Taine

Vorbirea fratelui Moise Velescu la o adunare de botez de la Sâmbăteni - 1980 (?)

„ Taina aceasta este mare. Eu vorbesc despre Hristos și în Biserică. Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. ”

Taină... În dicționarul limbii române se spune că ceea ce mintea omenească n-a putut încă să descopere se numește taină, miracol, minune, mister. Sau secret, cum este Cina cea de Taină, un loc ascuns, tăinuit. (...)

În Iov este un loc unde scrie despre mare că Dumnezeu a spus: „Atât! Până aici”. Parcă și în stabilirea hotarelor și a anumitor granițe există o taină.

În Geneza spune că, la început, era o singură limbă pe tot pământul. Astăzi sunt atâtea limbi...

Tot în Cartea Iov, în ultima parte, când intervine Dumnezeu în cazul lui Iov, se spune: „Cunoști tu legile cerului?”.

Ascultarea, și ea, e o taină. „Cine este Acela, că-L ascultă până și vânturile și marea?”

În cazul cu potopul și în legătură cu Noe, mi-am notat mai multe lucruri aci. Au găsit multe „explicații” oamenii în timpul cât Noe lucra la corabie. Părintele Iosif, în cartea Corabia lui Noe, avea o schiță în care erau prezentați oameni cu șabloane și cu aparate de măsură, și cu binocluri, oameni care le dădeau „explicații” celorlalți că nu-i nimic, [nici un pericol]. Până când într-o zi au început să vină stoluri de păsări, tot două câte două, și două câte două animale, să intre în corabie. Atunci a trebuit să amuțească gura „înțeleptului”. Nu mai avea ce să spună. Era o taină.

Ascultarea de Dumnezeu e o taină. Poate că ar trebui să subliniem lucrul acesta pentru noi, așa cum s-a [făcut] aici, că frații au început să [ne conștientizeze de] marea răspundere pe care o avem în fața lui Dumnezeu, în primul rând [în ce privește] comportamentul nostru, al celor care îndrăznim să punem mâna pe Biblie și să spunem un cuvânt cuiva și al celor care cântăm sau spunem o poezie, sau orice lucru facem pentru Dumnezeu.

Au fost așa de minunate observațiile fratelui Traian referitoare la ceea ce trebuie făcut pentru Dumnezeu! Să fie în chip deosebit, căci Însuși Mântuitorul are pretenția asta: „Dacă dați cu împrumut ca să căpătați... dacă sărutați cu dragoste pe cineva... (și așa mai departe), ce lucru neobișnuit ați făcut?”. Domnul are pretenții la ceva neobișnuit din partea noastră. E adevărat că, în tot ceea ce face un om credincios, partea cea mare e partea lui Dumnezeu.

Aminteau frații aici despre anii care au trecut. E adevărat, a fost așa de micuță partea noastră pusă, în anii care au trecut: treizeci, patruzeci, alții au ajuns și la cincizeci de ani de umblare cu Domnul aici. [El Se îngrijește] să ne ridice când suntem căzuți, să ne mângâie în necazurile noastre, să ne întărească atunci când suntem slabi și să ne dăruiască mereu binecuvântarea Lui, călăuzindu-ne, purtându-ne de grijă și ajutându-ne, căci parcă într-adevăr El a dus partea cea mai grea din tot ce ni se pare că a fost greu pe calea Domnului până aici.

Spun lucrurile astea pentru că, în viața omenească - și mai ales aici - e vorba despre Taine, ca în cazul acestui Botez. Botezul e o Taină. Mulți pot să [conteste faptul] că e un Botez [adevărat acela] făcut unui copil mic. Vorbeam odată cu fratele Fulea cu privire la Botez și am ajuns [să ne dăm seama] că atât de mulți sunt cei care, deși spun că există un singur Dumnezeu, o singură credință și un singur botez, totuși trec cu Biblia în mână, călcând Cuvântul lui Dumnezeu. [De exemplul, unui copil mic nu-i dai să mănânce până când nu cunoaște ce vitamine conține laptele sau hrana pentru el? Nu! El se hrănește chiar dacă nu știe asta. Tot această explicație poate fi și în cazul cu Botezul care se face copiilor mici, cum așa de bine e rânduit. Ba, Cuvântul Domnului, care în Noul Testament vorbește despre botez ca despre o latură a tăierii împrejur din Vechiul Testament, merge până acolo că spune: „să fie nimicit din mijlocul poporului un copil care, după opt zile, nu este tăiat împrejur”. (...) Părintele Iosif a fost botezat a treia zi după naștere.

