Problema mântuirii
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Când ne-am ridicat împreună rugăciunile noastre spre Dumnezeu, la întâlnirea noastră, din primele clipe la sosirea noastră aici, i-am cerut Domnului să fie în mijlocul nostru așa cum ne-a promis El, că „oriunde doi sau trei vor fi adunați în Numele Meu, voi fi și Eu acolo”.
Noi Îl cerem și ne rugăm mereu, de la începutul adunărilor noastre, și cu gândurile, și cu dorința noastră, până la sfârșitul adunării, Îl chemăm, Îl cerem, Îl dorim mereu pe Domnul să fie în mijlocul nostru. Pentru că simțim întotdeauna și fiecare dintre noi nevoia Lui, în primul rând.
Când El este în mijlocul nostru, noi nu ne uităm cine vorbește, ci ce se vorbește. Sfântul Apostol Pavel spune unora dintre ucenicii săi niște cuvinte [despre felul] cum să-i privim întotdeauna pe cei ce ne vorbesc. El spune: „Aduceți-vă aminte, când am venit întâia oară în mijlocul vostru eram slab, fricos, plin de cutremur. Cuvântul lui Dumnezeu nu vă era propovăduit atunci cu o vorbire plină de înțelepciune lumească, pentru ca credința voastră să nu se întemeieze pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. Voi ați ascultat atunci cuvintele noastre nu ca pe cuvintele unor oameni, ci ca pe cuvintele lui Dumnezeu, așa cum și erau într-adevăr”.
În rugăciunea noastră am cerut și noi Domnului ca toți cei care ne adunăm aici, fiecare cuvânt ce se va rosti, să nu-l primim ca din partea oamenilor, ci ca din partea lui Dumnezeu, așa cum și este într-adevăr. Domnul este în mijlocul nostru aici; nu numai că e între noi, ci dorim să fie în noi.
Pentru că aceasta este nădejdea Slavei: Hristos în noi - nu numai între noi. Și, dacă El este în noi, cuvintele noastre, gândurile noastre, cântările noastre, rugăciunile noastre sunt ale Lui și ceea ce ne inspiră pe noi este Duhul lui Dumnezeu. Pentru că dorim din toată inima ca fiecare cuvânt ce-l rostim să fie ca din partea Domnului și sufletele care îl aud să-l simtă ca din partea Domnului, prin Duhul Domnului și prin Duhul Adevărului care este în cuvântul ce se rostește; să simtă și să înțeleagă că într-adevăr este Cuvântul lui Dumnezeu.
Și, dacă este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci închidem ochii și, dincolo de fața care ne vorbește și de buzele care ni-l spun, vedem Fața Domnului și Buzele Lui sfinte care se îndură acum să se folosească de niște oameni. Cu cât sunt mai nepregătiți și cu cât sunt mai slabi, cu atâta se vede mai clar și mai limpede, și mai vădit că ceea ce este spus și ceea ce se vorbește este Cuvântul lui Dumnezeu.
Știm că, oriunde ne adunăm, în jurul Domnului și în jurul Cuvântului Său nu vin decât acei pe care Duhul lui Dumnezeu i-a îndemnat și i-a trimis. Nici unul n-ați venit aici fără acest îndemn din partea Domnului Iisus. Unii au biruit piedici mari, obosiți de la munca grea, au venit de la depărtări mari, mânați, trimiși, călăuziți de Duhul lui Dumnezeu.
De ce? Pentru că aici Domnul a pregătit niște cuvinte care sunt Cuvintele Lui și, din toate cuvintele spuse aici și mărturisite de gura Domnului prin frați, Domnul a pregătit pentru fiecare dintre cei care au venit câte unul măcar, de care aceia care-l aud vor avea cea mai mare nevoie.
S-a spus aici despre copii sfinți, despre mame sfinte... Acesta a fost un cuvânt din partea Domnului, o înștiințare pentru copiii binecuvântați, pentru mamele credincioase care cresc copii sfinți, o chemare înaltă. Și ce răsplată slăvită, chiar dacă trebuie la început să treacă prin multe încercări! Toate mamele sfinte au trecut prin încercări mari.
Mama lui Moise, mama lui David, mama lui Samuel, mama lui Ioan Botezătorul, Sfânta Fecioară - Maica Domnului... Toate mamele oamenilor sfinți au avut de întâmpinat și de dus mari încercări și mari lupte, mari jertfe și mari suferințe. Oriunde a fost un copil sfânt, un om sfânt al lui Dumnezeu, omul acesta a fost mai întâi copilul unei mame sfinte. O mamă sfântă s-a rugat pentru el, s-a înfrânat, a suferit pentru el. Chiar dacă nu se vorbește nimic despre mamele acestor oameni aleși, nu există un copil sfânt fără o mamă binecuvântată.
S-a spus despre mama Părintelui Iosif!... Nu știu câți știți istoria acestei mame sfinte, istoria „Bibliei”, a Psaltirii ei. Cândva veți afla mai multe; acum nu-i locul și n-avem timpul să amintim toate acestea, pentru că Psaltirea mamei Părintelui Iosif era o Psaltire care a avut un trecut glorios în poporul nostru. Ea a trecut din mâinile lui Andrei Șaguna în mâinile lui Avram Iancu. Și din mâinile lui Avram Iancu a trecut la tatăl Părintelui Iosif; tatăl Părintelui Iosif a făcut-o cadou mamei părintelui, iar mama i-a făcut-o cadou Părintelui Iosif.
Am văzut însemnarea lui pe prima pagină a Psaltirii, niște cuvinte scăldate în lacrimi pentru mama lui. Cândva le veți vedea. Am vrut numai să spun aceste lucruri ca o mângâiere pentru mamele care cresc copii credincioși.
Oricât de multe încercări și suferințe ar trebui să întâmpine ca să-i crească, să se mângâie că acești copii binecuvântați vor fi cândva acei oameni binecuvântați care vor aduce multe suflete la Dumnezeu; și sufletele acelea nu vor uita niciodată să spună: „Ferice de pântecele care te-a purtat și de sânul pe care l-ai supt”.
În cuvintele spuse pentru mame e un adevăr binecuvântat. Să-l primiți, că e din partea lui Dumnezeu.
Ce am vrut să mai adăugăm la aceasta e că nu-i de ajuns ca acei părinți care au primit un copil binecuvântat să-l crească și să se poarte potrivit voii lui Dumnezeu numai din momentul nașterii lui...
Ci e un adevăr foarte însemnat acesta și însemnați-vi-l: Cine-și dorește copii binecuvântați, aceștia, înainte de a-i avea, trebuie să fie oameni sfinți.
Veți citi istoria mamelor binecuvântate și veți vedea câtă înfrânare, câtă evlavie și câtă credință au avut ele încă înainte de a avea copilul, nu numai după ce i-au avut, ca să-i crească după voia lui Dumnezeu.
Am dorit mereu să-i înștiințăm, mai ales pe tinerii credincioși care se căsătoresc. Încă de la început să țină seama de porunca cea mare și sfântă a înfrânării, a evlaviei, a postului și a rugăciunii. Spre cea mai mare durere și întristare a noastră, sunt multe familii de credincioși care nu cunosc nici înfrânarea, nici evlavia, nici reținerea în posturile și zilele de rugăciune pe care le-a rânduit Dumnezeu. Nu există îngăduință și nu există permisiune, nici când sunt tineri, nici când sunt sănătoși... Nici cei căsătoriți legal să nu-și permită oricând și orice...
Dacă se nasc atâția copii răi, neascultători, infirmi, nebuni, stricați, bolnavi... toți aceștia, în mare parte, sunt născuți așa pentru că părinții lor n-au știut de vremea postului, de vremea înfrânării, de vremea rugăciunii.
Copiii concepuți în zilele oprite de Cuvântul lui Dumnezeu și poruncite pentru înfrânare, pentru rugăciune și pentru evlavie... copiii concepuți în aceste zile când părinții trebuie să se înfrâneze, să se îndeletnicească cu postul și cu rugăciunea... acești copii cresc nebinecuvântați de Dumnezeu și ajung o nenorocire pentru viața familiilor lor și pentru viața celorlalți oameni.
De ce sunt atâția copii neascultători astăzi? Cei mai mulți sunt concepuți în nopțile și în zilele când părinții nu trebuiau să cunoască astfel de lucruri, când trebuiau să trăiască în înfrânare, în post și rugăciune, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu...
De aceea cresc copiii nebinecuvântați, pentru că părinții sunt desfrânați, necredincioși, neascultători. Părinții care doresc să conceapă copii credincioși trebuie să se înfrâneze, să știe de zilele de post, de zilele de rugăciune, de sărbătoare, când Cuvântul lui Dumnezeu le poruncește înfrânarea, evlavia, ascultarea.
E mare lucrul acesta! Și de aceea i-a binecuvântat pe cei credincioși cu copii sfinți, pentru că ei i-au primit prin rugăciune și s-au păstrat în înfrânare, în evlavie atunci când trebuiau să respecte zilele de post și de rugăciune, pe vremea când trebuia să se îndeletnicească cu aceste lucruri plăcute înaintea lui Dumnezeu și să primească apoi de la Dumnezeu copii binecuvântați.
