Lumina Betleemului

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Mulțumim din toată inima Domnului și Dumnezeului nostru pentru încă un astfel de minunat și binecuvântat prilej. Îl rugăm și pe El să fie în mijlocul nostru și să binecuvânteze cu Duhul și cu Harul Său cel Sfânt fiecare cuvânt pe care ni-l dă. Și Îl mai rugăm ca și pe noi să ne ajute să fim cu toată inima ascultătoare la Cuvântul Său cel Sfânt, pentru ca tot ceea ce ne dă El și ne trimite, prin oricine va deschide gura și Cuvântul Domnului, să găsească pământ bun in inima noastră și să aducă rod așa după cum spune în Sfântul Său Cuvânt că trebuie să fie orice inimă binecuvântată de Dumnezeu.

Un cuvânt din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu la care am vrea ca împreună să gândim, să medităm mai adânc astăzi, este locul din Sfânta Evanghelie cu Nașterea Mântuitorului, în care se spune că atunci când niște păstori pe câmpia Betleemului stăteau de strajă și vegheau împrejurul turmei lor, o lumină mare a strălucit în jurul lor și un înger al lui Dumnezeu le-a adus vestea cea bună.

Despre această lumină de care avem cu toții nevoie, fiecare, în viața noastră am dori din toată inima să adâncim Cuvântul lui Dumnezeu în seara aceasta, între noi. E o seară cu totul deosebită! În seara asta nimeni nu doarme. În toată țara, în lumea întreagă sunt oameni adunați, mai mulți sau mai puțini, fiecare în jurul gândului și dorinței pe care au avut-o și pe care o iubesc în inima lor, ca noaptea aceasta și miezul acestei nopți cu trecerea dintr-un an în altul să-i găsească petrecând în jurul [cui] și în felul în care inima lor a dorit și dorește.

Noi îi mulțumim lui Dumnezeu pentru faptul că ne găsim aici și acum, în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, în jurul Lui Însuși. Să credem din toată inima că făgăduința Lui este adevărată și că „oriunde doi sau trei sunt adunați în Numele Lui, e și El acolo” în mijlocul lor.

Gândiți-vă cu bucurie, gândiți-vă cu evlavie, gândiți-vă cu cutremur sufletesc, gândiți-vă cu toată dragostea inimii... că în mijlocul nostru, în seara aceasta, stă Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. E chiar așa. Dacă ochii noștri cei sufletești ar fi mai curați, ar fi mai deschiși, mai atenți, L-am putea vedea. De multe ori Mântuitorul nostru ne însoțește, căci Cuvântul Lui a spus:

„Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului!”. Dar sunt uneori zile și sunt uneori locuri în care Domnul și mai puternic ne însoțește, și mai adevărat, și mai real este în mijlocul nostru. O astfel de împrejurare, un astfel de loc și o astfel de zi și clipă este aceasta. În chip deosebit, Domnul este în mijlocul alor Lui când, într-un fel cu totul ales și într-o împrejurare cu totul deosebită, ei se adună să asculte Cuvântul Lui și să petreacă în jurul Lui.

Ce bucurie trebuie să fie pentru Domnul când atâtea suflete, mai ales tinere, sunt adunate în seara aceasta aici, să petreacă în jurul Domnului acest ceas, această noapte în care cei mai mulți oameni petrec în jurul păcatului, în jurul diavolului.

Ei n-au pe masă „paharul Domnului”, ci au pe masă „paharul dracilor”. În Cuvântul Sfânt este scris: „Nu puteți bea și paharul Domnului, și paharul dracilor”.

Noi spunem din toată inima: „Da, Doamne, noi nu vrem și nu vom mai vrea niciodată să bem din «paharul dracilor», dar dorim mereu să ne împărtășim din «Paharul binecuvântat», care este Sângele Tău, Jertfa Ta, Cuvântul Tău, Dragostea Ta mântuitoare pentru noi”.

Îi mulțumim din toată inima Domnului și Mântuitorului nostru pentru că într-o seară ca aceasta ne-a dat și nouă să gustăm. Noi stăm acum cu copiii noștri, cu soțiile noastre, cu familiile noastre, cu părinții noștri, cu vecinii noștri, cu prietenii noștri în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, să ne adăpăm din el, să ne hrănim din el.

Îi mulțumim Domnului pentru că în anul care a trecut a fost El cu noi - și să-L chemăm, și să-L rugăm, și să stăruim de El cum au stăruit ucenicii în Emaus: „Doamne, rămâi cu noi, că-i seară!... Rămâi cu noi, că-i seară...”. E seară în lumea întreagă... O seară amenințătoare în lumea întreagă. O seară amenințătoare de furtună, de întuneric, de necaz.

Ce-am face noi dacă n-ar fi Domnul cu noi și dacă nu L-am ruga ca să rămână cu noi?

La lumina din noaptea Betleemului am dori să gândim în chip deosebit în seara aceasta, mai ales că prin lumina aceasta am văzut și noi Lumina. Atunci ne-a răsărit nouă soarele, la miezul nopții, și de atunci peste cerul nostru nu s-a mai făcut noapte. Pentru că unde este Hristos este Lumină, unde este El este zi, unde este El este strălucire.

Acolo nu mai este noapte, nici păcat, nici neștiință, nici necunoștință, nici neascultare. Este totdeauna lumina unei bucurii, a unei mângâieri, a unei mântuiri, a unei fericiri și străluciri veșnice.

Cel dintâi lucru pe care l-a făcut Dumnezeu când a făcut pământul și lumea a fost lumina. Pentru că de lumină este cea mai mare nevoie de la începutul vieții și până la sfârșitul ei. În noaptea aceasta, noi trăim în chip deosebit o noapte minunată, plină de aducere aminte.

În noaptea aceasta, acum cincizeci și nouă de ani, a răsărit în câmpiile noastre lumina Lucrării lui Dumnezeu. Lumina Oastei Domnului.

Lumina acestei Lucrări prin care Dumnezeu ne-a chemat și pe noi la Lumina Sa și în care ne-a descoperit această Lumină minunată.

Ce întuneric era peste hotarele noastre... ca și peste câmpiile Betleemului... până ce a răsărit lumina cea strălucită din care îngerii au spus păstorilor vestea cea bună: „Bucurați-vă! Vi s-a născut și vouă un Mântuitor! Este Hristos Domnul! Voi Îl veți cunoaște după două semne: după smerenie și după curăție”.

Și Domnul Iisus a spus mai târziu: „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima”. O viață plină de blândețe, plină de curăție.

Acestea au fost semnele Domnului nostru Iisus Hristos din noaptea când S-a născut pe câmpia Betleemului... și după care cei care L-au căutat L-au găsit.

Și spune despre ei: „Când s-au întors, erau plini de bucurie...”, pentru că tot ce li se spusese era întocmai cum le-a fost spus de îngeri.

De la întâlnirea cu Mântuitorul, toți cei ce au mers cu inima smerită și cu cugetul curat s-au întors plini de bucurie, pentru că L-au aflat pe El întocmai așa cum li s-a vestit că era: curat și smerit.

Acum cincizeci și nouă de ani, în noaptea Anului Nou 1923, lumina lui Dumnezeu, un înger al lui Dumnezeu, a venit și peste câmpiile țării noastre și a vestit unui păstor care veghea... Care veghea pentru turma lui... I-a vestit lumina și solia cea mântuitoare, care va aduce și peste hotarele țării noastre această lumină, această cunoaștere, această veste dulce că ni S-a născut și nouă Mântuitor.

Păstorul era Părintele Iosif...

În noaptea aceea toți dormeau sau toți petreceau în felurite chipuri, în slujba păcatului. Peste tot era o noapte adâncă, adâncă, fără stele, fără lună, fără nici un senin. Păcatul domnea de la o margine a țării până la cealaltă, de la o margine a lumii la cealaltă.