[Aici] e vorba despre omul cel vechi. Așa de repede voiau primii creștini să scape de el! Să-l scape pe copil de firea cea veche, de omul cel vechi. Am putea spune că, într-adevăr, cele ce se petrec la botez înseamnă un prohod, o înmormântare. Prin Taina sfântului Botez, „am fost îngropat împreună cu Hristos”. E o moarte. Aproape că ar putea să se cânte ca la înmormântare la Botez. Pentru că prima parte a Botezului e o înmormântare, o îngropăciune, prin cufundarea în apă. [Cel botezat] a murit față de cele vechi, a fost adus la o viață nouă.

De-aici [încolo] apare marea responsabilitate, mai ales asupra părinților, asupra preotului și asupra nașului. Ei trebuie să fie garanți, ei trebuie să garanteze pocăința și credința viitorului botezat. Trebuie să dea atâta garanție, ca și când mergi la bancă să scoți bani. Dacă girezi pentru cineva cu casa ta care valorează 300.000 de lei, îți dă 300.000 de mii de lei. Dar dacă ceri 7 milioane, trebuie să duci document pentru 7 milioane.

Așa și la noi, cu fiecare botez, trebuie să existe o pocăință ca a aceluia care a căzut în cele mai mari păcate. [Să avem] în fața lui Dumnezeu o revizuire a întregii noastre vieți, ca să ajungem să fim într-adevăr garantul aceluia pe care vrem să-l creștem în frică de Dumnezeu.

Așa înțelegeau creștinii cei de la început botezurile. Așa înțelegeau Taina Nunții.

Astăzi, la noi în oraș, am auzit muzica unei nunți. Și m-am gândit pe urmă, [cutremurându-mă], că s-a scuturat carnea pe mine: „E o Taină... În Biserica noastră se săvârșește o Taină... Uite ce-am făcut cu ea, unde s-a ajuns...”.

Am amintit de hotarele mării, dar putem vorbi și de hotarul țării. Când un soldat își apără hotarele țării, el cu prețul vieții și-l apără.

Am vorbit despre legile țării; un om al legii, când nu-i apărată dreptatea, sare și apără, și condamnă, și dă sentință până la pedeapsa cu moartea, când e vorba să apere dreptatea.

[Cu privire la limbă], m-am gândit că un om al literei, un om al cărții, când unii nu [se exprimă] cum trebuie - și în limba noastră română - [face să] apară atâtea îndreptare. Sare omul și apără!

Și m-am gândit pe urmă la legile lui Dumnezeu: [pentru a le apăra pe acestea], nu vrea nimeni să sară?...

Am găsit într-un ziar niște lucruri foarte interesante, [într-un articol] cu titlul Eroi au fost și vor mai fi: „Vremurile se repetă. Pe timpul împăraților romani, stricăciunile de atunci erau așa ca și cele de azi. În toate părțile: luxuri, jocuri, sporturi și tot ceea ce privea plăcerea și desfătarea cărnii. Între acestea erau și circurile cu așa numitele lupte cu gladiatori. În arenelor romane se strângea un public de câte 70-80 de mii de oameni care se delectau cu luptele ce le dădeau gladiatorii - niște sclavi [pregătiți] anume pentru aceste lupte. În fața publicului, gladiatorii se încăierau la luptă pe viață și moarte. Cel ce biruia îl omora sălbatic pe celălalt și își recăpăta astfel libertatea. Iar publicul se delecta în priveliștea acestor lupte sălbatice; tremura de plăcere când gladiatorul învingător îl ucidea sălbatic pe cel învins.

La un astfel de circ se strânsese [odată] lumea din Roma, în anul 420. Tocmai atunci sosise în Roma un pusnic din Orient, cu numele Telemacos. Luat de valul de oameni, s-a dus și Telemacos cu ei, fără să știe anume unde merge. Dar când a văzut sălbăticia și păgânătatea din circ, n-a mai putut răbda. A sărit în mijlocul circului. Era tocmai momentul când gladiatorul biruitor urma să-l ucidă sălbatic pe cel învins. Și lumea tremura de plăcere. Telemacos a sărit între gladiatori. L-a oprit pe cel ce voia să omoare și a strigat cu glas tare porunca lui Dumnezeu: «Să înceteze această păgânătate».

