria vieții și ajunge acasă. Ce fericite sunt aceste două cuvinte: „Merg acasă!” De multe ori mi-am adus aminte de aceste două cuvinte lângă sicriele celor iubiți care au plecat.

Eram copil... Am fost odată la munte. Și era departe până acolo... Și când am venit înapoi era seară. Veneam cu mai mulți; obosiți, flămânzi, rupți de oboseală. Și, când unul dintre noi ajungea pe lângă casa lor, ce fericit era când spunea: „Eu am ajuns acasă!” Noi mai aveam de mers... Eram obosiți și fiecare pas ne părea o greutate. De fiecare dată când cineva ajungea acasă și intra pe portiță era fericit.

Noi călătorim acum tot așa. Unii dintre noi ajung mai repede acasă. Ce liniștiți și fericiți sunt cei care intră acasă când e noapte, când e oboseală, când e greu, când e furtună afară! Și ce greu e pentru ceilalți care trebuie să mai meargă, care mai au încă de mers și drumurile deseori sunt cu noroaie și vremea adeseori e grea, și drumul e așa de apăsător până când ajungi... Pe calea vieții noastre acum, cei care am petrecut atâția ani și avem viața înapoi, am ajuns obosiți. Abia așteptăm să ajungem și noi. Fericit e cine ajunge cu bine și poate intra... „Am ajuns acasă... Mulțumesc lui Dumnezeu”.

Pe drumul vieții sunt atâtea primejdii pentru toți! Din cauza necredinței, viața sufletească a ajuns foarte grea pe pământ. Dumneavoastră, cei mai în vârstă, vă aduceți aminte despre părinții noștri, înaintașii noștri, câtă frică de Dumnezeu au avut. Cum știau ei să respecte sărbătorile, posturile, tot ce era sfânt în viața lor. Ei n-au cunoscut prea mult, n-au știut atâta carte, [n-au avut] atâtea cunoștințe câte avem noi. Dar atâta cât au știut, puținul pe care l-au știut l-au trăit cu toată credința lor. Șapte săptămâni înainte de Paști, în oalele lor nu fierbeau mâncare de dulce. Au avut, în viața lor, temere de Dumnezeu și respect de tot ceea ce au știut că este sfânt. Înfrânarea lor era rodul credinței lor și al dragostei lor de Dumnezeu.

Când oamenii au zis: „Cunoaștem mai mult! Știm mai mult!” au început să trăiască mai puțin temerea de Dumnezeu și respectul față de lucrurile sfinte.

Când eram copil, dacă la șapte sate era un om care înjura Numele lui Dumnezeu, vorbeau despre el ca despre ceva îngrozitor și rar. Acum și copiii înjură Numele sfânt al lui Dumnezeu; și femeile înjură Numele sfânt al lui Dumnezeu. Fărădelegea, păcatul s-au înmulțit atât de mult... De aceea viața sufletească, de aceea viața de credință a decăzut. Acum oamenii care se chemă credincioși trăiesc cu mai puțină frică de Dumnezeu de cum trăiau oamenii care erau necredincioși atunci. Oamenii fără cunoștință aveau în sufletul lor înnăscută cinstea, temerea de Dumnezeu și evlavia. La nivelul cunoștinței lor, cât știau ei, s-au silit să trăiască cu evlavie și se fereau de ceea ce este rău. Acum, din cauza lipsei de credință, din cauza înmulțirii păcatului, a slăbit atât de mult credința chiar și în cei credincioși. Și, în loc să trăiască cu frică și cu evlavie, în smerenie și în sinceritate, și-n supunere Cuvântul lui Dumnezeu, au ajuns să facă, cei mai mulți, un prilej de certuri și de dezbinări, și de răstălmăciri din Cuvântul lui Dumnezeu, păcătuind astfel nu prin necunoaștere, ci prin cunoaștere împotriva lui Dumnezeu.

Deci, în toată starea aceasta slabă și întunecoasă, și grea, când vedem o viață sfântă a unei ființe credincioase, care-și duce în smerenie, în frică de Dumnezeu și-n evlavie viața și și-o sfârșește cu bine, trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu. Pentru că credința e tot mai puțină; dragostea adevărată de Dumnezeu este tot mai puțină; viață sfântă și ascultătoare de Dumnezeu e tot mai rară pe pământ. Și trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu când mai vedem în jurul nostru și-n mijlocul nostru astfel de oameni pentru care putem mulțumi lui Dumnezeu și-n urma cărora putem și noi păși liniștiți: și copiii, și frații, și ceilalți, pentru că viața lor a fost o pildă binecuvântată.

Ce fericiți am fi și noi dacă, lângă sicriul nostru, alții vor putea spune mâine același lucru! Că am fost un părinte credincios, un soț credincios, un fiu credincios, un frate credincios, un vecin credincios, un sătean credincios, un om credincios.

Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu că am avut ocazia să putem fi în clipa aceasta lângă acest sicriu. Fiindcă pilda vieții și părtășia iubirii credincioase a sufletului acestuia care se duce ne-a mângâiat și ne-a îmbărbătat pe toți. Dorim din toată inima ca și celor care rămânem în urmă și care avem o cunoaștere despre Dumnezeu - fie frați, fie surori, fie tineri, fie bătrâni - să ne fie un îndemn și Cuvântul lui Dumnezeu din seara aceasta. Și încheierea vieții fericite și credincioase a scumpei noastre surori să ne fie un îndemn, ca și noi, dacă până aici nu ne-am dat chiar toate silințele să fim niște adevărați credincioși care să lăsăm în urma noastră o viață curată și frumoasă, cel puțin de-aici înainte să ne dăm toate silințele. Că nu se știe, după acest sicriu, pe care-l vom mai petrece pe drumul veșniciei.

S-a spus aici că moartea nu este o nimicire a trupului; și nu este! Moartea este numai trecerea în altă existență. Moartea este numai un prag peste care trec în cealaltă casă. Nici mormântul nu este un loc veșnic. După cum casa aceasta n-a fost o casă veșnică, nici mormântul nu este o casă veșnică, cum spun foarte mulți. Și de-acolo ne vom muta. În ziua când trâmbița cerească a arhanghelului va suna și morții vor învia din morminte - după cum spunem de fiecare dată când [rostim]: „...și iarăși o să vină, cu mărire, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit” - abia atunci, unde vom merge după ce vom ieși din morminte, acolo va fi locul nostru. Acolo vom petrece veșnicia. La asta trebuie să ne gândim noi!

Foarte mulți se gândesc să-și facă casă cât mai mare, mai spațioasă, mai comodă, mai confortabilă acum. Alții se gândesc și [pentru] după moarte: să-și pregătească o criptă, o cruce, un loc cât mai comod și mai frumos în cimitir. Puțini însă sunt cei care se gândesc să-și pregătească adevărata locuință în care vor fi veșnic. Și acela este locul de dincolo de cimitir, locul pe care-l vom avea după ce vom învia din groapă, din mormânt. Acela va fi adevăratul nostru loc. Și pilda acestui sicriu acum și cuvintele pe care le-am auzit sunt toate înștiințări, sunt toate îndemnuri să ne pregătim noi acel loc de la a treia casă, în care vom ajunge după ce vom trece în existența cealaltă.

Sicriul acesta este numai un mijloc de călătorie. Ne ducem spre mormânt. De-acolo vom pleca spre locul nostru cel veșnic în ziua învierii. Noi nu ne despărțim pentru totdeauna. A fost o vreme când și noi credeam că moartea este o despărțire pentru totdeauna. A fost o vreme când [credeam cum] ni se tot spunea la toate înmormântările la care am fost de față: „Jalnici ascultători... ne despărțim pentru totdeauna”. Și ni se spunea [ca din partea celui adormit]: „Plecând din mijlocul vostru, îmi iau rămas bun pentru totdeauna...”. Și ni se spunea în pomelnic: „...de la fii, de la părinți, de la frați” și așa mai departe. Și „jalnicii ascultători” ziceau: „E pentru totdeauna despărțirea”.

A venit o vreme însă când, prin harul lui Dumnezeu și prin Evanghelia care ne-a fost nouă mărturisită, noi am căpătat credința adevărată că despărțirea morții nu este o despărțire pentru totdeauna. Și aceasta ne umple nouă inima de încredere liniștită. E adevărat că orice despărțire e, pentru un moment, un prilej de durere și de lacrimi. Când pleci de-acasă, chiar și numai pentru o zi, și te desparți de mama sau de tata, sau de copii, e o despărțire, e ceva care-ți întunecă pentru moment ochi; îți umezește ochii, îți întristează pentru moment inima. Dar când te gândești și zici: „Iar ne întâlnim!” inima ți se înviorează, pentru că despărțirea nu e pentru totdeauna.

Și această plecare din mijlocul nostru, noi am ajuns acum să credem, prin harul lui Dumnezeu, că nu este despărțire pentru totdeauna. Ci că e o plecare pentru un timp... Ea s-a dus înainte. A venit de departe. A suferit. A umblat greu. Și acum ea a ajuns lângă poarta casei. A spus: „Eu am ajuns!” În curând ajungem și noi. Și acolo ne întâlnim cu toții. Asta-i bucuria cea mare pe care ne-o dă nouă credința și pe care ne-a dat-o nouă Hristos. De când ne-am întors la Domnul Iisus și am aflat că există speranța unei vieți veșnice și a unei nedespărțiri veșnice, și El ne-a dat - prin credința în El - această nădejde și încredințare vie, noi de-atunci știm... știm sigur că tot Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat și că nu mai este moartea o despărțire pentru totdeauna, ci este o depărtare pentru un timp.