Acest păstor nu dormea. În „Istoria” Lucrării Oastei (Istoria unei jertfe, vol. 1 - n.n.) este scris ce noapte zbuciumată a trăit el atunci când pe lângă geamurile lui mergeau bețivii chiuind, strigând, urlând... tot felul de vorbe urâte și rușinoase. Cum petrec și astăzi, acolo unde este încă noapte, acei care trăiesc încă fără nici o lumină, fără nici o cunoștință despre un Mântuitor Care a venit să aducă lumina și izbăvirea sufletelor noastre, a poporului nostru, a Bisericii noastre, a țării noastre, a istoriei neamului nostru.

Dar acest om al lui Dumnezeu, care nu dormea atunci, a stat în rugăciune, frământându-se și rugându-L pe Dumnezeu pentru acest popor întunecat care trăiește în păcat și trece dintr-un an în altul cu bagajele de păcate cum trece un călător nenorocit dintr-un vagon în altul cu aceeași traistă plină sau goală. Așa treceam noi dintr-un an în altul, ca niște cerșetori, cu traista plină de păcate, cerșind și trăind din pierzare și din nenorocire, spre osânda veșnică.

Și acest om care se ruga puternic lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului nostru a fost ascultat atunci. Dumnezeu a trimis un înger ceresc, Duhul Său cel Sfânt, care l-a inspirat să facă o chemare, să publice o hotărâre sfântă în toată țara, în toată lumea, chemându-i pe toți cei care doresc mântuirea să se hotărască să o rupă cu păcatul și să înceapă o viață nouă, începând cu noaptea, cu dimineața acelui an nou.

O lumină puternică a strălucit atunci peste hotarele țării noastre - și lumina aceasta a crescut, s-a întins mereu tot mai departe, pentru că Dumnezeu a ales îngerii Săi, trimiși ai Săi, care au aprins câte o luminiță din lumina asta puternică și au dus-o din sat în sat, din hotar în hotar. Până a ajuns la marginile țării noastre, la satele noastre și până la marginile pământului.

Dumnezeu a făcut minunea aceasta! Și El să fie slăvit că a făcut minunea aceasta. Nu numai pentru primul păstor care a primit lumina și solia, ci și pentru ceilalți, care au aprins lumină din lumina lui și au dus-o mai departe, până ce a ajuns la noi.

Să-I mulțumim lui Dumnezeu în fiecare noapte de An Nou, neuitând niciodată solia aceasta care a strălucit atunci și din care și noi ne-am împărtășit. Unde am fi fost noi astăzi? Cum am fi petrecut și noi în întuneric și necunoștință de Dumnezeu ceasurile acestei nopți, nopțile acestor ani, anii acestei vieți... Până am fi ajuns cu toții în întunericul cel mare și veșnic, fără să cunoaștem lumina, fără să ne fi împărtășit din ea.

Acum ce fericiți suntem! Cum ne bucurăm cu toții! Copilașii care spun poezii despre dragostea lui Dumnezeu; tineretul care cântă atât de minunat cântările iubirii lui Hristos; frații care mărturisesc așa de puternic Cuvântul luminos al Harului lui Dumnezeu; surorile noastre, care, cu ochii înlăcrimați, cer puterea prin rugăciune și duc lumina cunoștinței lui Dumnezeu în sufletele copiilor lor. Cum le împreună cele trei degetuțe și le duc la frunte, spunându-le: „Spune cu mama: În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, crescând astfel copiii de la început în lumina cunoștinței lui Dumnezeu, în trăirea unei vieți ascultătoare.

Nu era lumina aceasta peste hotarele noastre înainte de a veni această Lucrare. Eram și noi în întuneric, în osânda și în umbra morții, după cum este scris. Privegherile morților noștri erau pline de vorbe urâte, de fapte urâte, de obiceiuri păcătoase și murdare. Parastasele noastre, înmormântările noastre, nunțile noastre, botezurile noastre, aniversările noastre erau petrecute în întuneric, în umbra păcatului. Cu paharele dracilor și cu cuvintele iadului... În ce întuneric trăiam!

Și noi nu știam că trăim în întuneric și că mergem la osândă. Numai când a venit lumina, lumina aceasta care ne-a deschis ochii, care ne-a deschis inima, acum vedem în ce întuneric eram și în ce întuneric sunt cei care încă trăiesc în această stare.

Dacă n-am fi căpătat lumina, de unde am ști? Nici păstorii n-ar fi aflat calea spre Betleem dacă n-ar fi avut lumina trimisă de Dumnezeu, spre a le arăta drumul și spre a le arăta locul unde găsesc mântuirea și viața lor veșnică.

Ne bucurăm din toată inima de lumina aceasta, dar dacă noi nu ne deschidem sufletul nostru și nu ne deschidem ochii noștri, și dacă nu ne deschidem viața noastră și familia noastră, pentru ca lumina aceasta să vină și să ne îndrume mai departe pe noi, copiii noștri, munca noastră, trăirea noastră, vegherea noastră - atunci în zadar strălucește lumina.

În zadar strălucește soarele pe cer, dacă cineva locuiește într-o peșteră întunecoasă, într-o pivniță închisă. Sau dacă este orb și umblă cu ochii închiși... În zadar strălucește lumina Cuvântului lui Dumnezeu între noi, dacă noi trăim încă în întuneric și dacă nu ne deschidem ochii inimii, sufletul nostru, să primim lumina și să umblăm în ea.

În viața noastră sunt zile obișnuite și sunt zile deosebite. În zilele deosebite, Dumnezeu ne dă har deosebit, bucurii deosebite, împrejurări deosebite și din aceste zile avem amintiri deosebite.

Dacă noi am umbla totdeauna în lumina lui Dumnezeu, fiecare zi ar fi pentru noi o zi deosebită. Noi ne bucurăm numai când vedem anumite fețe, dar ar trebui ca să ne bucurăm ori de câte ori vedem orice față de semen al nostru, pentru că prin fiecare Dumnezeu ne aduce o binecuvântare. Și noi îi putem ajuta pe cei care sunt în stare mai grea decât noi să ajungă și ei la lumină. Și de la cei pe care îi întâlnim mai plini de lumină ne putem înflăcăra și mai mult, ne putem îmbogăți din lumina pe care Dumnezeu le-a dat-o lor.

Astăzi este o zi deosebită. Noaptea aceasta este o noapte deosebită. Ceasurile pe care le petrecem acum sunt niște ceasuri deosebite nu numai pentru că într-o noapte ca asta Dumnezeu a adus în chip deosebit în poporul nostru o lumină deosebită din care noi înșine ne împărtășim în chip atât de minunat, ci pentru că o putem, folosi în chipul cel mai fericit pentru alții, stăruind și mai mult în umblarea în această lumină, în dobândirea acestei lumini.

Să ne deschidem și mai larg sufletul și inima noastră pentru a primi lumina aceasta, fiindcă avem nevoie în fiecare zi de ea. Sunt în viața noastră împrejurări în care umblăm într-o lumină puternică a lui Dumnezeu, simțim puternic călăuzirea lui Dumnezeu în faptele noastre.

Dar sunt uneori împrejurări în care, deși avem lumina lângă noi, nu umblăm în această lumină. Sunt împrejurări în care nu știm ce cale să luăm, ce hotărâre să luăm... Atunci avem nevoie de lumină. Avem nevoie de foarte multă lumină în calea vieții noastre, trebuie să ne rugăm mereu lui Dumnezeu să ne dea lumină în tot ce facem.

În citirea Cuvântului lui Dumnezeu avem deseori nevoie de cea mai mare lumină. De ce așa de felurite sunt înțelegerile față de Cuvântul lui Dumnezeu? Versetele sunt aceleași, cuvintele Domnului sunt aceleași; totuși unii le înțeleg Într-un fel, alții le înțeleg în alt fel. De ce? Pentru că nu au lumină destulă pentru înțelegerea lor.

De ce sunt atâtea felurite credințe și crezuri pe pământul acesta și în lucrarea creștină? Și a Bisericii creștine? Pentru că nu au aceeași lumină sau nu au destulă lumină cei care citesc, cei care mărturisesc, cei care interpretează Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu luminează sufletele noastre atunci când ne apropiem de El cu cele două însușiri despre care este scris că le-a avut Domnul: smerenia și curăția.