Am văzut tineri perechi care nici nu știau de acest lucru... Frați credincioși... Și i-am spus la sora:
- Nu te-a învățat niciodată mama ta credincioasă aceste lucruri? Și zise:
- Niciodată mie nu mi-a spus nimeni așa ceva...
Învățați-i pe copiii voștri să știe să respecte cu înfrânare și cu evlavie zilele de post, zilele de sărbătoare, zilele de rugăciune. Să nu-și permită decât rugăciune, post și înfrânare în acele zile. Atunci copiii vor fi binecuvântați, vor crește sănătoși în credință, sănătoși la trup, binecuvântați de Dumnezeu, spre fericirea părinților și spre slava lui Dumnezeu, și spre mântuirea celorlalți semeni.
Altfel, vor crește necredincioși, stricați, bolnavi, nebuni și vor fi nenorocire și pe pământ, și sub pământ, și pentru părinții lor, și pentru ei înșiși. Așa cum vedem...
Ce-am vrut să mai aducem aminte astăzi...
Mâine e duminica aceea când se citește în toate bisericile noastre Evanghelia cu „tânărul bogat” care a venit la Domnul. Scrie despre el și Sfântul Evanghelist Matei, și Marcu, și Luca. Fiecare amintește una dintre părțile interesante ale vieții acestui tânăr. Am dori să amintim aceste lucruri nu numai pentru că mâine e duminică și se citește în bisericile noastre această evanghelie, ci pentru că în ea sunt cuprinse niște lucruri de foarte, foarte mare însemnătate pentru fiecare dintre noi.
Am vrea să citim împreună această Evanghelie și după aceea să gândim adânc asupra înțelesului acestor adevăruri pe care Mântuitorul ni le-a înfățișat și la care e bine dacă fiecare dintre noi luăm bine seama, pentru că într-una dintre aceste șapte probleme cuprinse în această Evanghelie ne găsim fiecare dintre noi. Să ne cântărim fiecare în lumina și în Cuvântul voii lui Dumnezeu și să ne cercetăm noi înșine în care dintre aceste stări suntem.
Vom citi din Evanghelia după Sfântul Marcu, capitolul 10, începând cu versetul 17, deși mâine se citește capitolul 18 din Evanghelia de la Luca. E același lucru însă aici e ceva mai aproape de înțelegerea și de starea noastră descrisă în Cuvântul lui Dumnezeu:
,, Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om care a îngenuncheat înaintea Lui și L-a întrebat: «Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică? ».
«Pentru ce Mă numești bun?» i-a zis Iisus. «Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.
Cunoști poruncile: Să nu preacurvești; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înșeli; să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta.»
El I-a răspuns: «Învățătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinerețea mea».
Iisus S-a uitat țintă la el, l-a iubit, și i-a zis: «Îți lipsește un lucru: du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ți crucea și urmează-Mă».
Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuții.
Iisus S-a uitat împrejurul Lui și a zis ucenicilor Săi: «Cât de anevoie vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții!».
Ucenicii au rămas uimiți de cuvintele Lui. Iisus a luat din nou cuvântul și le-a zis: «Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogății să intre În Împărăția lui Dumnezeu!
Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu!».
Ucenicii au rămas și mai uimiți și au zis unii către alții: «Cine poate atunci să fie mântuit?».
Iisus S-a uitat țintă la ei și le-a zis: «Lucrul acesta este cu neputință la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putință la Dumnezeu»” (Mc 10, 17-27).
Să ținem minte niște lucruri foarte însemnate pentru fiecare, pentru că noi trebuie să știm: „Nici unul dintre cuvintele lui Dumnezeu nu e lipsit de putere”, nici de înțeles, nici de adevăr.
Sunt șapte probleme mari:
1. o mare problemă - problema mântuirii;
2. o mare grabă;
3. o mare întrebare;
4. un mare răspuns;
5. o mare condiție;
6. o mare întristare;
7. un mare faliment.
1. Prima problemă este problema mântuirii. Mântuitorul era atunci în cetatea aceea. Și el, tânărul bogat, foarte, foarte ocupat cu atâtea treburi de peste zi, deși a auzit că Mântuitorul este acolo și propovăduiește Evanghelia de mult timp, a alergat la Mântuitorul în ultimul moment.
Ce bine când omul se preocupă de mântuirea sufletului său! Însă nu-i bine să lase acest lucru pentru ultimul moment. S-a întâmplat că acest tânăr L-a mai ajuns pe Domnul; dar se putea întâmpla, cum foarte mulți dintre cei ce lasă lucrul mântuirii și problema mântuirii până în cel din urmă moment, să nu mai ajungă niciodată să-L mai întâlnească pe Domnul Iisus. Câteva clipe dacă ar fi întârziat acest om, nu-L mai ajungea nici el pe Mântuitorul.
O mare problemă este problema mântuirii. Nici una nu-i mai mare decât ea. Orice lucru poate să facă omul, la orice vreme, dar mântuirea sufletului nu se găsește oricând.
Există o vreme când Mântuitorul este în fața noastră...
Există o vreme când Mântuitorul trece pe lângă noi...
Există o vreme când Mântuitorul este aproape de noi, de cetatea noastră... în satul nostru, poate chiar și în casa noastră.
Acest lucru este de cea mai mare însemnătate; să ne preocupăm atunci de mântuirea sufletului nostru. Nici una dintre probleme nu-i mai importantă decât asta.
Oamenii se preocupă astăzi de orice. Și de multe probleme. Cele două mari probleme care preocupă astăzi omenirea sunt foamea și războiul. N-auzi nicăieri decât oameni îngrijorați de aceste două lucruri. Pot fi și acestea însemnate, dar mai însemnată este mântuirea sufletului nostru.
Dacă noi n-avem mântuirea sufletului nostru, poate să fie belșug de pâine, belșug de toate, în zadar...
Dacă n-avem mântuirea sufletului, poate să fie pace cât e întinderea lumii acesteia... Nouă nu ne folosește la nimic, pentru că odată și odată viața noastră tot încetează. Odată și odată viața noastră de pe pământ tot se sfârșește. Că se sfârșește în foame sau se sfârșește în război, sau se sfârșește pe pat liniștit, sau undeva într-un accident, într-un fel trebuie să se sfârșească această viață, pentru că tot ce are început are și sfârșit.
Dar nu este tot una cum sfârșește viața noastră: dacă sfârșește o viață mântuită sau sfârșește o viață pierdută. Nu problema războiului și a foamei sunt în primul rând cele mai arzătoare probleme, ci problema mântuirii este cea mai arzătoare problemă pentru fiecare dintre noi.
E fericit acela care și-o pune! Despre acel tânăr spune o Evanghelie că era un fruntaș... Altă Evanghelie spune că era tânăr... Altă Evanghelie spune că era un om... Un om, unul tânăr și unul dintre cei de frunte. Poate fruntaș prin studiile lui, poate fruntaș prin funcția lui. Poate fruntaș în alt fel... Oricum, era un om care a înțeles însă, în ultimul moment, că trebuie să caute mântuirea - și a alergat la Iisus. Și ce bine că L-a găsit! Și spune că a alergat înaintea Lui, în ultimul moment, a îngenuncheat și i-a spus: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”.
Nu există un început mai frumos! Nu există o întâlnire mai frumoasă a cuiva cu Dumnezeu decât în felul acesta: să îngenunchezi înaintea Lui și să te preocupe singura și cea mai arzătoare problemă: problema mântuirii sufletești. „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” În altă Evanghelie spune: „Ce bine să fac?”.
E o problemă foarte însemnată! Nu știu câți dintre noi ne-am pus-o cu adevărat, în modul cel mai arzător.
Îl binecuvântăm pe Domnul pentru toți acei care, din tinerețea lor, au făcut acest legământ, care s-au hotărât pentru Domnul și au venit la Domnul. Și au ascultat și Domnul i-a ascultat. S-a oprit lângă ei, i-a iubit și le-a răspuns: „Știi ce să faci”. Mântuitorul l-a pus la încercare pe acest tânăr și i-a zis: „Știi poruncile... să nu faci... să nu faci... să nu faci...’’
Mântuirea nu stă în „să nu faci”. Mântuirea stă în „să faci!” Legea scrie: „Să nu faci... să nu faci... să nu faci dar Mântuitorul a adus o altă lege: legea dragostei, care spune: „Să faci”.
„Ce vreți să vă facă vouă oamenii, să faceți și voi la fel”. Să nu faceți ca păgânii. Să faceți mai mult ca păgânii. Păgânii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. Voi trebuie să-i iubiți și pe cei care vă urăsc pe voi. Păgânii fac bine la cei care le fac bine. Voi trebuie să faceți bine la cei care vă fac rău.
În felul acesta Mântuitorul a legat mântuirea nu de porunca „Să nu faci”, ci de porunca cea mare „Să faci!”. Cuvântul acesta pe care Mântuitorul l-a spus cuprinde nașterea din nou și viața veșnică.