S-a făcut o tulburare mare. Era un public de 80 de mii de oameni. Acolo era și împăratul Honoriu cu împărăteasa. Telemacos tulburase plăcerea sălbatică a publicului, de a vedea cum furca de fier ucide un om. Și acum publicul striga sălbatic: «Să piară tulburătorul! Să fie ucis tulburătorul! Să li se dea viața celor doi robi, dar să fie ucis tulburătorul jocului!».

Atunci Telemacos, auzind că i se cere viața, s-a întors liniștit spre public, și-a arătat bucuria pentru salvarea celor doi robi, și-a desfăcut pieptul și a primit cu liniște lancea ce i s-a înfipt în inimă.

Dar ce s-a întâmplat? Împăratul Honoriu a rămas atât de mișcat de curajul acestui om, că a doua zi a dat ordin aspru să înceteze în tot [imperiul] jocul cel sălbatic al gladiatorilor. Astfel, prin curajul și jertfa unui creștin, a încetat o păgânătate.

...Cam așa ceva s-a întâmplat și la Oastea Domnului, Într-o vreme când jocurile, petrecerile, chefurile, bețiile ucid sufletele, a sărit în arena acestei țări și a acestor păcate un pusnic coborâtor din Munții Apuseni și a strigat plin de curaj cu glas puternic, porunca lui Dumnezeu: «Să înceteze această păgânătate! Să înceteze această idolatrie! Să înceteze această cumplită ucidere de suflete!». Și, după acest «Telemacos», au sărit în arenă și alți mulți luptători, plini de curaj și au început să strige cu toții: «Să înceteze această păgânătate! Jos cu bețiile! Jos cu jocurile, jos cu idolatria în țara noastră!». Iar publicul a început să strige indignat: «Afară cu tulburătorii! Afară cu cei ce ne tulbură obiceiurile noastre strămoșești! Afară cu cei ce ne tulbură plăcerile! Să piară cei ce ne strică dansurile și datinile noastre naționale!». Și lupta stă acum aici. Vor Învinge cei ce au sărit cu adevărul lui Dumnezeu în arena păcatelor? Desigur! Mai curând ori mai târziu, dar numai cu mari lupte. Căci Satan nu se dă bătut cu una, cu două.

Va avea soarta lui Telemacos cel ce a sărit mai întâi cu adevărul lui Dumnezeu în arena jocurilor și păcatelor? Și vor avea aceeași soartă mulți din cei ce au sărit cu el? Se poate, căci numai prin jertfă se pecetluiește biruința.

Slăvit să fie Domnul, și fronturile Oastei sunt pline de eroi. Eroi au fost și vor mai fi!”

M-am gândit că nicăieri nu se potrivește mai bine [amintirea] acestor rânduri ca aici, în casa fratelui Valer, cu ocazia acestei Taine [care s-a săvârșit], cu ocazia Botezului. Cât de fericiți suntem noi că Domnul ne-a chemat într-o asemenea Lucrare care într-adevăr, a luat o așa mare amploare, [chiar dacă] a început atât de modest atunci când Părintele, prin harul lui Dumnezeu, și-a ridicat glasul în arena păcatelor din țara noastră. Dar noi (...) ne putem bucura pentru că putem vedea roadele pe care le vom culege... nu acum; mai târziu!

Domnul Își are Lucrarea Lui în mână. El e Stăpân peste tot ceea ce se petrece în lume. Numai că n-am reușit să ne dăm atât de bine seama de cât de important e faptul că Dumnezeu a ridicat în Biserica noastră Lucrarea Oastei și că ea își aduce roadele ei binecuvântate nu numai pentru fericirea unuia... pentru că ea se răsfrânge așa ca o undă și cuprinde mereu alte suflete, în măsura în care cei ce s-au [înrolat în rândurile ei] reușesc să rămână alipiți de Domnul, ascultători, smeriți, suportând toate consecințele. Cât de mișcător e ceea ce s-a scris pe timpul Părintelui! În 1933, la 10 ani de Oaste, a fost scris articolul pe care l-am citit aici. Și vedeți că împăratul Honoriu a dat ordin după aceea să înceteze păgânătatea. Noi nu știm ce se va întâmpla mâine. (...)