Când cineva vine spre Dumnezeu, trebuie să aibă aceste două însușiri: smerenia și curăția inimii. Să nu fim prefăcuți și să nu fim îngâmfați. Cui se îngâmfă și este prefăcut, fățarnic, aceluia Dumnezeu niciodată nu-i împărtășește Lumina Adevărului Său, pentru că Duhul Adevărului nu poate locui decât unde este smerenie și sinceritate.

În Lucrarea Oastei Domnului, de la început au fost, cum am mai spus, aceste două virtuți, aceste două trăsături minunate. Oricui a venit în această Lucrare i s-a cerut să aibă smerenie și sinceritate. Să vină cu un duh smerit și o inimă sinceră, curată, înaintea lui Dumnezeu. Oricine n-a venit cu un duh smerit și cu o inimă sinceră, n-a căpătat nici lumina, nici puterea, nici călăuzirea lui Dumnezeu.

Și cui a venit în Lucrarea lui Dumnezeu cu adevărat cum cere Cuvântul, prin nașterea din nou, prin hotărârea și legământul sfânt, Dumnezeu i-a dat aceasta două virtuți minunate: smerenia și sinceritatea. Câtă vreme omul le-a păstrat, atâta vreme a fost binecuvântat și fericit în mijlocul familiei, în mijlocul Lucrării lui Dumnezeu. Când a pierdut smerenia și sinceritatea, când a căzut în prefăcătorie și în îngâmfare, și în neascultare, atunci a pierdut și binecuvântarea lui Dumnezeu și L-a pierdut și pe Dumnezeu.

Pentru ca să fim călăuziți în toate zilele vieții noastre pe calea cea sănătoasă și adevărată a Cuvântului lui Dumnezeu, ni se cer aceste două însușiri: smerenia și sinceritatea.

Cu smerenie și sinceritate să venim.

Cu smerenie și sinceritate să ascultăm Cuvântul Domnului.

Cu smerenie și sinceritate să ne rugăm.

Cu smerenie și sinceritate să ne apropiem de frați, să trăim în mijlocul Lucrării, să umblăm în mijlocul fraților.

Se spune despre Sfântul Efrem Sirul că, atunci când era un tânăr de 18 ani, deși era crescut de părinți credincioși, într-o familie credincioasă, singurul copil la părinți, el nu era născut din nou și nu umbla cu smerenie și sinceritate înaintea lui Dumnezeu. Și pentru aceasta a fost nevoie de o mare și grea încercare în viața lui.

Părinții lui aveau niște rudenii într-o cetate vecină și l-au trimis odată la rudeniile lor din cetatea vecină. Și băiatul, tinerel, crescut de niște părinți bogați, singurul copil la părinți, întrecut, trecea printr-o pădure. Acolo, pe calea pe care mergea el, păștea o văcuță. Cum avea în mână un băț și vaca nu s-a dat la o parte din calea lui când el a trecut pe cale, a început să lovească vaca, să se dea la o parte din calea lui. Vaca, speriată și lovită, a început să fugă, dar fugea tot pe cale, înaintea lui. Supărat, nervos, ambițios, îngâmfat, băiatul s-a luat la fugă după vacă și o lovea cu bățul până când, speriată, vaca a căzut într-o prăpastie peste care era o punte, nu un pod. Și, căzând în prăpastie, vaca a murit acolo.

Tânărul s-a dus mai departe, a ajuns la rudele lui în cetatea vecină. A petrecut seara fără să-i pese, fără să se gândească la ce-a făcut. Dimineața s-a întors înapoi. când trecea prin pădure, i-a ieșit în cale un om amărât și sărac. Omul i-a zis:

- Tinere dragă, dumneata ai trecut ieri pe calea asta. N-ai văzut cumva o văcuță pe aici, pe lângă cale? Sunt un om sărac, stau aici la marginea pădurii, am cinci copii, nevastă-mea a murit... Și aveam o văcuță de la care îmi hrăneam cei cinci copii cu lapte. Am tot căutat-o de ieri, că am trimis băiatul cel mai mărișor să o pască. Copilul a adormit undeva la o umbră și vaca nu am mai aflat-o. Tânărul, supărat, i-a spus:

- Nu ți-e rușine? Eu sunt văcarul tău? Caută vaca pe unde știi, nu-mi pasă mie de vaca ta. Și a plecat mai departe, iar omul, plângând, s-a dus să-și caute văcuța lui.

Cum a ajuns tânărul acasă, fluierând și cântând, fără să-i pese de ce făcuse, abia a intrat în casă și a spus părinților lui pe unde a fost și cum a umblat, când au intrat în casă doi jandarmi și i-au zis:

- Tinere, dumneata ai trecut ieri spre cetatea aceasta, prin pădurea cutare? Tânărul zise:

- Da.

- Atunci te pregătești să vii cu noi. S-a găsit acolo un om mort. Cineva l-a ucis și nimeni nu știe încă cine e vinovatul. Și, pentru că dumneata ai fost văzut, deocamdată, trecând pe-acolo, vii cu noi.

El a început să se scuze, să se dezvinovățească și să spună:

- Nu-i adevărat, domnule! Eu nu am văzut nici un om. Eu nu am omorât pe nimeni. De ce? Ce-aveți cu mine? Lăsați-mă în pace...

- Se poate că n-ai omorât... nu se știe. Dar deocamdată trebuie să vii cu noi. Până se va găsi cine e ucigașul, deocamdată dumneata ești bănuit, trebuie să vii cu noi.

L-au luat pe acest tânăr și l-au dus la închisoare. L-au băgat acolo. Tot timpul, tânărul spunea:

- Sunt nevinovat!... Sunt nevinovat. Eu niciodată n-am omorât pe nimeni. Niciodată n-am făcut nici un rău la nimeni. Și, de câte ori era scos la anchetă și cercetat, spunea:

- Sunt nevinovat, sunt nevinovat! Cum mă puteți pe mine acuza de această vină? Sunt nevinovat...

Noaptea petrecea în rugăciune, după cum era învățat de părinții lui, spunând :

- Doamne, cum îngădui Tu ca eu să fiu adus la închisoare și să fiu învinovățit de un păcat pe care nu l-am făcut? Cum, Doamne? Apără nevinovăția mea! Sunt nevinovat, sunt nevinovat!

Într-o noapte, i s-a arătat un înger și i-a zis:

- Efrem, tu spui mereu că ești nevinovat... Dar și de vaca săracului ești tu nevinovat?

Atunci s-a trezit în inima tânărului conștiința lui. Atunci i-a venit lumina și atunci a văzut el ce făcuse.

- Doamne, a zis el, da, e adevărat. Tu ești drept în toate căile Tale și în toate judecățile Tale. Am păcătuit înaintea Ta; Te rog, iartă-mă, Doamne. Dacă mă vei scoate de aici, eu voi despăgubi pe săracul pe care l-am păgubit cu mult mai mult decât a costat văcuța lui, iar toată viața mea mă voi strădui să trăiesc voia Ta. Mă predau Ție, mă hotărăsc pentru Tine. Scapă-mă și ajută-mă - și în felul acesta îmi voi împlini față de Tine juruința pe care o fac în noaptea aceasta.

Dimineața, a venit temnicerul și i-a spus:

- Tinere, ai avut noroc! S-a găsit adevăratul vinovat. Ia-ți bagajul și pleacă acasă.

- Domnule temnicer, zise tânărul Efrem, știu eu cine a fost Acela care m-a scăpat pe mine. Și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că El m-a trezit și m-a scăpat și din osânda păcatului, și din întunericul temniței.

S-a dus tânărul acasă și le-a spus părinților:

- Acum să vă mărturisesc eu ceea ce nu v-am spus...