Aș vrea să facem o întrebare aici: Și-au pus într-adevăr toți cei care suntem aici această arzătoare și unică, și însemnată problemă a mântuirii cu adevărat? Slăvit să fie Domnul! Cunoaștem atât de multe suflete și fețe de aici pe care se vede lumina Domnului și pacea iertării primită prin pocăință și prin nașterea din nou. Dar poate că sunt aici și suflete care n-au fost niciodată în fața Domnului cu această problemă arzătoare... Care nu și-au pus încă din tot sufletul lor, mai presus de orice altceva, problema mântuirii.
Acestor suflete am vrea să le aducem astăzi în față pe acest tânăr din Evanghelie. Un tânăr!... N-a așteptat până când să fie bătrân... N-a așteptat până când să fie bolnav... N-a așteptat până când să fie sărac... Ci a venit când era fruntaș, când era în culmea puterii sale, a tinereții sale, a situației sale materiale - și a venit la Domnul Iisus punând problema mântuirii sale.
Dragii mei frați și surori, cunoscuți sau necunoscuți, Dumnezeu vă știe și EI ne cunoaște pe fiecare. Am spus, Domnul a rânduit cine să fie aici și ce să se vorbească aici. Și Domnul a rânduit, că El a știut cine vine și care e starea fiecăruia.
Domnul a rânduit aici câte un cuvânt pentru fiecare. Poate că cuvântul acesta este trimis în chip deosebit acum acelora care niciodată nu s-au întâlnit încă cu Hristos. Poate că sunt aici suflete care nu și-au pus problema mântuirii mai arzătoare decât orice. Au zis: „Întâi să mă căsătoresc”. Sau au zis: „Întâi să-mi fac casă”; sau „Întâi să-mi căsătoresc copilul”; sau au zis: „Întâi să-mi aranjez alte probleme... Și după aceea voi vedea și de problema mântuirii”.
Nu, dragii mei! Învățați de la tânărul din Evanghelia de astăzi să puneți mai presus de orice problema mântuirii, în primul rând, că după aceea se pot rezolva ușor și celelalte lucruri, dacă Dumnezeu va mai îngădui să mai avem timp, să avem zile, să avem ceasuri în viața noastră.
Dar ziua de mâine nu-i sigură pentru nimeni, nici ziua de astăzi nu poate fi chiar sigură pentru toți. Atât de mulți care încep dimineața nu sfârșesc această zi niciodată sau, de cele mai multe ori, seara, în pace. Atât de mulți care au început seara nu mai ajung dimineața în pace, pentru că viața nu-i sigură pentru nimeni, dar moartea e sigură pentru toți. Atât de mulți și-au sfârșit pe neașteptate ziua și viața! De aceea problema mântuirii este cea mai importantă pentru fiecare.
Să vă puneți această problemă! Că, dacă întâi căutăm Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, celelalte ușor ni se dau pe deasupra, toate, că știe Dumnezeu că avem nevoie de ele. Dar dacă n-avem mântuirea sufletului nostru, ce facem?
Pe frontispiciul unei școli mari, înainte, era scris:
„Cartea este necesară!
Pâinea este necesară!
Dar Hristos este cel mai necesar!”.
Ne trebuie carte, ne trebuie pâine - toate sunt adevărate, dar Hristos ne trebuie mai mult în primul rând. Ne trebuie viață, ne trebuie hrană, ne trebuie pace, ne trebuie de toate, dar mântuirea sufletului nostru, iertarea păcatelor, împăcarea noastră cu Dumnezeu, nașterea noastră din nou, asta ne trebuie în cel dintâi rând și fiecăruia. Că, dacă noi ne-am întors la Dumnezeu cu adevărat, și pâinea e mai binecuvântată și ne-o așteptăm în mod mai cinstit, mai frumos, mai vrednic.
Și cartea este mai binecuvântată, pentru că-i înțelegem lumina și o iubim și mai mult și atunci știm ce să alegem din tot ce auzim și din tot ceea ce citim: numai ce este spre folos și spre mântuirea noastră și a semenilor noștri. Dar dacă noi nu-L avem pe Dumnezeu, și pâinea o câștigăm cei mai mulți în mod necinstit, și cartea nu folosește cuiva decât să ajungă mai rău, mai stricat, mai nefericit decât era dacă n-avea carte.
Cu Hristos toate sunt binecuvântate. Fără El, acestea n-au nici o valoare, ci, dimpotrivă, păcatul le otrăvește și ajung o nenorocire și pentru cel care le cere, și pentru cel care îl ajută să le aibă sau are de a face cu el.
2. A doua problemă importantă este graba. În căutarea mântuirii trebuie grabă. În căutarea mântuirii nu trebuie amânat de azi pe mâine. Au fost foarte mulți care au amânat pe mâine, dar n-au mai ajuns mâine, pentru că a venit nenorocirea.
Cunoaștem o mulțime și o mulțime de cazuri, nu ne-ar ajunge timpul să le enumerăm pe toate la rând, însă fiecare dintre noi, dacă ne aducem aminte și putem privi în jurul nostru, vedem atâtea cazuri și nenorociri în viața acelora care au avut ocazia să se întoarcă la Dumnezeu, dar au amânat.
„Lasă pe mâine, lasă pe mai târziu, lasă pe anul viitor”... Și în felul acesta, păcatul i-a cuprins și i-a nimicit, și i-a luat în pierzare pe toți.
Al doilea lucru după aflarea trebuinței mântuirii este graba. Nu mai amâna! Spune Cuvântul Domnului așa: „Luați seama, câtă vreme se spune: «Astăzi!»”, nimeni să nu-și împietrească inima, ca „să nu se trezească venit prea târziu”. Mulți au venit prea târziu!...
În pilda cu cele zece fecioare avem o foarte tristă înștiințare și o foarte serioasă înștiințare pentru fiecare dintre noi. Să nu amânăm problema mântuirii, să nu lăsăm grija pregătirii noastre pentru întâlnirea cu Dumnezeu pentru mâine sau pentru mai târziu.
„Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile”, „Căutați pe Mântuitorul câtă vreme se poate găsi”. Acest tânăr L-a găsit pe Mântuitorul chiar în clipa când El era să plece.
Știe Domnul de câte ori va mai trebui să mai fie aici adunări și cercetări biblice...
Știe Domnul dacă vom mai ajunge sau nu. Dacă toți câți suntem în seara aceasta aici vom mai ajunge încă o dată sau încă o seară, sau încă o zi în care să ni se predice Evanghelia și să ni se spună chemarea Mântuitorului.
E bine ca cei ce aud acum să primească această chemare, să aranjeze problema mântuirii câtă vreme Domnul este aproape, câtă vreme noi încă suntem în viață, câtă vreme cei care n-au încă mântuire, Îl mai au pe Domnul în fața lor și pot să se întoarcă la El, ca să capete iertarea păcatelor și pacea cu Dumnezeu.
3. Întrebarea aceasta: „Ce să fac ca să pot fi mântuit?” este cea mai mare întrebare. Foarte mulți oameni pun foarte multe întrebări: și când citesc cuvântul lui Dumnezeu, și când se predică Evanghelia, și când merg pe drum, și în distracțiile lor pun foarte multe întrebări.
Unii cercetează Biblia ca să afle profeții de războaie, despre timpurile din urmă, despre Armaghedon și cine știe despre ce, despre împărăția de o mie de ani... Cercetează Biblia ca să găsească acolo motive de a se certa pe chestii religioase unii cu alții. Aceasta este o cercetare vinovată a Cuvântului lui Dumnezeu.
Cea mai bună cercetare este aceea când omul caută cum poate să fie mântuit și întreabă el Biblia: „Ce să fac ca să fiu eu mântuit? Ce să fac ca să am eu păcatele iertate, să am iertarea și împăcarea cu Dumnezeu?... Ce să fac?”.
Aceasta este cea mai mare întrebare și cu acest gând trebuie să cercetăm noi Biblia. Și această întrebare trebuie să o avem noi totdeauna înaintea Domnului: „Ce să fac? Ce bine să fac? Ce bine să fac?”.
Domnul Iisus a spus atunci: „Primul bine pe care poți să-l faci este să asculți Cuvântul lui Dumnezeu!”. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea lui și să Mă urmeze”. Și „Unde voi fi Eu, acolo va fi și ucenicul Meu”.
4. Cel dintâi lucru este nașterea din nou. Cuvântul pe care ți-l spune Domnul, răspunsul cel mai potrivit la întrebarea „Ce să fac să fiu mântuit?'” este: Să te naști din nou! Să te predai Domnului, să te hotărăști pentru El, să începi o viață nouă cu El, ca să capeți iertarea păcatelor. Și aceasta este cel mai însemnat lucru.
Acuma suntem în postul Crăciunului, așteptăm Nașterea Mântuitorului, așteptăm Nașterea Fiului lui Dumnezeu, Care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoși, Care a venit în lume să ridice păcatele lumii, Care a venit în lume să-Și dea viața pentru toți oamenii.
Toți copiii se nasc ca să trăiască...
El S-a născut ca să moară!... Să moară pentru noi toți. Dacă El n-ar fi murit, noi nu ne-am fi putut ridica niciodată ochii cu nădejde spre mântuirea lui Dumnezeu. El a venit să moară pentru noi toți, în locul nostru, și El Și-a dat Viața ca să avem iertarea și răscumpărarea păcatelor.
Cel mai mare lucru este iertarea păcatelor.