[Diplomatul român] Nicolae Titulescu a fost omul acela - poate unic în Europa - dotat cu atâta înțelepciune din partea lui Dumnezeu și cu frică de Dumnezeu. Se spune că într-o dimineață, fiind undeva într-o țară străină, persoana care făcea de serviciu în camera lui l-a găsit în genunchi; Titulescu se ruga. Și l-a întrebat de ce se roagă, la care el a răspuns: „Cum aș putea eu rezolva marile probleme care-mi apar în fiecare zi, fără ajutorul lui Dumnezeu?” A rămas acela surprins că el, mirat, i-a răspuns: „Cum aș putea eu, cu propriile puteri, să rezolv marile probleme care îmi vor apărea și astăzi, fără ajutorul lui Dumnezeu?”.

Cât de frumoasă e istoria noastră! Cât de drag ne e să vedem că înainte de noi au fost oameni care s-au purtat [cu credincioșie] ! Într-adevăr, [mulți] oameni din vechime rămân pentru totdeauna o pildă de urmat, pentru omul înțelept.

De aceea, nici purtarea celor [credincioși] de astăzi [nu rămâne nerăsplătită]. Dumnezeu binecuvântează, în urma statorniciei tale și a rămânerii tale cu credincioșie față de El, o mie de generații după tine. Face să fii credincios! Face să-L asculți pe Dumnezeu! Face să-ți încredințezi soarta în mâna lui Dumnezeu!

Nu-i un lucru de mică importanță, chiar dacă nouă ni se pare un lucru de mică importanță faptul că în noaptea asta stăm aici și ne bucurăm cântând, sfătuindu-ne unii pe alții ca într-o școală. Mi-a plăcut când părintele Sabău amintea că Părintele Iosif numea adunările de la Oaste „școlile Oastei”, școli biblice. Fiecare adunare era o școală. Ba, fiecare carte era rezultatul unei școli. Părintele Iosif așa și-a creat cărțile. A deschis un subiect din Biblie [pe care l-a dezbătut în mai multe articole la foaie]. Când a fost gata, a revizuit articolele și le-a publicat la un loc, formând astfel o carte, în urma acestei „școli”. Oastea Domnului este o școală a Duhului Sfânt, o școală a Cuvântului lui Dumnezeu, o școală a Bibliei. Întotdeauna, de la o școală ca asta, ne întoarcem acasă altfel, [mai buni] un pic decât am fost înainte de a veni aici. Se întâmplă ceva întotdeauna în viața noastră. Cei în viața cărora nu se întâmplă ceva trebuie să și-o revizuiască, dacă au vrut să vină cu adevărat la Hristos. Un copil al Domnului, ca și un copil de la școală care azi a făcut o liniuță, mâne l-a învățat pe „a”, apoi pe „b”, întotdeauna vine acasă cu ceva nou învățat la școală. (...)

O, cât de binecuvântate au fost adunările noastre... Când stai o noapte, o după-masă cu frații în adunare, e o hrană și o binecuvântare, și o răcorire sufletească pentru o săptămână sau până la o altă adunare. Dar să vedeți [cum el după ce se stă cu frații împreună o zi și o noapte, și mai o zi, și mai o noapte, două, trei, patru, cinci... Îmi amintesc, în urmă cu mulți ani a fost o școală biblică [ce a durat o săptămână]. Chiar în școală s-a ținut. La urmă s-a făcut un bilanț; au fost aproape două sute de suflete care s-au întors la Dumnezeu, pentru că fiecare zi Dumnezeu o binecuvânta; veneau oamenii din sat să asculte acolo. Ei veneau de curioși și se întorceau acasă oameni noi. Dumnezeu mărea binecuvântarea cu fiecare zi care trecea.

Astea sunt rezultatele statorniciei, umblării și rămânerii împreună cu Domnul și împreună cu frații. Am amintit locul acela din Biblie de la Efeseni în care se spune: „...eu vorbesc în Hristos și în Biserică”. Ce înseamnă a fi în Hristos? A fi o făptură nouă! Dar trebuie să fii și în Biserică. În Biserică înseamnă a fi în părtășie cu frații. E foarte interesant lucrul ăsta. Când suntem în părtășie unii cu alții, Dumnezeu ne curățește păcatele. E un mare lucru și e o condiție să fii și în Hristos, și în Biserică. Deci Taina se realizează (acolo e vorba despre Cununie) asupra aceluia care este și în Hristos, și în Biserică. E un lucru de cea mai mare importanță.