Și le-a spus toată istorisirea lui și cum i s-a arătat, noaptea, lui în închisoare lumina lui Dumnezeu, care i-a trezit sufletul și care l-a călăuzit apoi spre ce trebuie să facă. I-a rugat pe părinții lui să-i dea din mulțimea vitelor două dintre cele mai bune vaci și două pungi de bani, să meargă să-l despăgubească pe omul necăjit.

S-a dus tânărul și i-a mărturisit în genunchi și i-a cerut cu lacrimi iertare și, drept despăgubire, i-a dat două vaci pentru văcuța lui. Iar pentru amărăciunea și durerea pe care i-a făcut-o, i-a dat cele două pungi cu bani, ca să-și poată îmbrăca și hrăni copilașii.

Și a trăit apoi Efrem Sirul în așa fel, încât a ajuns să fie pomenit și astăzi în Biserică, printre Sfinții Părinți, Sfântul Efrem Sirul.

Așa se întâmplă în viața noastră, câte o lumină vine de la Dumnezeu și ne trezește. Deși am fost crescuți, de multe ori, în casa unor părinți credincioși, noi trăim tot în felul lumesc, firesc, al necredincioșilor, fără să ne adâncim în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, judecând faptele noastre.

Facem de multe ori lucruri potrivnice voii lui Dumnezeu și nici nu ne gândim că acele lucruri ar putea fi păcate, decât numai când vine lumina Cuvântului lui Dumnezeu și ne arată „văcuța săracului” de care ne-am făcut vinovați prin diferitele lucruri pe care le facem. Că fiecare avem în viața noastră, dacă ne cercetăm bine, câte o astfel de „văcuță a săracului”, câte un păcat pe care îl facem și pe care nu-l recunoaștem. Poate că mai multe încă, pe care nu le-am lăsat, nu le-am părăsit și nu ne-am hotărât deplin să le părăsim, din dragoste pentru Dumnezeu.

Mai sunt încă credincioși care fac vin, care fac țuică și o vând. Și ei nu cred că aceasta este un păcat. Zic că... Dumnezeu a făcut prunele; că... Dumnezeu a făcut via... fără a se gândi că Dumnezeu nu a făcut din acestea otravă pentru nenorocirea și pentru pierzarea sufletelor și pentru pierzarea familiilor, și pentru nimicirea mântuirii atâtora.

Oamenii credincioși care trăiesc încă în păcate ascunse au câte o „văcuță a săracului” pe care au nenorocit-o, [un păcat la] care nici nu se gândesc că e păcat și că l-au făcut. Câte un păcat ascuns, câte o faptă de care nu se lasă, deși e rea, și trăiesc încă făptuindu-o, fără să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu. Pe urmă vine o lumină deosebită de la Dumnezeu, ca să-l trezească; și numai atunci își dă seama că trăiește în păcat și că acest păcat duce la pierzare. Deși el crede că nu mai are nevoie de pocăință, fiindcă se consideră singur deja pocăit.

Avem nevoie de lumina lui Dumnezeu și trebuie să cerem această lumină. Când este lumină într-o cameră, se vede și praful cel mai mic. Unde nu este lumină deplină, acolo nici gunoaiele cele mari nu se văd. Uitați-vă când pătrunde o lumină curată printr-un geam curat: se vede în lumina aceasta, în raza luminii, și cel mai mic fir de praf căzând. Dar când nu-i lumină într-o casă, pot să fie acolo și straturi groase de praf, nu se vede nimic.

Așa e și în sufletele noastre când noi nu lăsăm să pătrundă lumina Cuvântului lui Dumnezeu; și, dacă noi nu cerem această lumină, trăim în păcate, umblăm în păcate, în obiceiuri urâte și ne mirăm apoi: „Dar ce, și aceasta-i păcat?”... Adică ici-colo câte un cuvânt, câte o minciună mai mică, câte-un cuvânt, câte-o sudalmă mai nevinovată, câte-un pahar, câte-o ceartă, câte-o neînțelegere, câte un gând rău... Toate acestea sunt păcate.

Nu există păcat ușor sau păcat mic. Toate sunt păcate mari, numai că există întuneric în camera noastră, există întuneric în sufletul nostru, există întuneric în viața noastră și de aceea nouă ni se pare că nu-i păcat cutare lucru, că nu-i păcat cutare. Pentru că trăim în ele, ne-am obișnuit să trăim între ele și nu deschidem ușa, fereastra inimii, să intre soarele, să facă lumină acolo.

Ceasul acesta din noaptea aceasta este un ceas de bilanț, un ceas de hotărâre, este un ceas de reculegere sufletească. În cuvântul pe care l-a citit fratele mai înainte era amintit locul din Vechiul Testament unde poporul evreu a ridicat pe un drum o piatră de aducere aminte și a spus: „Eben-Ezer” (până aici ne-a ajutat nouă Domnul).

Eben-Ezer - ajunși aici,

privim tot lungul drum făcut:

ce pași mărunți, ce urme mici,

ce-a trebuit și ce-am făcut?

Gândim cu sufletul durut

la anii ce i-am risipit:

cât am iubit din ce-am avut,

cât am avut din ce-am iubit,

cât am gândit din ce-am făcut,

cât am făcut din ce-am gândit?...

Trebuie să ne facem fiecare o socoteală, pentru că nu știm niciunii dintre noi ce ne mai așteaptă în anul care vine. Așa de lungă ne este o clipă, de atâtea ori!

Unii n-au reușit să sfârșească... Atâtea accidente, atâtea nenorociri, atâtea morți violente, ivite dintr-o dată... Nu numai la bătrâni, ci și la tineri - care cred că au viața înainte.

Atâtea zile n-au ajuns să sfârșească... Atâtea nopți n-au ajuns la răsăritul zilei... E vremea ca fiecare dintre noi să ne facem un bilanț hotărât la o noapte de trecere dintr-un an în altul.

Noi avem motive să-I mulțumim Domnului și Dumnezeului nostru din toată inima în seara aceasta pentru anul care a trecut, pentru anii care au trecut. De câte binecuvântări am avut noi parte în anii care au trecut! Câte nunți frumoase am avut! Câte cântări frumoase am învățat! Câte adunări binecuvântate ne-au umplut ochii de lacrimi și sufletul de bucurie! Câți frați am cunoscut! Câte binecuvântări am primit! Câte rugăciuni ne-a ascultat Dumnezeu și ni le-a împlinit! Câte am cerut și Dumnezeu ni le-a împlinit!

Cât de mult suntem noi datori lui Dumnezeu în seara aceasta pentru anii trecuți, pentru anii care vin! Să-I încredințăm lui Dumnezeu viața noastră și să-I cerem mai multă lumină.

Câte păcate ne-a acoperit nouă Dumnezeu! Aduceți-vă aminte fiecare de câte ori am păcătuit... Ce ar fi dacă Domnul le-ar fi descoperit atunci? Dar Domnul le-a acoperit pentru ca în bunătatea Sa noi să vedem iubirea care ne poruncește să nu mai păcătuim: „Te-am acoperit de data asta, te-am ferit, n-am lăsat să fii cunoscut, dar nu mai păcătui. Că s-ar putea întâmpla ca, la viitorul păcat, să nu mai fii acoperit, ci să fii descoperit dintr-o dată... Ce-ai să faci atunci?...”

Să punem gând și hotărâre astăzi. Cei care l-am cunoscut pe Domnul și ne-am străduit să-L ascultăm, să nu mai păcătuim nici acele mici și mărunte păcate la care am crezut până acuma că am avea dreptul și că nici nu sunt păcate. Să facem și mai multă lumină în inima noastră prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin ascultarea de El, pentru ca să ne dăm seama că acelea pe care le-am crezut noi că nu sunt păcate sunt totuși păcate care ne pot duce la osânda și la pierzarea veșnică.

O muscă sau o mică murdărie, dacă intră în țeava prin care un motor primește benzină, poate opri în loc un tren, o mașină... O mică gânganie, o mică murdărie care intră acolo, înfundă conducta prin care primim lumina și ajutorul, și puterea de la Dumnezeu. Un mic păcat strecurat acolo, între noi și Dumnezeu - și putem să fim duși de el în osânda veșnică.