Suntem în vremea postului... Foarte mulți s-au mărturisit și s-au împărtășit, poate că... Alții poate că vor face acest lucru, pregătindu-se spre întâmpinarea Sărbătorii minunate a Nașterii Domnul Iisus. Dar oare ne-am pus noi întrebarea cu adevărat: în mărturisirea aceasta, în această Taină a Pocăinței, am pus noi cu adevărat tot sufletul nostru, lacrimile noastre, gândul nostru hotărât de a ne întoarce la Dumnezeu și a ne mărturisi cu adevărat în fața lui Dumnezeu, ca să căpătăm iertarea păcatelor?
Pentru că numai în urma unei mărturisiri adevărate și-n urma unei pocăințe adevărate se capătă iertarea păcatelor.
Sfinții Părinți spun: „Nu există mai multe pocăințe; una singură există”. Și aceasta este nașterea din nou, taina convertirii, taina transformării noastre, taina pe care Mântuitorul nostru a spus-o lui Nicodim în Ioan capitolul 3, când el vine și spune: „Învățătorule, știu că ești un trimis de la Dumnezeu, că nimeni nu poate să facă faptele pe care le faci Tu, dacă nu-i Dumnezeu cu el”.
Mântuitorul i-a spus limpede și repede, și i-a tăiat-o scurt: „Dacă nu vă nașteți din nou, cu nici un chip nu veți vedea Împărăția lui Dumnezeu!”.
Și omul acesta întreabă cum poate un om bătrân să se nască din nou încă o dată. Nu înțelegea! El înțelegea firește, cum înțeleg și astăzi, tot firește, cei mai mulți. Cei mai mulți cred că la Ioan capitolul 3 este vorba despre botez... Nu-i adevărat! Acolo-i vorba despre naștere din nou, despre pocăință. Pocăința este o taină între cele șapte Taine ale Bisericii noastre. Și Pocăința aceasta este nașterea din nou.
Mântuitorul îi cere lui Nicodim: „Să te naști din nou, din «apă» și din «duh»!...” Nu din apa cea moartă care nu naște nici un duh, ci din „Apa cea Vie” - care este Cuvântul lui Dumnezeu care curăță mintea și înnoiește mintea - și din Duhul lui Dumnezeu, Care este puterea și care înnoiește inima omului. Cele două însușiri ale omului: mintea cea nouă și inima cea nouă - asta este nașterea din nou și făptura cea nouă.
Aceasta este lucrarea pe care o cere Dumnezeu.
Nu-i vorba despre botez la Ioan capitolul 3. Este vorba despre nașterea din nou, căci este legământul, hotărârea, predarea în slujba lui Dumnezeu, care este Taina Pocăinței instituită în Biserica noastră, care înseamnă această convertire și înnoirea vieții omului, fără de care nu există mântuire.
Spune: „Dacă nu te naști din apă și din duh”... adică din Cuvântul lui Dumnezeu care înnoiește inima, cu nici un chip nu vei putea intra în Împărăția lui Dumnezeu.
În versetul 3 spune: „nu vei putea vedea”...
În versetul 5 spune: „nu vei putea intra”... fără nașterea din nou.
Și Cuvântul Domnului, în atâtea locuri, întregește acest adevăr și îl spune limpede. Numai oamenii care au întuneric peste mintea lor sau sunt preocupați nu de trăirea și de ascultarea, și de înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, ci de niște gânduri firești, lumești, pământești... aceștia nu înțeleg adevărul și aceștia au peste mintea lor o maramă care le ascunde adevărul.
Adevărul acesta este! Și, dacă suntem în zilele sfântului post, și, dacă trebuie și simțim - și în Cuvântul, și în credința noastră este rânduiala aceasta de mărturisire și pocăință - atunci aceasta să o facem. Pentru că aceasta este ceea ce cere Dumnezeu de la noi. Pocăința, care nu-i de patru ori pe an sau de o sută de ori în viață, ci este o singură dată, care rămâne pentru totdeauna și trăiește, și viețuiește, și lucrează, și rodește în noi viața cea nouă, curată și sfântă pe care a cerut-o Domnul și pe care apoi trebuie să o trăim așa cum o cere El.
Pentru că numai în felul acesta, căpătând iertarea și păstrându-o, noi ne putem face vrednici să intrăm pe porți în cetate, pentru că este scris: „Nimic întinat nu va intra acolo!”. Nimeni care trăiește în stricăciune și în minciună. În spurcăciunea ascunsă, în spurcăciune lăuntrică și în minciună, și în prefăcătorie în afară.
Să înțelegem deci, din Evanghelia aceasta sfântă și din porunca aceasta sfântă, ce este necesar pentru noi toți. Cine a trecut prin Taina aceasta a Pocăinței, adică a nașterii din nou, să se păstreze acum curat, așa cum l-a sfințit Domnul. Dacă i-au fost iertate păcatele, să rămână în această curăție, ca să se poată bucura pentru totdeauna; în orice vreme va veni chemarea Domnului, el să poată merge fericit și liniștit la Domnul, știind sigur că păcatele îi sunt iertate prin harul lui Dumnezeu și că el, păstrându-se în curăție și în ascultare, și-a păstrat acesta după ce și-a făcut curățire în casă, el și-a păstrat curăția până la sfârșit.
5. Condiția aceasta este pusă clar de Domnul în Cuvântul Său. Este răspunsul lui Hristos. Dar în fața acestui răspuns, mulți rămân nehotărâți și necredincioși ca acest tânăr din Evanghelie.
Să ne slujească tuturor ca un avertisment foarte serios, ca un exemplu foarte important: ce înseamnă începutul bun și sfârșitul rău!...
Ce frumos a început acest tânăr! S-a grăbit să vină, L-a ajuns pe Domnul, a îngenuncheat în fața Lui, I-a vorbit așa de frumos lui Dumnezeu, a cerut așa de limpede un răspuns și Domnul i-a spus așa de clar care este răspunsul mântuirii...
Dar când a aflat condiția, tot elanul, toată voioșia lui, tot avântul lui frumos de la început s-au ofilit dintr-o dată. El și-a aplecat capul întristat când Mântuitorul i-a pus condiția: „Leapădă-te de lucrurile acestea! Urmează-Mă pe Mine, încrede-te și nu vei duce lipsă niciodată de nimic. Fii sigur de asta”. După ce-ți capeți iertarea păcatelor, Domnul va avea grijă și de pâinea ta, și de casa ta, și de rostul vieții tale...
Aici vine încrederea noastră în Dumnezeu și aici se arată într-adevăr valoarea unui om credincios: se bizuie el pe Dumnezeu sau nu se bizuie?
Atât de mulți, chiar și dintre cei credincioși, se frământă astăzi cu problema hranei, cu problema mâncării!... Ți-e și groază, silă să asculți... Cum tu, credincios, să-ți pui problema mâncării?... Să strâng, să grămădesc aici atât de multe, pentru că nu mă bizui eu pe Dumnezeu, - mă bizui numai pe cămara mea.
Se vede aici câtă slabă credință avem noi! Păi, dacă Dumnezeu este Stăpânul nostru și noi ne încredem în El și spunem din toată inima „...pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi” și dacă noi muncim conștiincios și cinstit la locul nostru de muncă și ne facem datoria cinstit în mijlocul alor noștri, cum, noi ne mai îndoim de grija și de ocrotirea lui Dumnezeu? Sigur că nu suntem leneși... Sigur că nu suntem risipitori... Atunci de ce suntem noi necredincioși și nu ne bizuim pe puterea și pe grija lui Dumnezeu?
Iar dacă ajungem ca Domnul să îngăduie să trecem și prin vremuri de încercare, de ce nu acceptăm mai bine înfrânarea și răbdarea? Am trecut prin vremuri de acestea atâția ani de zile, am cunoscut foametea și lipsa, și setea. Aveam o bucățică de pâine de o sută de grame și o cană de apă pe zi și atâta aer cât intra pe gaura cheii; dar am avut încredere în Dumnezeu. Și, când n-am avut pâine, Domnul ne-a dat dorința să postim. Știi ce putere ai? Nici foame, nici durere, nici oboseală nu simți când Dumnezeu îți dă putere de post și rugăciune.
Am fost atât de risipitori și de necredincioși, am avut atâta pâine și am aruncat-o la gunoi. Merităm să trecem și prin anumite încercări, dar nu ducem lipsă și nu avem foamete... Numai îngrijorarea aceasta care este un păcat, lăcomia care este un păcat, acestea sunt cele care ne frământă. Nu rabdă nimeni de foame, nici nu va răbda, însă trăiesc sub această teroare a groazei care vine din păcat și din necredință - și acesta este un rău, o vină în fața lui Dumnezeu. Mai ales când zici că ești și credincios!
Nu ne bizuim noi pe Dumnezeu? Ne preocupăm noi mai mult de problemele jumătății inferioare a trupului nostru, în loc să ne ocupăm de problemele cele mai importante: mântuirea sufletului nostru și viețuirea în sfințenie, în evlavie, în cinste, în demnitate, în tot ce-i frumos și cerut de Dumnezeu.