Să medităm asupra acestor învățături ale sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu, pentru ca ele să poată mereu să ne îmbogățească viața noastră, mereu să ne mângâie, mereu să ne întărească... Chiar dacă ar veni vremuri să nu mai putem să ne întâlnim așa ca în noaptea asta aici. Au fost vremuri în care am putut doar să ne rugăm... Îmi amintesc de vremurile în care abia apucai să vină ceasul tău din noapte [pentru rugăciune]. Aranjaserăm aici, cu frații din Arad, când frații erau duși [la închisoare], o rugăciune continuă, douăzeci și patru din douăzeci și patru de ore. Știai: „Acuma fratele... termină rugăciunea. Acuma e rândul meu”. Și mă puneam la rugăciune. [Iar când trecea ceasul tău și te ridicai de la rugăciune], știai că se scoală fratele sau sora cutare și îngenunchează la rugăciune...

Așa de frumoase sunt stările trăirii împreună cu frații! Sunt vremuri în care nu ești cu frații numai să-i vezi, în adunare. [Ci de dorit sunt acelea] când poți fi cu frații în dragostea ta, în părtășia ta, în unitatea ta. Domnul ne-a făcut una. Prin unitatea asta care s-a realizat prin Lucrarea binecuvântată a harului lui Dumnezeu, prin Oastea Domnului, aici în Biserica noastră și-n poporul nostru, Dumnezeu a făcut [o foarte] mare minune. Se interesează [de ea] și oameni de peste țări și mări, care aud că în sânul unei Biserici creștine, așa cum e ea numită, Ortodoxă, în care se practică și păcate, [pe lângă] Tainele lui Dumnezeu, s-a petrecut minunea cea mare, pentru că într-adevăr aici a existat cineva care a avut curaj, ca Telemacos, și a strigat: „Să înceteze păgânătatea! Până când păgânătate cu Botezul? Până când păgânătate cu Nunta? Până când păgânătate chiar cu preoția? Până când păgânătate chiar cu numele de creștin? Până când?...” Iată că Dumnezeu a adus atâta binecuvântare în urma unui om care sa trezit.

De aceea, noi mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a ridicat aici. Pentru că aici L-am cunoscut și vrem aici să rămânem statornici, slujindu-L pe Dumnezeu așa cum spune fratele Traian: „în cea mai aspră muncă”. Poate că alții se bucură, sub perdeaua unei autorizații, altfel... Dar vedem mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu în Lucrare, [chiar] așa cum suntem priviți noi de cei mari (...). Noi nu vedem în toate astea cum Domnul umple paharul și binecuvântează masa celor care vor să-L slujească pe El, în fața potrivnicilor Lui? Există Mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu. Și El, Cel care a început Lucrarea asta binecuvântată, o desăvârșește și o duce la sfârșit (...) în locul unde a ridicat-o și a așezat-o. Și, prin ea, Domnul vrea să ne folosească pentru mântuirea altora.

Să facă Domnul să lucreze harul Său în viața noastră nașterea din nou [despre care a spus El] în noapte aceea, că: „... dacă nu se naște cineva din nou, cu nici un chip nu poate să vadă Împărăția lui Dumnezeu”. Un om născut din nou trebuie într-adevăr să fie, ori pe unde va trece el, un om binecuvântat de Dumnezeu, un om în care să se vadă prezența Domnului Iisus, statornicia, pacea, liniștea. Citeam aici împreună cu fratele Valer despre înțelepciune. Au fost și în timpul acela și apar mereu oameni învățați care sunt gata și încearcă să dezmintă credința în Dumnezeu, pe omul credincios să-l abată [spre necredință], să-l convingă [să nu mai creadă].