Avem fiecare dintre noi câte o „văcuță” de care ne-am făcut vinovați. Gândiți-vă la ea. Puneți hotărâre în fața lui Dumnezeu să nu mai păcătuim și luați o hotărâre nouă, să nu ne mai permitem nici ce ni se pare nouă că ne-ar fi permis și Cuvântul lui Dumnezeu ne oprește. Un cuvânt rău, o înjurătură „nevinovată”, un pahar sunt păcate. Un gând rău, o ceartă cu un vecin, o vorbă rea despre o vecină, despre un frate, o neînțelegere cu privire la un lucru... toate sunt păcate și toate ne pot duce la osânda veșnică.

Puneți hotărâre!... Să punem hotărâre în seara aceasta ca, pentru anul viitor, să-L căutăm mai stăruitor pe Domnul, să-L rugăm mai stăruitor pe Domnul. Să o putem rupe cu orice fel de păcat. Să ducem o viață în lumină, în curăție, pentru ca să ne putem cu adevărat apropia, liniștiți și fericiți, de hotarul ceresc la care odată va trebui să ajungem.

Sunt multe gânduri frumoase la care ar trebui să cugetăm în noaptea asta. ,,La hotar de an trecut”... să ne punem faptele noastre în cântarul lui Dumnezeu, fiecare dintre noi. Și, chiar dacă nu putem spune nimănui acest lucru, să spunem în cugetul nostru lui Dumnezeu, când stăm în fața Lui, căci lumina Lui ne cercetează și de El nu putem ascunde nimic din ceea ce avem.

Și din cea mai ascunsă tainiță a inimii noastre să-I încredințăm lui Dumnezeu durerile adânci pe care nu le putem spune nimănui. În sufletele singuratice au loc lupte adânci, încercări grele, frământări prin care trece sufletul. Nimănui nu le putem spune. Chiar cele mai adânci taine ale inimii nu le putem spune nimănui.

Ce apropiere adâncă este între soț și soția lui - și totuși sunt lucruri pe care soțul nu le spune niciodată soției lui și soția nu le spune niciodată soțului. Acele lucruri trebuie să le spunem noi lui Dumnezeu din toată inima. Să cerem lumina Lui, ca tot ceea ce este rău să se spulbere, să se topească și să se înlăture. Tot ceea ce este bun să crească și să aducă rod.

Ce legătură este între o mamă și fata ei! Dar sunt lucruri pe care mama nu le spune niciodată fetei ei, iar fata nu le spune niciodată mamei.

Sunt lucruri așa de adânci, pe care simți că nu le poți spune decât lui Dumnezeu. Spuneți-le lui Dumnezeu!

Sunt așa de adânci legături între noi, între frați și frați și între prieteni și prieteni... Dar sunt lucruri pe care niciodată unul nu poate să le spună celuilalt, pentru că nu ai niciodată încrederea că sufletul căruia îi spui taina ta te va înțelege. Te temi că o să te judece, că o să te osândească și că, în loc să se apropie de tine, se va depărta pentru totdeauna. Numai Domnul nu Se depărtează niciodată...

Lui putem să-I mărturisim tot ce avem pe inimă. Să nu fugim niciodată de Dumnezeu. Să nu ne ascundem niciodată de Dumnezeu. Chiar dacă am greșit, chiar dacă avem în inima noastră adânci dureri și taine pe care ne ferim, să nu le afle nimeni, nu vă feriți de Domnul. Mergeți cu lacrimi, pe genunchi și stați în fața Lui chiar dacă nu puteți spune nici un cuvânt. El vede frământarea inimii. El cunoaște lacrimile sincere ale sufletului.

Mărturisiți-I Domnului și păcatele, și durerile, și temerile, și îngrijorările, și dorințele pe care le aveți; și, pe care nu le puteți spune nimănui, spuneți-le Lui. Cereți-I Lui ajutor și veți vedea cum vi se umple inima de pacea și de bucuria Lui.

Pentru că tocmai asta este dorința Domnului: să fie lângă cei care Îl cheamă din toată inima și să dea mângâiere tuturor celor care au nevoie, dar care nu pot nici s-o ceară, nici s-o primească de nicăieri din altă parte. Dar mai ales veniți cu păcatele, cu inima încărcată de păcate.

Să ne descărcăm înaintea Domnului și să cerem de la El iertarea și mântuirea cu lacrimi și cu dorință sinceră. Și să știm că Dumnezeu ascultă această rugăciune și că ne dă această iertare.

Avem temeri și îngrijorări pentru anul care vine. Sunt în fața noastră probleme pe care nu le putem rezolva. Sunt în fața noastră primejdii peste care credem și ne temem că nu vom putea trece. Veniți cu ele la picioarele Domnului, mărturisiți-I, chemați-L, cereți-I ajutorul Lui, cereți-I lumina Sa.

Dacă sunt lucruri pe care nu știți dacă e voie sau dacă nu-i voie să le faceți... Sunt de multe ori astfel de împrejurări și lucruri în această viață, că unul spune că e păcat, altul spune că nu e păcat. Tu încă nu știi ce să faci în fața unor astfel de lucruri, nu știi pe ce cale s-o iei și nu cunoști pe ce parte s-o apuci. Vino cu ele în fața Domnului și cere-I lumina și ajutorul Lui.

Nu cere - cum se întâmplă de multe ori - de la oameni, că cine iubește păcatul îți va spune că nu-i păcat. Cine iubește beția îți va spune că nu-i păcat să bei. Cine iubește minciuna îți va spune că nu-i păcat să minți ici-colea câte ceva, ca să scapi. Cine iubește lăcomia îți va spune că nu-i păcat să ceri și mai mult pentru un lucru, deși știi bine că nu se cuvine.

Când nu știi ce să faci, când nu știi ce drum să iei, vino la picioarele Domnului. Dar vino sincer și cu cugetul curat, și cu inima smerită și cere-I Domnului și spune-I: „Doamne, nu știu ce drum să iau. Nu știu ce să fac; călăuzește-mă, luminează-mă, ajută-mă”... Și să vezi cum Dumnezeu te luminează, numai să dorești din toată inima ca, atunci când primești lumina Lui, să o urmezi. Când te îndeamnă El: „Ia-o pe calea aceasta!” să o iei pe calea aceasta chiar dacă toți te-ar împiedica. Și chiar dacă ai avea de întâmpinat necazuri din pricina curăției și ascultării. Rămâi curat și ascultător, pentru că atunci Dumnezeu te binecuvântează și te izbăvește.

Scumpii noștri frați și surori, încă o dată zic: să nu uităm noaptea aceasta în care Dumnezeu a adus peste poporul nostru lumina de care ne bucurăm noi astăzi.

N-ar fi cântările acestea pe care le cântăm cu lacrimi;

n-ar fi adunările acestea în care Îl slăvim pe Dumnezeu;

n-am avea noi în mâinile noastre Cuvântul lui Dumnezeu, cartea de cântări, Biblia...

N-am avea în sufletele noastre cunoștința unei rugăciuni, dacă n-ar fi fost această Lucrare, dacă n-ar fi fost lumina lui Dumnezeu venită prin ea, care să lumineze inimile noastre, priceperea noastră, hotarele noastre, frații noștri, părinții noștri trupești și sufletești prin care am primit cunoștința aceasta.

După cum acolo unde încă n-a pătruns această Lucrare e numai întuneric și beție, și stricăciune, tot așa era și cu noi, dacă nu ar fi avut Dumnezeu milă să ne aducă această Lucrare.

Deci, dacă am primit-o, să fim recunoscători pentru ea, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru ea. Și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru Lucrarea aceasta a Oastei, care a adus un fel nou de a înțelege lucrurile în țara noastră.

Lumina lui Dumnezeu, în toate privințele, a adus o tinerime nouă, a adus o țărănime nouă, a adus o preoțime nouă, a adus o familie nouă, o viață nouă, plină de putere și de bucurie și pentru care noi nu suntem în stare să-I mulțumim lui Dumnezeu mai frumos că ne-a ajutat și pe noi să ne împărtășim din ea.