Sora noastră a ajuns la odihnă. Vom ajunge și noi. În curând, și pentru noi sosește ceasul plecării. Dar acest ceas nu este întunecat și plin de durere și de tristețe, și de deznădejde, ci un ceas peste care vine o lumină de sus, care este mângâierea și nădejdea noastră. Vom ajunge cu toții acolo unde nu mai este despărțire; nu mai este nici suferință, nici durere, nici lacrimi, nici necaz, ci o bucurie veșnică și plină de pace și de strălucire. Pentru că Hristos Domnul nostru a murit în locul nostru. El a murit pentru ca noi să nu mai murim niciodată, ci să trecem din moarte la viață, cum a zis Cuvântul Său: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine în veac nu va vedea moartea, ci a trecut din moarte la viață”.

Omul se îngrozește de moarte. Se tot scrie și pe toate cărțile moartea e înfățișată într-un chip îngrozitor. Un schelet urât, de care te înfiorezi întotdeauna. Oamenii așa au văzut moartea și așa și-o închipuie. Și poate că, pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, îngerul morții trebuie să fie într-un chip îngrozitor. Noi am fost de față la moartea multor oameni care n-au crezut în Dumnezeu; care nu s-au întors la Dumnezeu; care n-au ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei, să știți... dar poate că și dumneavoastră ați văzut pe câte un necredincios murind. Cred că v-ați înfiorat. Cu câtă groază se apropie cel necredincios de moarte... Cât de înspăimântat e! Cum ar vrea să nu moară! Cum ar vrea să se țină cu toată puterea de viață, să nu se ducă! Dar n-are încotro. Omul trebuie să meargă. Mulți văd în clipa morții vedenii înspăimântătoare. Fața li se crispează, ochii li se holbează, mâinile li se încrâncenează și nu mai știu ce să mai facă!... Asta este trecerea în veșnicie a celor care nu și-au pregătit o moarte fericită.

Dar ce liniștită și fericită e moartea celui credincios! El nu vede moartea. Domnul Iisus a spus un cuvânt: „Cine crede în Mine în veac nu va vedea moartea”. Nu-l vede pe îngerul morții. Îngerul înspăimântător care îl îngrozește pe cel care nu s-a întors la Dumnezeu este acoperit, este îndepărtat de Hristos. Domnul Iisus a spus: „Pentru cine crede în Mine, Eu Mă voi întoarce și Eu vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi”. Pentru cel credincios nu vine moartea să-l ia în clipa plecării. Pentru acela vine Domnul Iisus. Vine îngerul Domnului, cu chipul lui strălucit și fericit, și binecuvântat. Mulți dintre credincioși, în clipa morții, încă înainte de a trece să-și dea sufletul, L-au văzut pe Domnul. Și le-au spus celor din jurul lor: „Văd pe Domnul Iisus! Sunt fericit!” Un frate credincios spunea [celor din] jurul lui: - Tăceți! Tăceți!

- Dar de ce, tată? i-au zis cei din casă.

- Se strigă în cer apelul celor care trebuie să meargă. În curând o să spună și numele meu. Înaintea mea aud spunându-se: „Prezent!”; strigă nume și spune: „Prezent!” În curând trebuie să spună și numele meu.

Și când a sosit un moment (ceilalți n-au auzit), el a strigat: „Prezent! Vin, Doamne Iisuse!” Și în clipa aceea, cu o față strălucită și fericită, a trecut în veșnicie. Pe el îl chema Domnul! Pentru astfel de credincioși venise Domnul, nu îngerul înfiorător și înghețat, și friguros, și plin de cutremur al morții.

Câtă vreme omul e sănătos, câtă vreme-i tânăr, câtă vreme-i tare, poate gândi și poate privi și asculta cu nepăsare astfel de cuvinte. Dar vine ziua! Vine sigur ziua! Că nici sănătatea, nici tinerețea, nici puterea nu-s o garanție. Cei mai mulți oameni mor tineri; bătrâni ajung să moară puțini - dumneavoastră știți aceasta. Și atunci va trebui să meargă pe neașteptate în fața lui Dumnezeu. Atunci nu mai râde omul. Atunci nu mai zâmbește nepăsător și batjocoritor. Atunci se cutremură. Atunci s-ar ține de orice, să nu moară. Însă nimeni nu poate să se împotrivească chemării morții, ci trebuie să se ducă, fie că vrea, fie că nu vrea, atunci când aceasta sosește.

De aceea e înțelept pentru fiecare om să-și pregătească mai dinainte acest lucru la care va trebui să ajungă vrând-nevrând. Fericit este acela care a înțeles și care privește lucrurile acestea cu seriozitate, și se pregătește mai dinainte. Pentru că, încă o dată: „Viața nu-i sigură pentru nimeni”; mâine nu-i al nimănui. Mâine e numai al lui Dumnezeu. Astăzi este al nostru... dacă și astăzi, întreg, poate fi al nostru... Fiindcă pe mulți i-a cuprins și i-a surprins moartea pe neașteptate. Oricând poate să vină un accident, o nenorocire, un atac cerebral, un atac de cord... orice lucru poate să se întâmple, cum s-a întâmplat la foarte mulți. (...)