„Frații mei, poate oare un smochin să facă măsline sau o viță să facă smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce. Cine dintre voi este înțelept și priceput, să-și arate prin purtarea lui bună faptele făcute cu blândețea înțelepciunii.” Cineva, într-o zi, m-a întrebat, în legătură cu scara lui Iacov, de ce îngerii „urcau și coborau” și de ce nu coborau și urcau. Un cuvânt înțelept spune că toate gândurile bune, toate faptele bune sunt îngeri. Deci sunt atâția îngeri în jurul tău, câte gânduri bune ai. Și fiecare faptă rea și gând rău e un demon. Atâția demoni sunt în jurul tău, câte gânduri rele ai. De aceea spune Cuvântul lui Dumnezeu că îngerii „urcau și coborau”. „Că îngerii se nasc, spune un alt înțelept rabin, aici, din inima ta, prin gândurile tale”. Cât de înțelept spune Sfântul Iacob aici! Și continuă: „Dar dacă aveți în inima voastră pizmă amară și un duh de ceartă, să nu vă lăudați și să nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este pizmă și duh de ceartă este tulburare și tot felul de fapte rele”. Vedeți, apare în inima omului - chiar credincios - o stare în care el e supus unei ispite. Și ispita aceea îl duce până acolo încât [el se poate prăbuși], dacă nu are temelia bine pusă, pe stâncă, așa cum Părintele Iosif arăta: „N-am avut de gând să știu între voi nimic altceva, decât pe Iisus Hristos și pe El răstignit” Oamenii, [mulți dintre ei], se leagă de lucrurile celelalte, din afară. Tot Părintele Iosif spunea: „Dacă nu am reușit să-L imprimăm adânc pe Iisus cel Răstignit în viața Lucrării și a fraților noștri, încă n-am realizat nimic”. În direcția aceasta e întreaga luptă care s-a dat în Lucrarea Oastei Domnului: să întipărească în viața membrilor ei, a fraților noștri, pe Iisus cel Răstignit. Pentru că dacă n-are cineva Duhul Său nu este al Lui. În măsura în care Hristos, prin Duhul Lui, locuiește în noi, noi putem fi biruitori împotriva ispitelor, a păcatelor; și a duhurilor dezbinătoare, a duhurilor mincinoase, lacome, pătimașe, mândre, îngâmfate... Pentru că în atâtea feluri păcatul caută să ne abată, să ne rupă, să ne îndepărteze.

Înțelepciunea care vine de sus știți cum este mai întâi? Curată! Cine lucrează cu metale observă că nu se poate face unitatea între două metale, dacă mai întâi ele nu se curăță. Vine acolo cu răzuitorul; ba, merge până acolo încât pune „apă tare”, să ardă absolut tot ceea ce e necurat acolo. Pentru ca să se poată într-adevăr realiza unitatea. Asta-i dragostea, asta-i înțelepciunea, asta-i ceea ce face harul lui Dumnezeu. Celălalt, care are o altă „înțelepciune”, prin vorba lui, prin cuvântul lui, prin felul cum pune problema, nu dovedește că într-adevăr acea înțelepciune e de la Dumnezeu. Înțelepciunea de la Dumnezeu e aceea care realizează unitate. (...)

Mergeam odată la Sibiu, la o adunare mare de-acolo. În tren era o tânără, străină între frații câți eram în compartiment. Dar, [în urma] discuției [care a avut loc și a ceea ce] s-a imprimat în sufletul ei de la Arad până la Sibiu... s-a pus în genunchi și s-a hotărât pentru Domnul.

În felul acesta am vrea ca, dacă trăim cu cineva împreună sau lucrăm cu cineva împreună, aceștia să ajungă să știe că lângă el a trăit și a fost un om credincios. Așa cum spune acolo, că: „un soț credincios se sfințește prin soția credincioasă”; și invers. Așa se întâmplă când cineva, într-adevăr, trăiește [cu Domnul]. Când vine cineva de la grajd, îi miroase hainele a grajd. Dar dacă ies [cei ce lucrează] la fabrica de parfumuri, toți se plimbă prin oraș la ora aceea, pentru că întreg orașul e înmiresmat.

Asta a vrut Părintele atunci când a spus că vrea să-L imprime pe Hristos cel Răstignit [în noi], pentru ca mireasma cunoștinței lui Hristos într-adevăr să-i cuprindă pe toți.