Dar, dacă noi nu prețuim harul acesta și nu trăim în el, Domnul s-ar putea să ni-l ia, cum l-a luat de la atât de mulți. Aduceți-vă aminte câți erau cândva, când veneam la adunări mai demult... Unde sunt acum? Ei au primit harul lui Dumnezeu, dar nu l-au păstrat.

Au primit lumina, dar n-au rămas în ea.

Au primit mântuirea, dar n-au păstrat-o.

Au primit harul lui Dumnezeu, dar nu s-au arătat vrednici de el - și acest har s-a pierdut pentru ei, le-a fost luat.

Atât de mulți dintre cei care cândva au fost în mijlocul adunărilor, care Îl căutau pe Domnul și se bucurau cu lacrimi de Cuvântul și de cântările Lui s-au întors iarăși în lume, au alunecat iarăși în păcat, s-au afundat iarăși în întuneric. Pentru acești oameni, în zadar S-a răstignit Hristos. Pentru acești oameni în zadar a venit Domnul Iisus, în zadar S-a născut El în iesle. În zadar a propovăduit, în zadar a mărturisit, în zadar a pătimit, în zadar a murit, în zadar a înviat. Oamenii aceștia nu vor avea niciodată parte de răscumpărarea lui Dumnezeu, pentru că ei au avut parte de ea, dar au disprețuit-o. Au avut parte de harul lui Dumnezeu, dar l-au călcat în picioare.

Să luăm o pildă cutremurătoare din viața acestor oameni. Noi să ne dăm toate silințele ca, dacă am primit lumina lui Dumnezeu, să umblăm în ea. Dacă am primit harul lui Dumnezeu, iertarea păcatelor, părtășia cu Domnul, îmbierea harului, înfrățirea cu cei credincioși, nașterea și trăirea într-o familie duhovnicească, să ne arătăm vrednici de acest har și să ducem până la capăt mântuirea noastră, bucurându-ne de Domnul, plângând lângă El, rugându-ne Lui, ascultând Cuvântul Său, împlinind voia Sa în fiecare zi și învățându-i pe copiii noștri, pe frații noștri, pe vecinii noștri, pe prietenii noștri, pe rudeniile noastre să ajungă și ele să cunoască harul acesta. Pentru că lumina aceasta nu ne-a fost trimisă numai nouă; ea a fost trimisă întregului nostru popor și întregii noastre Biserici.

O, dacă conducătorii poporului nostru, dacă conducătorii Bisericii noastre ar fi înțeles de la început că aceasta este lumina lui Dumnezeu trimisă spre mântuirea noastră... ce mare lucru ar fi astăzi în mijlocul întregului nostru popor, al întregii noastre Biserici !

N-ar fi numai un număr mic de suflete care să-I cânte lui Dumnezeu din toată inima, în mijlocul bisericii sau lângă biserică, alungați din ea... sau în mijlocul poporului nostru. Întreagă Biserica noastră, toată suflarea ar lăuda pe Domnul, după cum este scris. Și „toată ziua ne-am învăța dreptatea Domnului”, după cum este cuvântul și cântarea.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu se va împlini, chiar dacă unii oameni zădărnicesc, prin împotrivirea față de Cuvântul lui Dumnezeu... zădărnicesc împlinirea lui față de ei.

Nu vor putea totuși zădărnici împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu față de alții. La Dumnezeu, măsura de timp e mia de ani; la oameni este secunda.

Măsura pentru timp, la oameni, este secunda. De aceea omul trece și se grăbește. Dumnezeu are timp și așteaptă. Dacă nu se împlinește în mia aceasta de ani, Dumnezeu poate aștepta încă o mie de ani să se împlinească Cuvântul Său. Noi însă nu putem aștepta. Noi, dacă nu ascultăm astăzi, putem să ne pierdem mântuirea pentru totdeauna. Noi suntem trecători, Dumnezeu este veșnic. De aceea Cuvântul spune: „Astăzi dacă auziți glasul Lui, să nu vă împotriviți, să nu vă împietriți inima”.

Să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu astăzi, pentru că mâine s-ar putea ca harul pe care îl avem astăzi să nu-l mai avem.

Ocazia pe care o avem astăzi să n-o mai avem.

Cuvântul pe care îl avem astăzi să nu-l mai avem.

Mântuirea pe care o putem avea astăzi să nu o mai avem. Pentru că [s-ar putea ca] viața pe care o avem astăzi să nu o mai avem. Atât de mulți au pierdut-o într-o clipă, atunci când ei credeau că sunt mai siguri de ea.

De aceea să auzim și să ascultăm, și să prețuim Cuvântul lui Dumnezeu în inima noastră, pentru ca, împlinindu-l, să ne facem vrednici de făgăduința și de răsplata lui.

Noaptea aceasta este o noapte deosebită. S-o simțim deosebit. Dați-vă silințele să nu vă copleșească somnul. Să nu se închidă pleoapele ochilor.

În noaptea aceasta atât de mulți bețivi, pe drum, nu dorm... atât de mulți bețivi nu dorm, atât de mulți petrecători lumești nu dorm. Tocmai noi, atunci, care suntem adunați în jurul Comorii Cuvântului lui Dumnezeu, tocmai noi să dormim? Să prețuim timpul acesta și să-l folosim, pentru că vom avea din el răsplată și binecuvântare tot anul care vine.

Dacă noi trecem din anul cel vechi în anul cel nou cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui, cu adunarea Lui, cu rugăciunea Lui, cu îndemnurile Lui, cu lacrima și călăuzirea Duhului Său Sfânt, bine vom umbla și frumos vom fi călăuziți tot anul care vine.

Să nu uităm și să ne aducem aminte și la 2 ianuarie, și la 2 decembrie, și la 31 decembrie viitori ce frumos am pornit noi în anul în care am intrat din noaptea aceasta a trecerii din anul cel vechi în anul cel nou. Și să ne aducem aminte de lumina pe care am primit-o, să umblăm în ea.

De harul pe care l-am primit, ca să-l folosim.

De cuvântul pe care l-am ascultat, ca să-l trăim. Că nu degeaba se mărturisește Cuvântul lui Dumnezeu aici.

Fie sub forma cuvântărilor pe care ni le spune Duhul Domnului prin frați, fie sub forma cântărilor pe care Duhul lui Dumnezeu le-a inspirat și care sunt tot Cuvântul lui Dumnezeu, fie că sunt sub forma poeziilor sau a rugăciunilor pe care le spun copiii sau le spun frații, toate acestea sunt lumina lui Dumnezeu care vrea să curățească, vrea să adâncească și să lumineze sufletele noastre, pentru ca să observăm mai bine ce este rău, să nu facem. Și ceea ce este bine, să dorim, să iubim și să împlinim.

Lumina care s-a născut acum 59 de ani, în noaptea spre Anul Nou 1923 - când Duhul lui Dumnezeu a luminat viața Părintelui Iosif și i-a pus pe inimă înființarea Lucrării Oastei Domnului în țara noastră - lumina aceasta a fost o lumină a lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi fost lumina lui Dumnezeu, ea s-ar fi stins atunci.

Dar iată, omul lui Dumnezeu prin care s-a făcut această Lucrare s-a dus. Când și-a împlinit zilele de jertfă, de slujbă, de suferință, de lacrimi, de luptă, de muncă, și Dumnezeu l-a luat la odihna Lui.

Sunt atâția ani de atunci. El a plecat la Domnul la 12 februarie 1938. Iată câți ani au trecut de atunci și Lucrarea lui Dumnezeu crește și sporește, și se întinde mereu. Nu numai în țara noastră, ci până la marginile pământului. În toate țările lumii sunt frați. Să știți că avem frați în Japonia, în Noua Zeelandă, în Australia, în Brazilia, în Canada. În toată lumea sunt frați.