Totdeauna a garantat El pâinea și odihna, și pacea, și sănătatea celui care a fost credincios și cinstit. Atunci, cum să nu ne bizuim noi pe puterea lui Dumnezeu și cum să ne îndoim noi de grija Lui? Cum a făcut acest tânăr care era foarte bogat, când i s-a cerut lui să renunțe la ceea ce erau în avantaj lumesc pentru el, în loc să se bucure că are ceva să dea săracilor, să dea celor ce n-au... Prin aceasta se poate vedea dacă un om s-a întors la Dumnezeu: cât de mult se iubește pe sine și cât de mult îl iubește pe semenul său. Dumnezeu i-a dat acestui om avuții. Oriunde sunt avuții îngrămădite, acolo s-a făcut un rău, un păcat, o nelegiuire... Pentru că, în mod cinstit, omul nu reușește să-și strângă bogății. Cel care a strâns bogății a făcut o nedreptate undeva, l-a nedreptățit pe un semen al său.
Mântuitorul cerea acum: „Dă înapoi ce nu era al tău, ceea ce ai luat pe nedrept de la semenul tău”... Și el făcea nu o milostenie, ci un act de dreptate.
Zacheu, care s-a întors la Dumnezeu, a simțit aceasta din îndemnul Duhului și a spus: „Doamne, jumătate din averea mea o dau săracului”... pentru că, într-adevăr, el simțea că averea aceasta era adunată pe nedrept, prin exploatarea săracilor, a celorlalți. El nu făcea decât să-și plătească datoria pe care, în mod normal, trebuia să o plătească la cei de la care luase el avuția.
Așa face un credincios! Fără să-i spună nimeni, dă ce nu este al său, ceea ce a adunat pe nedrept... Lui, Duhul lui Dumnezeu, dacă e sincer în inima lui, îi spune: „Întoarce înapoi ce ai luat pe nedrept. Dacă te-ai întors la Dumnezeu, repară răul pe care l-ai făcut”...
Zici că te-ai întors la Dumnezeu, dar n-ai reparat nimic din răul pe care l-ai făcut... Atunci nici nu te-ai întors la Dumnezeu.
Un frate care fusese tâmplar, după ce se întorsese la Domnul, s-a dus pe la toți clienții lui și le-a dus înapoi toți banii pe care-i luase în plus, peste cât se cuvenea să ia pentru munca pe care le-o făcuse. Asta era dovada - cea dintâi dovadă - că el era credincios adevărat.
Un alt frate, croitor, care încasase și el mai mult decât trebuia să ia normal pentru munca lui, s-a dus înapoi pe la clienții lui și le-a spus:
- Uite, frate, eu am încasat atunci... Acuma m-am întors la Dumnezeu... Acuma simt povara unui lucru făcut cu nedreptate. Eu numai atunci știu că m-am despovărat de păcatele mele, când am dat înapoi ce țineam pe nedrept. Așa face un om care cu adevărat s-a întors la Dumnezeu!
Și el trebuia să facă la fel, dacă voia să se bucure că Domnul Iisus îi dă ocazia să dea înapoi săracilor ceea ce luase pe nedrept. Și să se încreadă în Dumnezeu, pentru că niciodată cel ce se încrede în Domnul nu moare de foame, nu rămâne de rușine și nu ajunge în pierzare, în sărăcie și în lipsuri, pentru că se bizuie pe Domnul.
Și, dacă Dumnezeu ne dă mântuirea prin Jertfa Sa, cu atât mai mult ne dă pâinea de care avem nevoie, atunci când vrem noi cu adevărat să facem voia Lui. Este o condiție, deci. Cine se întoarce la Dumnezeu trebuie să facă ceea ce îi cere Dumnezeu: să se lepede de ceea ce este povara, apăsarea, împovărarea sufletului său. Și el, împăcându-se cu Dumnezeu, scapă de urmările păcatelor și de pedeapsa păcatelor sale.
Aceasta este o condiție fără de care nimeni nu poate nădăjdui mântuirea lui Dumnezeu; pentru că noi, dacă ne-am întors cu adevărat la Dumnezeu, ne-am lepădat de noi înșine și atunci trebuie să reparăm tot răul pe care l-am făcut înainte de a ne întoarce la Dumnezeu.
Tânărul acesta n-a dorit mântuirea cu adevărat. Și când Mântuitorul l-a înștiințat și i-a spus în față condiția mântuirii, el a plecat de la Domnul foarte întristat.
6. O mare întristare. Se poate că în seara aceasta au venit aici suflete preocupate de problema mântuirii, care doresc mântuirea, care caută mântuirea și care au ajuns poate în ultimul moment să audă Cuvântul Domnului. Și acum, Domnul Iisus le pune în față condiția: „să te lepezi de tine, să te naști din nou, să te predai Domnului, să te hotărăști pentru El și să rezolvi, și să îndrepți, și să limpezești și problemele sufletului care te apasă ” - adică să-ți cercetezi viața din trecut.
Adevărata pocăință cuprinde îndreptarea răului făcut, nu numai mărturisirea lui. Dacă ai făcut o nedreptate și-i spui cuiva: „Îmi pare rău că am făcut o nedreptate nu-i de-ajuns numai că spui „Îmi pare rău”... Trebuie să te duci să îndrepți, să-l despăgubești pe cel pe care l-ai păgubit.
Să-ți mărturisești în fața Domnului păcatele făcute în fața lui Dumnezeu; dar păcatele făcute în fața oamenilor trebuie să le mărturisești și în fața oamenilor. Și să le îndrepți! Numai atunci capeți iertare cu adevărat. Altfel, ne înșelăm pe noi înșine, crezând că-L înșelăm pe Dumnezeu.
Adevărata mărturisire nu-i aceea în care te duci și spui: „Părinte, îmi pare foarte rău că am păcătuit”, și el zice: „Da, prin harul care mi-a fost dat, te iert și te dezleg de păcatele tale”, și cu asta m-am rezolvat. Mâine mă duc și fac tot așa... Sau continui răul pe care l-am făcut. Am nedreptățit pe cineva, păstrez banul pe care l-am luat pe nedrept în buzunar... Am mărturisit eu așa, de formă, și am primit o iertare de formă.
Asta e o înșelare pentru mine, dar pentru Dumnezeu nu. Dumnezeu dă iertarea numai atunci când omul se îndreaptă cu adevărat. Cum a primit Zacheu iertarea. Cum au primit toți cei care s-au întors la Dumnezeu și s-au hotărât. Numai atunci capeți iertarea. Altfel facem numai o formă cu care ne amăgim noi înșine și cu care credem că Îl amăgim și pe Dumnezeu.
Nu! Adevărata pocăință nu se face de o sută de ori sau de patru ori pe an. Se face o singură dată - și să rămână omul în ea cu hotărâre și cu legământ.
Aceasta este Taina Pocăinței. Asta este mărturisirea, când omul spune în fața lui Dumnezeu: „Îmi pare rău”, și se duce și îndreaptă răul făcut, pentru totdeauna, pentru că numai în felul acesta Dumnezeu dă iertarea păcatelor.
Știți, iertarea păcatelor nu-i un lucru ușor. Păcatul e ceva foarte, foarte greu. Oamenii nu-și dau seama ce mare și ce greu lucru este păcatul în fața lui Dumnezeu. Nu există iertare pentru păcate. Oamenii se înșeală că există iertare. Nu există iertare, ci numai ispășire pentru păcate. Dacă privim la Crucea lui Hristos, vedem cum se ispășește păcatul. Nu există păcate iertate fără ispășire. Acei care s-au întors la Dumnezeu sunt iertați pentru că păcatele lor le-a ispășit Hristos.
Când te întorci la Dumnezeu, spui: „Doamne Iisuse, cu Sângele Tău curățește păcatele mele și spală sufletul meu”. Atunci Sângele lui Hristos te curățește, pentru că El a suferit pentru ele și iertarea aceea o căpătăm numai pentru că a suferit El în locul nostru.
Dar cine nu se întoarce la Dumnezeu cu toată inima, cine nu pune acest legământ și nu se leapădă de păcat, și nu se unește cu Hristos, acela nu a căpătat iertarea. Acela va trebui el să ispășească ori pe pământ, ori sub pământ, ori și pe pământ, și sub pământ, pentru că păcatul este un lucru îngrozitor de greu. Numai Sângele lui Hristos îl spală pe acela care se pocăiește sincer și se leapădă de păcat și dorește să trăiască după voia lui Dumnezeu. Altfel nu există iertare. Și aceasta o va vedea în ziua morții, în clipa morții, când se va întâlni cu adevărat cu plata și cu osânda păcatelor sale.
Cine vrea să capete iertarea, acela trebuie să se întoarcă la Dumnezeu cu adevărat, cum s-a întors Zacheu, și să repare dintr-o dată: „Dacă am nedreptățit pe cineva, dau înapoi”, pentru că nu există adevărata noastră pocăință fără corectarea și fără îndreptarea răului.
Mergi și te mărturisești astăzi, și mâine mergi la aceleași păcate. Asta este o amăgire. Noi ne înșelăm singuri crezând că Îl înșelăm pe Dumnezeu; și este scris „Nu vă înșelați, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va și secera”. Semeni păcat - păcat culegi, pedeapsa păcatului. Cine seamănă în firea pământească, culege moartea. Cine seamănă în firea duhovnicească, culege viața cea veșnică. Numai așa există iertare și mântuire.
Oamenii, fiindcă trăiesc în păcat, fie că nu cunosc, fie că, și dacă cunosc, nu mărturisesc, pentru că cuvântul lor îi mustră pe ei înșiși în primul rând. Dar cine vrea ca să împlinească cu conștiința curată și temătoare de Dumnezeu voia lui Dumnezeu, acela nu numai că el însuși va face acest lucru, ci atunci nu va putea să nu spună și altora să-l facă.
Deci condiția mântuirii este nașterea din nou și întoarcerea cu adevărat la Dumnezeu. Pocăința sinceră, care e una pentru totdeauna. O taină este. Cum este un Botez, cum este o căsătorie, cum este nunta, cum sunt celelalte Taine, una pentru totdeauna, așa este și Taina Pocăinței.
,,Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât un om bogat să intre în Împărăția lui Dumnezeu”. „Urechile acului” era un loc, o strâmtoare, un loc foarte îngust printre două stânci. Așa se numeau acele stânci: „Urechile Acului”. Și era așa de strâmtă intrarea aceea, că nu putea să intre prin ea decât, cu foarte mare greutate, un om foarte slab și fără nici un bagaj. O cămilă, nici vorbă, nu putea să intre pe acolo. Așa zice o explicație. Că altfel ar fi fără sens să zici „o cămilă prin urechile acului”...
Cei care erau atunci acolo cunoșteau foarte bine amănuntele locurilor și această strâmtoare dintre două stânci, care era strâmtă, cum ai zice, ca urechile acului. Și atunci, pentru că era o strâmtoare așa mică, Mântuitorul i-a înștiințat, zicând: „Uite, mai ușor ar putea trece o cămilă pe-acolo”... ceea ce era imposibil să se poată, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu.
În altă parte spune: „Mai ușor intră o frânghie pe urechea acului”. Și asta era cumva potrivit.
În orice caz însă, este vorba despre o comparație care arată imposibilitatea de a intra în Împărăția lui Dumnezeu unul care nu se întoarce cu adevărat, care ține mai mult la lucrurile pământești și la lucrurile firești, decât la Împărăția lui Dumnezeu și la mântuirea sufletului său.
Să luăm exemplu din întâmplarea cu acest tânăr din Evanghelie. Toate aceste lucruri au fost scrise pentru învățătura noastră. Să luăm seama la aceste lucruri, pentru ca să nu pățim și noi la fel. Ce s-a ales din toată bogăția lui astăzi? Ce s-a ales la 10, 20, la 50 de ani după întâmplarea asta a lui? Ce s-a ales de toată situația și avuția pentru care el a renunțat atunci la mântuire și la viața veșnică? Sigur că nu s-a ales nimic nici de el, nici de lucrurile lui.
Așa se va alege și de noi și de lucrurile noastre, ale celor a căror dragoste și credință, și atașament sunt mai mari față de lucrurile trecătoare, decât față de mântuire și față de Dumnezeu. Luați învățătură din pilda aceasta, că toate sunt scrise pentru învățătura și mântuirea noastră.
Nu faceți ca acest tânăr. Dacă ați venit la Domnul, dacă L-ați întrebat, dacă ați auzit Cuvântul Lui, dacă ați auzit condiția mântuirii, nu vă îndepărtați de Domnul, gândindu-vă cu tristețe și cu lăcomie la bunurile acestea - că și așa mâine, dacă nu le ia nenorocirea pe ele de la noi, ne ia moartea pe noi de la ele și tot ne despărțim.
Mântuirea este o avuție veșnică și Cel care ne dă mântuirea și care ne dă iertarea păcatelor ne dă și garanția că El ne va da și pâinea de care avem nevoie, și casa unde trebuie să ne adăpostim, și haina cu care să ne îmbrăcăm, să nu înghețăm de frig și să nu murim de foame.
Aveți încredere în Dumnezeu! Iată, sunt atâția ani de când oamenii cărora li se luaseră pământul se temeau că vor muri de foame. Iată că nu au murit de foame. Dumnezeu le-a dat pâinea și le-o dă cu belșug și îndestulare și astăzi. Și de astăzi înainte Dumnezeu ne va da pâinea de care avem nevoie, dacă vom munci cinstit și nu vom risipi.
Însă mântuirea nu o putem căpăta decât astăzi. Știți ce se poate întâmpla? Ce s-a întâmplat și cu acel tânăr care s-a dus la Mântuitorul și nu L-a mai găsit. Sau a venit moartea și, chiar dacă a mai trecut Mântuitorul pe-acolo, el n-a mai avut când să meargă și n-a mai avut cum să afle mântuirea.
Ori se depărtează Domnul de noi, ori noi de El... Ori se duce harul mântuirii de la noi, ori se duce viața noastră din lumea aceasta.
Nu avem totdeauna ocazia să-L întâlnim pe Dumnezeu.
N-avem totdeauna ocazia să căpătăm mântuirea.
Se întâmplă că Domnul Se depărtează sau că noi ne depărtăm. Dacă astăzi, când Domnul este aproape și când Cuvântul Lui este lângă noi, noi refuzăm și renunțăm la El, să știți, se poate întâmpla să nu-L mai întâlnim niciodată.
Primiți pe Domnul astăzi și nu plecați întristați de la El. Hotărâți-vă pentru El, aruncați-vă în brațele Domnului cu credință, că Acel care ne-a dat pâinea când aveam nevoie și nici nu eram credincioși, cu atât mai mult ne-o va da când vom fi credincioși. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui...” și nu vă depărtați de El, pentru că, după depărtarea de Hristos, poate să vină falimentul cel mare.
7. Un mare faliment. Poate să vină falimentul mare, pierzarea cea mare, osânda cea mare, depărtarea de la fața lui Dumnezeu. Și nu există un mai nenorocit om pe pământ decât acela care s-a depărtat de la Dumnezeu fără mântuire și care s-a depărtat de Hristos fără pocăință.
În seara aceasta Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat această ocazie. Suntem fericiți oriunde ne întâlnim unii cu ceilalți. Îl binecuvântăm pe Domnul pentru fiecare prilej pe care ni-l dă când putem să petrecem în jurul Cuvântului Său. Seri ca acestea nu sunt multe.
Mântuitorul nu trece și nu va trece la nesfârșit pe ulițele satului nostru și pe lângă casele noastre. Dacă El ne dă prilejul acum, e bine să prindem acest prilej, din pilda cu tânărul bogat și întâmplarea lui din Evanghelia de mâine, și din Evanghelia pe care Domnul ne-a deschis-o astăzi ca să înțelegem acest lucru de foarte mare însemnătate pentru noi.
Cei care am venit la Domnul și ne-am hotărât pentru El, binecuvântați pe Domnul și să rămâneți pentru totdeauna alipiți de El. Încredeți-vă în El și nu purtați grijă de nimic. Dumnezeul nostru va purta de grijă de toate trebuințele noastre, dacă noi ne facem datoria în locul unde suntem, față de obligațiile pe care le avem și în mijlocul semenilor și al societății noastre.
Dar cel dintâi lucru este mântuirea sufletului.
Nu-l amânați! Și nu puneți pe primul plan alte preocupări decât mântuirea sufletului. Aceasta să o rezolvați. Dacă ați rezolvat-o, fiți liniștiți, țineți de ea, vegheați asupra ei. Dacă ați primit darul acesta, păstrați-l cu toată grija, pentru că nu există un alt dar mai mare; toate celelalte ne vor fi luate. Acesta singur va trece cu noi în veșnicie.
Să-L binecuvântăm pe Domnul și să ținem seama de toate aceste lucruri. Cuvântul mărturisit în această seară să ne țină deci gândul treaz asupra acestor îndatoriri. Datoria de părinți. Datoria de mame, în primul rând. Datoria înfrânării, datoria rugăciunii, datoria evlaviei. Și, înainte de a primi copilul și apoi după ce l-am primit, [să avem] toată grija și temerea de Domnul în creșterea lui - așa să-l creștem. Dumnezeu are nevoie de oameni sfinți, care să poarte Cuvântul Său.
Ce am fi făcut noi dacă nu ar fi fost câte o mamă credincioasă care să-și ceară lui Dumnezeu [copilul] cu lacrimi, să-l primească cu mulțumire și să-l crească cu teamă, cu evlavie în fața lui Dumnezeu?...
Dacă n-ar fi fost mama lui Moise...
Dacă n-ar fi fost mama lui David... Mama Sfântului Ioan Gură de Aur, mama Sfântului Samuel, mama Sfântului Ioan Botezătorul, Scumpa, Sfânta Maică a Domnului Iisus...
Ce minunate au fost aceste ființe scumpe și cu câtă dragoste și grijă, cu câtă temere și cu câtă evlavie s-au retras în rugăciune, în post, în înfrânare când au primit ele făgăduința că vor naște un copil! Așa trebuie să facă mama care cere, care așteaptă, care primește făgăduința unui copil. Aveți grijă de zilele de post, de zilele de rugăciune, de zilele de sărbătoare...
Înfrânați-vă, feriți-vă, ca să fie binecuvântați acei pe care îi veți naște și să fie spre slava lui Dumnezeu.
Noi așteptăm în Lucrarea lui Dumnezeu oameni sfinți, mărturisitori puternici... Părintele Iosif a fost un profet, un profet al poporului nostru. Când se va scrie viața mamei lui veți vedea câte lacrimi, câtă rugăciune, câtă credință a avut această sfântă femeie în fața lui Dumnezeu. De aceea fiul ei a fost un om binecuvântat și în urma lui au venit atâtea binecuvântări în poporul nostru.
Avem nevoie de profeți. Fiecare rând de oameni are nevoie de un profet care să ducă mai departe steagul Evangheliei. Noi știm că este undeva... Nu-l cunoaștem, dar știm... Eu m-am uitat de ani de zile peste fețele tinerilor din adunări și m-am rugat lui Dumnezeu să nu lase poporul acesta fără un apostol, fără un trimis, fără un mărturisitor puternic, care să fie în stare să se jertfească, să sufere, să ardă, să mărturisească, dar să țină steagul Domnului Iisus și flacăra focului sfânt aprinsă pe altarul credinței poporului nostru.
Știm că este. Dumnezeu știe cine este.
Nici cei din Egipt nu-l cunoșteau - cum spune la Exod capitolul 2, versetul 2, despre Moise că era „un tânăr frumos, un copil frumos”.
Și la Samuel spune despre David că era un tinerel cu părul bălai, cu ochi frumoși și cu față frumoasă.
Nimeni nu-i cunoștea. Dumnezeu știa și, la vremea potrivită, l-a arătat și pe Moise, și pe David.
Nimeni nu L-a cunoscut nici pe Domnul, numai omul lui Dumnezeu când L-a văzut - Simion bătrânul, la Templu - a văzut asupra Lui semnul lui Dumnezeu, semnul divinității.
La vremea când trebuie să se arate, Dumnezeu îl va arăta. Știm însă că este. Dumnezeu n-a lăsat și nu va lăsa Lucrarea Lui fără un îndrumător, fără oameni de valoare, fără un trimis al lui Dumnezeu care să poarte steagul.
Noi trebuie să ne rugăm, pentru ca acest om binecuvântat să fie. Pentru ca mama care-l va naște să fie o mamă binecuvântată, care să-l îndrume și care să-l sfătuiască.
Cum l-a îndrumat mama sa pe Moise...
Cum l-a îndrumat mama pe David...
Cum l-a îndrumat mama pe Sfântul Ioan Botezătorul...
Cum L-a îndrumat Maica Sfântă pe Domnul Iisus...
Cum l-a crescut mama pe Sfântul Ioan Gură de Aur...
Sau mama sfântului Părinte Iosif...
Știm că există, pentru că Dumnezeu încă binecuvântează neamul nostru cu mame sfinte. Sunt atâtea mame sfinte! Și, dacă sunt aici atâția tineri binecuvântați de Dumnezeu, e dovadă că sunt mame sfinte care i-au avut cu rugăciune și i-au crescut cu lacrimi în fața Domnului.
Și binecuvântăm Numele Domnului și Îi mulțumim pentru acești tineri și pentru aceste mame. Știm că între aceste mame este una căreia Dumnezeu i l-a dat pe acela care va purta mai departe steagul în Lucrarea Lui.
Noi nu-l vedem acuma. Când va fi nevoie, Dumnezeu îl va arăta și voi veți vedea peste el semnul divin. Au oamenii lui Dumnezeu un semn și în cuvintele lor, și pe fața lor. Numai ochii sfinți îi văd. Doar aceștia sunt binecuvântați de Dumnezeu, ei vor vedea când se va ivi acolo...
Acolo va avea peste el toate binecuvântările, cum le-a avut Moise, cum le-a avut David, cum le-a avut Sfântul Ioan Botezătorul. Și atunci, cei care vor fi în vremea aceea îl vor recunoaște și-l vor urma. Vor recunoaște că este trimisul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va lăsa nici Lucrarea aceasta fără un trimis al Său. La vremea potrivită se va arăta.
Când se va arăta și îl veți vedea, însoțiți-l, sprijiniți-l, urmați-l, pentru că poate că va trebui să înfruntați un alt faraon sau un alt Goliat. Și el e acela pe care Dumnezeu l-a rânduit să ducă Lucrarea Lui la biruință.
Numai acei care vor fi în vremea aceea să-l recunoască, să-l însoțească și să fie una în jurul lui. Cine-l va însoți și îl va ajuta va fi binecuvântat. Cine-l va disprețui va fi blestemat și osândit, și lepădat din poporul lui Dumnezeu.
Domnul să binecuvânteze și mai departe Lucrarea Sa cu multă bucurie și credință. Să binecuvânteze mamele care au copii sfinți și tații care îi îndrumă sănătos. Să-i binecuvânteze pe acei copii sfinți pe care Dumnezeu i-a rânduit să fie purtătorii de steag și, mai ales, pe acela care va trebui să ia steagul luptei sfinte.
Poate că acela va duce Lucrarea pe porțile Canaanului Ceresc, porțile Ierusalimului și, în cântările de slavă, cei care vom fi plecat îi vom vedea și-i vom întâmpina cu bucurie, ca pe acei care au dus mai cu multă bucurie și vrednicie Lucrarea pe care Domnul ne-a încredințat-o și nouă.
De aceea, fiți o inimă și un gând. Cei care puteți lucra cu cuvântul, lucrați cu cuvântul. Ceilalți, cu lacrimile, cu genunchii, cu inima în fața lui Dumnezeu, pentru ca atunci, în ziua răsplătirii, să fim găsiți vrednici toți, să ne putem bucura de răsplata pregătită de Dumnezeu acelora care au luat parte cu adevărat și din toată inima la Lucrarea sănătoasă și vie a lui Dumnezeu. Fie că a fost copil, fie că a fost bătrân, fie că a fost mamă, fie că a fost tată, fie că a fost frate, fie că a fost fiu, să fim găsiți vrednici cu toții să ne putem împărtăși atunci de răsplata pregătită și de cununa pe care ne-a pregătit-o Domnul și Mântuitorul nostru.
Până atunci, să ne ajute Domnul ca, în mijlocul neamului nostru și în mijlocul patriei noastre, să fim niște membri sănătoși, niște cetățeni cinstiți, niște oameni vrednici în toate privințele, că așa ne poruncește nouă Hristos: drepți, iubitori, ascultători, smeriți, curați cu inima, harnici în toate privințele, pentru că aceasta este porunca lui Dumnezeu și binecuvântarea Lui pentru oricine vrea să trăiască și să moară fericit, ca să poată fi găsit vrednic să facă parte din poporul lui Dumnezeu și din mulțimea cea binecuvântată a acelor despre care scrie că țin în mâini ramuri de finici și au pe frunți cununile slavei.
Domnul să vă binecuvânteze pe toți! Să-i binecuvânteze pe cei care s-au predat Lui și s-au hotărât pentru El cu statornicie în credința lor și cu o tot mai frumoasă umblare și trăire până la sfârșit.
Dar dacă este cineva aici care încă nu s-a predat Domnului, care încă nu s-a hotărât, - să nu vă întoarceți cu întristare și cu faliment.
Domnul Iisus este aici, între ai Săi, și chemarea aceasta e din partea Lui.
Cu aceste cuvinte, Îi mulțumim Domnului pentru tot ajutorul pe care ni l-a dat și-i îndemnăm încă o dată pe toți cei care au auzit Cuvântul Său și au ceva din îndemnul Duhului Sfânt să facă acest lucru acum. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
*
Am dori din toată inima să mai facem încă o chemare la toate sufletele care au auzit acest Cuvânt Sfânt. Fiecare a simțit din partea Domnului îndemnul să asculte. Și, dacă mai avem un cuvânt deosebit, îl avem pentru acești tineri iubiți care au stat aici și Îi mulțumim lui Dumnezeu că au dovedit atâta răbdare și ascultare de Cuvântul Său.
Acel tânăr despre care spune Sfânta Evanghelie de astăzi e unul ca și ei. Ne bucurăm totuși că în tineretul patriei noastre există o atât de frumoasă parte care se interesează de problema mântuirii.
Noi vorbim față de ei ca unii care, la vârsta lor, chiar și a celor mai tineri decât ei, am auzit Cuvântul lui Dumnezeu și am alergat la Iisus atunci când a trecut și pe lângă noi.
Trecea așa de rar atunci Iisus pe lângă noi și foarte mulți dintre noi, la cea dintâi veste că Iisus trece prin cetatea noastră, am alergat, am îngenuncheat înaintea Lui... L-am întrebat atunci cum am știut noi: „Ce să fac să fiu mântuit?”
Am auzit un singur îndemn: „Hotărâți-vă pentru Domnul, nașteți-vă din nou, puneți legământ, predați-vă Domnului”. Am ascultat acest îndemn. Aveam 15 ani atunci. Era a doua zi de Rusalii, în 1930, ziua aceea de 8 iunie; și era ceasul trei după-masă când m-am hotărât pentru Domnul.
Sunt trecuți cincizeci de ani de atunci... Prin câte am trecut cu Domnul, numai în Cartea Veșniciei se va spune. Cred din toată inima că, dacă n-aș fi fost hotărât pentru Domnul și credincios, de mult aș fi murit, de sute de ori aș fi murit de atunci și până astăzi. Dacă mai trăiesc, este numai că harul lui Dumnezeu a fost acela care ne-a dăruit nu numai viața cea sufletească, ci și cea trupească.
Ce am vrut să spunem cu aceasta? Din viața noastră înșine am văzut cât de însemnat lucru este ca un tânăr să vină la Dumnezeu și să se hotărască de la începutul vieții, de la cea dintâi chemare, de atunci de când află prima dată că Iisus trece prin cetatea lui. Să se hotărască pentru Domnul, să se predea Domnului.
Domnul Singur știe câte frământări și câte primejdii are de întâmpinat un tânăr în viața lui viitoare. Dar, când Dumnezeu l-a chemat și i-a pus pe inimă gândul să se hotărască pentru El, a avut în vedere tocmai ajutorul de care trebuia să aibă tânărul nevoie și de care are nevoie în tot cursul vieții sale pământești și fără de care el s-ar fi prăpădit de mult.
Și i-a apropiat inima și l-a făcut ca să se hotărască pentru El, pentru ca, alipindu-se de Domnul și venind în brațele Lui, să aibă cine să-l apere, să aibă cine să-l sfătuiască, să aibă cine să-l îndemne și să-l îndrepte mai departe pe drumul vieții lui.
Mărturisesc în fața Domnului și în fața tuturor că, de n-aș fi fost credincios, de mult și de multe ori viața mea ar fi sfârșit în cea mai nenorocită stare și în cea dintâi primejdie. Dar pentru că am fost alipit de Domnul și m-am străduit cu toată puterea să-I fiu credincios, Dumnezeu m-a izbăvit din toate necazurile.
Am trăit șapte ani militărie și front. În război, până departe, în sute de primejdii la fiecare pas.
După aceea cei șaptesprezece ani de încercări...
După aceea câte n-au mai fost și câte nu vin în viața unui om: accidente, nenorociri, boli, primejdii, pericole, nu numai sufletești, ci și trupești. De aceea îi îndemnăm din partea Domnului pe toți să se întoarcă la Dumnezeu, că viața niciunde nu-i sigură înainte, dar îndeosebi la tineri.
Nimeni nu știe ce ne poate aștepta în fiecare zi. Știm însă Cuvântul lui Dumnezeu care ne spune: „În lume veți avea necazuri...” - dar cine se întoarce la Domnul și se alipește de El, acela poate fi sigur de ocrotirea și de ajutorul lui Dumnezeu, dacă și el rămâne credincios și hotărât până la sfârșit.
Îi îndemnăm dar pe acești tineri minunați să-L iubească pe Domnul din tot sufletul lor; nu numai 99 la sută, nu 75 la sută - ci mai mult, cu toată inima.
Îmi aduc aminte de legământul pe care l-am făcut. Nimeni nu mă învățase. Nu era atunci nicăieri... la nici o adunare nu fusesem. Am citit o carte pe care am primit-o ca premiu la școală; și din cartea aceea eu m-am predat Domnului și m-am hotărât pentru El.
M-am suit în podul grajdului, ca să nu mă vadă nimeni, și, în sărbătoarea aceea când nimeni nu era acasă, numai Domnul știe cum I-am spus și ce I-am spus. Nu știu cât m-am rugat și Tatălui, și Fiului, și Sfântului Duh. Știu însă că fânul de sub genunchii mei era ud de lacrimi. Și, când m-am coborât, eram alt om. Părea că zbor. Așa a fost. În viața mea s-a făcut atunci o schimbare la care nici nu mă gândeam și pe care nici eu nu o știam - puterea lui Dumnezeu intervenise și făcuse transformarea.
Mă suisem în podul grajdului un om vechi, și când m-am coborât eram un om nou. Și am trăit de atunci mai mult în cer decât pe pământ, prin toate câte am trecut...
Mărturisirea aceasta este vrednică de crezut și adevărată, că ce am văzut cu ochii, ce am pipăit cu mâinile, ce am trăit cu propria viață, aceea mărturisim. Nu spunem ce am citit sau ce am auzit de la alții - ci spunem ceea ce am experimentat noi înșine, pentru că am trecut prin ele. Pentru ca acei care aud să creadă că acest cuvânt este vrednic de crezut și adevărat.
Dacă a spus Cuvântul: „Eu sunt în mijlocul celor ce se adună în Numele Meu”, să știți că El este aici. Ceea ce noi vorbim, vorbim în Numele și în fața lui Dumnezeu. Curând, ne vom întâlni nu numai cu cuvintele [Lui], ci și cu El Însuși.
Biblia noastră va fi mărturia noastră și din cuvintele acestea pe care le-am auzit și pe care le-am citit vom fi și mântuiți, și judecați. Căci Domnul Iisus a spus: „Eu nu am venit să judec; cuvintele pe care le-ați auzit, ele vă vor judeca...”. Și aceste cuvinte ne vor da viața veșnică și răsplata veșnică. Versetele pe care le-am citit, în Ziua Judecății, vor căpăta grai. Nu știu ce făptură, ce chip vor lua. Dar știu că din Biblia mea vor ieși versetele unul după altul și ele vor mărturisi despre mine, dacă le-am ascultat; și ele mă vor osândi, dacă le-am călcat. Pentru că este scris: „Împacă-te cu pârâșul tău câtă vreme ești cu el pe drum, ca nu cumva pârâșul tău să te dea în mâna judecătorului și judecătorul, pe mâna temnicerului; și temnicerul să te arunce în temniță. Adevărat îți spun că nu vei ieși de acolo până ce nu vei plăti ultimul bănuț”.
Pârâșul nostru este acest Cuvânt sau tot el este Salvatorul nostru... Stă pe masa noastră, stă în buzunarul nostru. Stă adeseori pe masa noastră și noi nu-l citim, stă zile întregi și noi nu-l citim. Versetele Domnului ne strigă: „Citiți-ne!” Cuvântul Domnului ne cheamă: „Cercetați-mă” ...Și noi nu avem timp...
Spunea o soră nu de mult: „Mă uit la Biblia mea, care stă pe masa mea, cum mă mustră și mă cheamă. Mă scol dimineața și mă uit la Biblie și ea zice către mine... Aud că Biblia mă cheamă. Dar eu îi spun: «Mai stai puțin, acum trebuie să mă duc!...».
După aceea mă uit la Biblie și ea iar mă cheamă și eu îi spun: «mai stai puțin, că acum trebuie să fac mâncare!...».
După aceea vine vecina și mai stau cu ea de vorbă...
După aceea vin copiii de la școală și trebuie să le pun de mâncare... După aceea vine soțul, după aceea vin porcii, vine vaca, vine furca și celelalte.
Și toate mă țin, și toate mă cheamă...
Și Biblia mea tace, și Biblia mă mustră și eu aud seara cum mă mustră: «Toată ziua te-am chemat și nu ai venit... Le-ai ascultat pe toate celelalte - de mine nici n-ai vrut să știi...».
Și trec zilele și eu nu citesc Biblia, și Biblia mea stă pe masă. Și Cuvântul Domnului stă pe masă. Și versetele mă cheamă, și versetele mă mustră, și versetele mă osândesc...
Și eu nu le ascult... Nu vor căpăta ele oare glasul tunetului în Ziua Judecății? Nu vor ieși ele din Biblia mea și nu mă vor pârî în fața Domnului? Am stat lângă Biblie toată ziua, toată săptămâna, tot anul, toată viața...”
Și și-a făcut sora timp să toarcă... și și-a făcut timp să măture, și și-a făcut timp de toate lucrurile, dar nu și-a făcut timp să citească Biblia, să se roage, să asculte Cuvântul lui Dumnezeu în care e Viață și Putere.
Dragii mei! Ce am vrut să spunem este să avem mare grijă. Suntem pe drumul vieții. Nici tinerețea, nici bătrânețea, nici sănătatea, nici puterea nu sunt o garanție că nu putem pleca pentru totdeauna, mâine dimineață sau la noapte, în fața lui Dumnezeu... Și atunci Biblia noastră va trece de pe masa noastră pe masa lui Dumnezeu! Și versetele acelea care ne chemau și care ne mângâiau și ne îndemnau vor căpăta grai în ziua aceea și glas ce va mărturisi împotriva noastră.
Se vor ridica împotriva noastră toate versetele pe care le-am cunoscut și pe care nu le-am împlinit în viață cu fapta și cu adevărul.
Binecuvântați pe Domnul că aveți ocazia ca El să treacă astăzi prin cetatea aceasta și alergați cu grabă la picioarele Domnului, și îngenuncheați în fața Bunului Învățător, și-L întrebați și voi: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața cea veșnică?” Și El vă va spune că trebuie să vă nașteți din nou, să vă predați Domnului, să vă hotărâți pentru El, ca să căpătați iertarea păcatelor și împăcarea cu Dumnezeu, și înfierea.
Și atunci trăiți în această ascultare fericiți până la sfârșit și toate versetele vor mărturisi despre voi. Amin.
Slăvit să fie Domnul!