Când Părintele Iosif a fost întrebat: „Când își sfârșește Oastea Domnului activitatea, când toți fiii Bisericii vor fi ostași?” el a răspuns: „E prea departe atunci... Când toți preoții vor fi ostași, atunci Lucrarea Oastei își va sfârși misiunea”. Vedeți? Spre un asemenea țel se lucrează. Nu stăm cu mâinile în sân și nu spunem că, dacă vine greul, noi cedăm. Nu! Crucea e cea care rezolvă problemele. Vorbeam cu frații într-o zi despre cruce. Ea-i cheia de boltă a rezolvării problemelor în creștinism. Și nici nu vedem astăzi altfel rezolvată problema. Când Mântuitorul, în Ghetsimani, S-a rugat, botezându-și rugăciunea cu sudori de sânge și cu lacrimi, răspunsul I-a fost: „Mâine, ecoul loviturii de ciocan care Îți va străpunge mâinile și picioarele se va auzi până departe”. Dar rezultatul, peste două mii de ani, este că poarta iadului e sfărâmată și cerul se populează cu sufletele răscumpărate prin Sângele curs din rănile făcute de cruce.

Aminteam fraților cazul Moțiunii din 12 septembrie [1937], când frații de atunci s-au hotărât să rămână statornici pe calea pe care au umblat, să nu schimbe nimic, zicând: „Noi vrem să trăim în Biserica noastră așa cum trebuie...”. Dar răspunsul [pe care l-au primit] a fost cam același care I-a fost dat Domnului Iisus. Părintele a fost pus mai departe pe cruce și răstignit. Rezultatul faptului că a acceptat crucea și a acceptat prigoana, și a acceptat caterisirea a fost că, numai peste o jumătate de veac, sunt - cum se bănuiește - peste o jumătate de milion de suflete răscumpărate în țara noastră.

Creștinismul e într-un impas astăzi. Nu vedem nici o altă soluție, decât acceptarea crucii. Acceptarea de către soră a crucii ei acolo unde e pusă ea, acceptarea de către frate a crucii acolo unde lucrează el. Și acceptarea de către fiecare [a crucii lui]. De aceea cântăm noi [despre cruce, numind-o] „puntea” aceea care ne ajută să trecem dincolo. (...) Nu există o altă soluție, dacă vrem să mâncăm anul viitor pâine, decât dacă bobul de grâu, în toamnă, putrezește, pentru ca din el să răsară spicul.

Domnul să ne ajute să putem să ne înțelegem locul și rostul, și felul în care Dumnezeu vrea să ne folosească și pe noi. Noi nu știm câți se vor ridica de-aici și mâine vor plăti mult mai scump decât am plătit noi (unii dintre noi mai mult, alții mai puțin) credința, statornicia și mărturia pe care trebuie s-o dea în fața celorlalți, pentru ca prin ei să se nască biruința și mântuirea celor pentru care Domnul a murit răstignit pe cruce; și să întregească Jertfa Lui cu jertfa lor - cum așa frumos spune fratele [Traian] în poezia [Scrisoare despre jertfă]: „Și, cu orice rând de oameni, cât va fi pe lume harul, / necesară va fi jertfa, necesar va fi calvarul”.

De aceea, pe lângă bucuria pe care o avem acum când sărbătorim Taina sfântului Botez - când un copil e înmormântat față de cele vechi și are și garanția că cei ce vor [ca el] să crească în frică de Dumnezeu așa îl vor crește - ne aducem aminte și de luptele prin care am trecut până aici; și [știm că acestea] vor urma de-acuma și pentru cei care vor păși de-aici [pe urmele Domnului. Dorim] mai ales (cum spunea fratele în rugăciune) ca, copiii noștri să ajungă, atunci când Dumnezeu rânduiește, la nașterea din nou. Căci și ei vor trebui să ajungă să treacă prin nașterea din nou, prin momentul acesta. „Nu-i de-ajuns să fii atins de apa sfântului Botez. Trebuie să fii trecut prin operația mare a nașterii din nou.” Ceea ce am primit [la Botez] e arvuna, e începutul, e baza pusă, la ceea ce Dumnezeu va continua să lucreze mai departe. [Dar] acolo își va avea contribuția și mămica, și tăticul, și nașul, și părintele, și fratele, și sora, și adunarea, și Lucrarea întreagă.

Facă bunul Dumnezeu ca toți copiii fraților noștri și copiii noștri să poată să fie și ei trecuți și ajunși prin lucrarea nașterii din nou și împreună cu toții să moștenim făgăduințele făcute [de Dumnezeu] (...).