Și în noaptea aceasta, când și noi stăm aici în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, și ei sunt adunați acolo și, cum noi ne rugăm pentru ei, și ei se roagă pentru noi.

Și nu numai pe pământ avem frați. Avem atâția frați care au trecut biruitori în ceruri și „rugăciunile lor - spune în Apocalipsa - se înalță ca tămâia spre tronul lui Dumnezeu”. De ce se roagă ei? Se roagă să ajungem și noi biruitori, se roagă ca și noi să fim credincioși, se roagă să păstrăm și noi credința cum am primit-o, așa cum au păstrat-o și ei; se roagă să avem și noi unitate între noi, smerenie, curăție de inimă, dragoste adâncă și unitate frățească așa cum au avut ei, care au adus Lucrarea Domnului până la noi. Și noi să o putem duce la fel mai departe, până la sfârșit. Pentru ca și noi, la rândul nostru, să ajungem acolo unde sunt ei.

Ce frumos spune despre ei... pe marea de cristal cu harfele lui Dumnezeu în mâini, laudă și cântă... oștiri nenumărate, spunând: „Slavă, slavă, slavă veșnică Ție, Dumnezeul nostru, Care ne-ai răscumpărat și ne-ai sfințit prin Sângele Tău”...

Să ne arătăm vrednici de ei și, în nopți ca acestea, să ne gândim nu numai la frații noștri de pe pământ, din această familie duhovnicească, mare și fericită, și frumoasă, ci și la frații noștri din ceruri, care se roagă pentru noi și așteaptă să ajungem și noi biruitori acolo.

Gândiți-vă: dacă noi vom fi credincioși până la sfârșit, ce frumos va fi când, fie că va veni Domnul și ne va lua pe toți deodată, cum este scris, fie că ne va chema El pe fiecare în parte... Gândiți-vă, când porțile cerești vor fi deschise, noi vom vedea pe marea de cristal pe iubiții noștri care au trecut înaintea noastră în veșnicie: Părintele Iosif, fratele Marini, toți ceilalți, fratele Savu, fratele Teodore, fratele Costane, fratele Faimuță... Toți cei care L-au iubit pe Domnul și au murit credincioși. Mamele noastre, părinții noștri, soții noștri, copiii noștri credincioși...

Cu câtă bucurie ne vor ieși înainte când și noi vom ajunge biruitori acolo! Ne vom îmbrățișa și pe urmă vom fi totdeauna împreună cu Domnul și cu ei.

Așa cum frații noștri se roagă pretutindeni pentru noi, și noi ne rugăm pentru ei. Așa și cei de sus se roagă pentru noi. Noi ne gândim adeseori la ei, pentru că Biserica este comunitatea tuturor celor credincioși de pe pământ și din cer. Domnul Iisus este Capul nostru. Noi suntem Biserica lucrătoare încă, dar ei sunt Biserica biruitoare, cei care au ajuns în cer.

Noi suntem Oastea Domnului care luptă încă. Ei sunt Oastea Domnului care a biruit și sunt acolo sus, la Domnul. Domnul însă este Capul nostru, al tuturor, Conducătorul nostru al tuturor. Pentru că pentru El nu există distanță între cer și pământ; și nu va fi nici pentru noi atunci. Căci, sufletește, și noi acum trăim tot în această sfântă comuniune și părtășie.

Oare când stăm noi și când ne gândim la iubiții noștri care au trecut în veșnicie... nu ne simțim noi atât de aproape de ei? Între noi și ei este un hotar, dar între ei și noi nu este nici un hotar. Ei au putere să treacă peste hotarul care ne desparte pe noi de ei și ei sunt în jurul nostru de fiecare dată. Când noi suntem aici acuma împreună, să știți că nu numai Domnul este aici, nu numai îngerii Lui sunt aici, ci sunt împreună cu El și duhurile înaintașilor noștri, care sunt făcuți desăvârșiți în cer. Ei vin adeseori cu Domnul în jurul nostru și se roagă pentru noi, se bucură de noi. Se întristează pentru cei care cad, pentru cei care se leapădă sau pentru cei care părăsesc Lucrarea. Dar se bucură pentru cei care au rămas credincioși, statornici, hotărâți, cu Domnul până la sfârșit.

Dacă noi ne gândim de ce număr mare de martori suntem înconjurați, atunci noi căpătăm putere mai multă să ducem lupta noastră frumoasă și statornică până la sfârșit.

Gândiți-vă cum Se uită Domnul și cum se uită îngerii Domnului la acei care au fost chemați odată și s-au predat Domnului în această Lucrare, dar acum nu mai sunt. Aceștia, ca să nu aibă de întâmpinat vreun necaz, vreo primejdie sau vreo ispită, sau vreo încercare din pricina Domnului, fie că au trecut în altă parte - unde nu-i chemase Dumnezeu, unde nu-i pusese Dumnezeu, unde nu vrusese Dumnezeu să fie - fie că ei singuri au părăsit Lucrarea și s-au dus iarăși la păcat, iarăși în lume. Fie într-un fel, fie în altul, Domnul Se întristează când privește la sufletele acestea. Cei care le-au iubit, s-au rugat și s-au luptat ca să le aducă la Dumnezeu, cât de întristați trebuie să fie când văd că, în loc să rămână statornici și hotărâți și să nu se teamă de nimic, ci să rămână cu Domnul până la moarte în starea în care erau când au fost chemați, ei au părăsit Lucrarea și s-au abătut ori la dreapta, ori la stânga, unde n-a fost voia lui Dumnezeu și unde nu este locul lor.

Noi să ne gândim bine la aceste lucruri în această seară. Și să ne arătăm vrednici de încrederea pe care ne-a arătat-o nouă Domnul când ne-a rânduit să ne naștem și noi, când ne-a rânduit să ne aflăm și noi în Lucrarea aceasta chemarea mântuirii și când numele nostru a fost scris în cartea minunată a Oastei Domnului. Nici o lucrare de pe pământ nu are un nume așa de frumos. Toate celelalte lucrări au nume altfel. Pot să aibă un nume frumos.

Dar Lucrarea Oastei Domnului are în numele ei Numele Lui. Numele Lui drag și scump. Din pricina Numelui Lui, Dumnezeu o apără. Nu vedeți cum Dumnezeu sprijină această Lucrare? Din toate părțile este urâtă, dușmănită, prigonită, batjocorită, și totuși nici o altă lucrare nu are lacrimi atât de frumoase, cântări așa de frumoase, bucurii așa de adânci, căldură așa de scumpă, cale așa de dulce și de frumoasă.

Bucurați-vă și mulțumiți-I lui Dumnezeu că ne-a chemat la mântuire pe această cale, că ne-a chemat la mântuire și ne-a scris numele în această carte. Că avem înaintași așa de frumoși și suflete de jertfă așa de minunate. Că am avut mame așa de credincioase, tați așa de credincioși, frați așa de statornici și hotărâți pentru Domnul. Și am avut o mărturisire, un cuvânt așa de limpede și de frumos, că nici o povară nu s-a pus pe umerii noștri, ci numai povara iubirii, a dragostei, a cântării, a îmbrățișărilor frumoase.

Să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-a născut într-o așa familie binecuvântată. Când vedem în ce credințe greșite își caută alții mântuirea, pe ce căi întortocheate și rătăcite își caută alții salvarea sufletelor lor... cum să-I mulțumim noi mai frumos că nouă Dumnezeu ne-a dat o cale așa de limpede pe calea părinților noștri, în credința noastră bună și străbună, dar ne-a dat și o lumină așa de mare și de puternică și niște binecuvântări așa de mari cum alții n-au gustat, nu simt, nu știu, nu cunosc. Să ne arătăm vrednici de El și să ne amintim totdeauna cu bucurie și cu recunoștință de acest dar al lui Dumnezeu.

În noaptea aceasta se împlinesc 59 de ani de când s-a născut familia noastră. Dumnezeu a făcut să strălucească atunci o mare lumină peste câmpiile țării noastre și ea a ajuns până la noi. Să-I fim recunoscători, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru părinții care ne-au adus această lumină și care, cu prețul jertfei lor și al ostenelilor lor, ne-o țin aprinsă și ne îndeamnă, și ne sfătuiesc, și ne umplu de bucurie. Și ei umblă, și aleargă, și ostenesc pentru noi.

Să ni-i țină Dumnezeu și să înmulțească numărul lor!

Ne rugăm Domnului să ridice din acest tineret minunat, pe care Dumnezeu l-a ridicat în Lucrare, să ridice părinți credincioși, care să umple locul celor pe care Domnul îi va chema, la vremea lor, la odihna Lui.

Cu cât sunt mai mulți în cer cei care se roagă pentru noi, cu atât mai mulți să fim noi pe pământ care să luptăm pentru Domnul până când vom cuceri tot poporul nostru, tot satul nostru, toată Biserica noastră, ca să fie plină de dragostea lui Dumnezeu de o viață sfântă și de o trăire curată, pentru ca toți să fie fericiți.

Toate mamele să fie binecuvântate de Dumnezeu, să crească copii credincioși. Toți tinerii să fie binecuvântați de Dumnezeu, ca să crească luptători și biruitori pentru El. Toate tinerele să fie binecuvântate, ca să aibă un duh de jertfă, de rugăciune, de lacrimi, de cântare, de slăvire pentru Domnul, de umblare curată, pentru ca Lucrarea Domnului să propășească și, prin Harul Său, să ne binecuvânteze.

Atunci hotarul țării noastre va fi ferit de năvălirile altor neamuri.

Atunci pământul nostru va fi ferit de zguduirea cutremurelor. Atunci câmpiile noastre vor fi ferite de inundații, de nenorociri.

Că Dumnezeu va trimite mustrarea și pedeapsa pentru cei care fac bine și pentru trezirea celor care fac rău. Și, cu cât sunt mai mulți cei care se roagă, cu atâta binecuvântările lui Dumnezeu sporesc. Cu cât sunt mai mulți cei care trăiesc în nevinovăție, cu atât mai mulți suntem mai lângă inima Domnului. Să gândim la aceasta în noaptea aceasta de An Nou.

Și să trecem în anul nou 1982, care vine, mai hotărâți să Îl slujim pe Dumnezeu, să trăim o viață mai curată, mai frumoasă, mai vrednică, ferindu-ne mai mult de păcat și luptându-ne mai mult pentru ceea ce este bine. Și bătrânii, și tinerii, și copiii; și cei în vârstă, și cei tineri să facem în așa fel, ca lumina lui Dumnezeu să crească și Domnul să fie fericit în mijlocul nostru de fiecare dată.

În familiile noastre să Se bucure Dumnezeu. Niciodată să nu biruie diavolul cu cearta, cu nemulțumirea, cu lenevia.

Soților, nu vă culcați niciodată până nu vă rugați împreună cu soțiile și cu copiii voștri.

Mamelor, nu vă culcați, nici nu vă sculați fără genunchi și fără lacrimi împreună cu copiii, ca să-i creșteți în dragostea și în frica lui Dumnezeu.

Cei dintâi vă veți bucura voi, părinții care-i creșteți în frica lui Dumnezeu, pentru că voi veți avea cea mai mare bucurie când veți vedea că copiii voștri cresc nu numai sănătoși la trup, ci sănătoși la suflet.

Dar dacă părinții nu îngrijesc de copii, cei dintâi care sunt nenorociți din pricina copiilor neascultători sunt părinții care nu-i cresc în frica și în dragostea lui Dumnezeu.

Soților, să n-apună soarele peste mânia voastră, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Fraților, nu vă depărtați de căldura unității frățești. Nu primiți învățături străine, încredințări străine și îndemnuri străine, pentru că străinul nu vine să ne facă nouă bine, ci vine să fure, să junghie și să prăpădească. Vedeți, unde au pătruns duhurile străine, cum au nimicit unitatea adunărilor, părtășia frățească, bucuriile și rugăciunile noastre?

Dați-vă toate silințele să vă strângeți cu tot sufletul lângă învățătura și lângă credința pe care ni le-au lăsat nouă părinții noștri de la început. Să nu ne părăsim încrederea noastră de la început, dragostea noastră de la început, credința noastră de la început, ci una pentru totdeauna și cu toți frații să trăim în această unitate și părtășie. Că atunci harul lui Dumnezeu ne binecuvântează cu putere și cu biruință.

Noi trebuie să ne ferim nu numai de păcatele trupești, dar mai ales de cele sufletești. Să trăim în curăție nu numai în ceea ce privește viața noastră trupească, familia noastră trupească, ci mai ales în familia noastră sufletească. Între frații noștri de credință și de învățătură, să trăim așa cum ne-au învățat pe noi de la început părinții noștri. Că, dacă noi vom păstra neștirbite, nestricate, puternice și ținute învățătura și credința noastră, Dumnezeu va păstra și unitatea duhului în încredințările noastre și bucuriile noastre vor fi depline.

Feriți-vă de păcatul trupesc și de cel sufletesc, pentru că păcatul aduce dezbinarea, păcatul aduce interpretarea greșită a versetelor. Nu versetele Domnului sunt greșite, nu versetele fac dezbinarea. Ci păcatul face dezbinarea. Să ne scoatem din inimă păcatul și să ajungem la o unitate deplină cu Domnul și cu frații - și atunci vom fi binecuvântați.

Gândurile acestea am simțit de la Domnul să ni le împărtășim în această noapte împreună. La aceste gânduri să cugetăm în această noapte, după ce vom pleca de aici. Și atâta cât am înțeles din tot ce s-a spus, să ne străduim să trăim.

Noi - știți? - atâta știm cât ne mai rămâne după ce uităm ce-am învățat. Atâta știm: după ce uităm din cât ni s-a spus, ce ni s-a spus. Atâta știm. Ce păstrăm după ce uităm din ceea ce am auzit. Ar fi bine dacă n-am uita nimic din ce am auzit.

Despre Maica Domnului este scris în mai multe locuri din Sfânta Evanghelie: „Și Maria păstra toate aceste cuvinte în inima ei și se gândea la ele”. Să păstrăm și noi toate aceste cuvinte din noaptea aceasta în inima noastră și să ne gândim la ele. Și, din ce am păstrat în inimă și din ce gândim, să ne străduim din toată inima să împlinim cu fapta și cu viața noastră. Și atunci Dumnezeu ne va binecuvânta pe noi, soții noștri, copiii noștri, vecinii noștri, prietenii noștri.

Din pricina lui Lot a fost binecuvântată o Sodomă întreagă și a fost salvată de Dumnezeu câtă vreme a fost el acolo. Din pricina noastră, Dumnezeu poate să salveze satele noastre, orașele noastre, familiile noastre, dacă noi vom fi cu adevărat credincioși.

Dea Domnul ca lucrurile acestea să nu le mai uităm, ci să le împrospătăm mereu în sufletele noastre, până vom ajunge să ne împrospătăm deplin și noi, intrând în Împărăția cerească a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în care nu numai brațele Lui se vor deschide, ci și brațele părinților noștri, ale fraților noștri, ale înaintașilor noștri. Și ei Îl vor binecuvânta pe Dumnezeu pentru că noi am fost credincioși în toate încercările ce s-au ivit în calea noastră și n-am părăsit nici credința, nici dragostea, nici adunarea, ci le-am ținut frumoase și curate, așa cum le-am primit de la început.

Domnul Dumnezeul nostru să ne ajute la acest lucru la toți!

Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm, ajută-ne la aceasta la fiecare dintre noi, să ne putem sfârși calea în brațele Tale și în Împărăția Ta ca niște lucrători și luptători care am lucrat sănătos, am luptat viteaz și am păstrat curată și credincioasă făgăduința și credința, legământul pe care l-am pus cu Tine atunci când ne-am predat Ție pentru totdeauna. Așa Te rugăm să ne ajuți la toți, Doamne, și Numele Tău să fie slăvit acum și în veci, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul!