„Oare ce va fi pruncul acesta?”
Popa Petru (Săucani) - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
,,Toți acei ce le auzeau le păstrau în inima lor și ziceau: «Oare ce va fi pruncul acesta? » Și mâna Domnului era într-adevăr cu el” (Luc 1, 66).
Slăvit să fie Domnul!
Dorim și de această dată, dorim și cu acest prilej binecuvântat, înalt și sfânt, mai întâi de toate, să înălțăm un nume - Numele Iisus. Că nu este altul ca și El. Au fost pe pământul acesta, de-a lungul veacurilor, multe nume cunoscute de mulți. Și s-a vorbit o vreme despre aceste nume - și pe urmă s-au șters și s-au dus în uitare. Dar Numele Acesta este mai presus de orice nume.
Despre El au mărturisit toți proorocii. Și despre Numele Acesta dorim și noi, cu fiecare întâlnire a noastră, dorim să vorbim despre El, dorim să înălțăm acest Nume Scump. Căci prin Numele Lui suntem și noi înfrățiți.
Prin Numele Lui v-am văzut fețele prima dată. Numele Lui ne leagă și ne strânge laolaltă. Să nu ne mai despărțim atunci când ne întâlnim. Ce a fost frumos în adunările voastre, în întâlnirile voastre frățești? Ce a fost așa de dulce? Ce a fost oare? Că v-ați întâlnit și v-ați despărțit cu lacrimi, de abia v-ați îmbrățișat și de-abia ați putut să vă smulgeți unii de la alții... Ce ne ținea? Ce ne lega? Era Numele lui Iisus!
Mulți dintre cei care L-au cunoscut și L-au iubit au putut să spună: „Doamne, nu ne lăsa fără El întâlnirile noastre, adunările noastre, rugăciunile noastre, familiile noastre! Mai bine să rămână lumea fără soare decât să rămânem fără Iisus”.
Că dacă Iisus va fi cu noi, ne va fi de-ajuns. Cineva a spus odată: „Doamne, cu Tine și-n iad m-aș simți atât de fericit... Dar fără de Tine, Doamne, nu mă lăsa nici în rai”. Pentru că raiul n-ar mai fi rai acolo de unde ar lipsi Iisus, de unde ar lipsi Dumnezeu.
Numele Acesta care a coborât cel mai jos, dar a și fost înălțat cel mai sus... Orice genunchi să se plece Lui și orice limbă să mărturisească despre El.
Suntem adunați aici pentru o sărbătoare deosebită, cu prilejul unui botez, cu prilejul unui nou-venit în lumea asta pământească. Și de aceea ne bucurăm din toată inima cu această familie binecuvântată.
Ne bucurăm din tot sufletul că încă un suflet a fost dăruit Bisericii lui Hristos, încă un mădular. Pentru ca mâine să-i fie de bucurie, să-i fie de folos. Mâine să fie acest copil o binecuvântare pentru Biserică, pentru societate, pentru neam.
De aceea am ales acest verset, ca în legătură cu acesta să ne gândim. Versetul acesta s-a amintit cu prilejul nașterii unui copil și este vorba despre Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre toți proorocii. La nașterea lui s-au spus aceste cuvinte. Toți câți erau acolo erau uimiți și păstrau cuvintele acestea în inimile lor și își puneau întrebarea: „Ce va fi acest copil? Oare ce va fi din acest copil? Oare ce va fi copilul acesta?”
Aceste copil a fost un om mare, a fost un om al lui Dumnezeu. Un om care L-a arătat pe Iisus cum nu L-a mai arătat nici unul dintre toți proorocii ca el. El a fost omul acela care a știut să se smerească și să se coboare până în țărâna pământului. Când mai-marii au venit să-l întrebe: „Cine ești? Ești proorocul? Ești Ilie? Cine ești tu?” el a răspuns: „Eu sunt nimic. Nimic nu sunt. Un glas”... Așa s-a coborât, până jos s-a coborât.
El L-a arătat pe Iisus cum nu L-a mai arătat nimeni. El a spus mulțimii: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii”. La nașterea lui, cei din jurul lui se întrebau „Oare ce va fi pruncul acesta?” Atunci când era micuț în leagăn, atunci când mânuțele lui nici nu știau să se împreune laolaltă, nici gurița lui să gângurească ceva, totuși se vedea ceva pe ființa lui și pe fața lui și de aceea toți întrebau: „Oare ce va fi din acest prunc?” Oare ce va fi pruncul acesta? Pruncul acesta...
Iubiții mei frați tineri și vârstnici, pruncul acesta a fost cerut de la Dumnezeu cu rugăciune. Pruncul acesta a avut niște părinți sfinți. Pruncul acesta a avut o mamă sfântă și de aceea, pentru rugăciunile și pentru lacrimile, și pentru postul, și pentru trăirea, și pentru jertfa părinților lui, Dumnezeu S-a îndurat ca pruncul acesta să fie o binecuvântare pentru casa în care s-a născut.
Dar nu numai pentru casa în care s-a născut, ci și pentru poporul întreg, pentru lumea întreagă...
Pruncul acesta a fost o mare binecuvântare, pentru că el a fost cerut de la Dumnezeu cu rugăciune. Mama lui, Elisabeta, era înaintată în vârstă și multă vreme, cu lacrimi, a spus lui Dumnezeu: „Doamne, dăruiește-mi și mie un copil care să fie al Tău, ca să Te bucuri Tu de el, să trăiască pentru slava Ta și să mărturisească Numele Tău”.
Rugăciunea ei se părea că mulți ani nu a fost ascultată și era privită cu dispreț în mijlocul celorlalte femei: „Numai femeia aceasta n-are copii... Poate-i blestemată de Dumnezeu...”. Femeile care nu aveau copii în timpul acela erau privite cu dispreț de către toți ceilalți. Multă vreme ea, când se ducea la biserică, era arătată cu degetul: „Aceasta este aceea căreia Dumnezeu n-a vrut să-i dăruiască copii. Aceasta e o păcătoasă dintre cele mai mari păcătoase, de aceea nu i-a dat Dumnezeu copii...”.
Multă vreme așa a fost și inima Elisabetei sângera de durere. Dar o dată Dumnezeu Își revarsă dragostea și bunătatea, și mila și-i dăruiește, la aceea care a cerut mereu cu rugăciune, un copil.
Prin rugăciune i-l dăruiește. Și atunci s-a mirat lumea întreagă: „Iat-o, că i-a dăruit Dumnezeu un copil. Iată că i s-a ascultat rugăciunea”. De atunci încolo s-au schimbat gândurile celor ce priveau la ea cu dispreț: „Nu mai este aceasta o păcătoasă. Aceasta este o sfântă. Aceasta este o mamă a unui mare sfânt, a unui mare om al lui Dumnezeu”.
Multă vreme, pe pământul acesta, oamenii lui Dumnezeu n-au fost cunoscuți. Au fost sfinți ai lui Dumnezeu pe pământul acesta și oamenii s-au uitat cu dispreț la ei și i-au arătat cu degetul și i-au numit într-un fel sau în altul. Dar a venit o vreme când Dumnezeu le-a făcut dreptate și când a înlăturat toată ceața la o parte. Și a scos adevărul la suprafață și oamenii aceștia ai lui Dumnezeu au strălucit și vor străluci până la sfârșitul veacurilor.
Așa a fost și cu această familie. Din familia aceasta s-a născut un om. Din copilul acesta a ieșit un mare om trimis de Dumnezeu, proroc al lui Dumnezeu.
Frații mei dragi, și cu acest prilej, când vedem în mijlocul nostru un copilaș micuț care nu știe încă să gângurească, adus de Dumnezeu într-o familie credincioasă, ne punem întrebarea fiecare dintre noi: „Oare din acest prunc ce va fi? Ce va fi din el?” Noi ne vom duce. Poate că în urma noastră, copilul acesta a cărui naștere o sărbătorim noi astăzi să fie cel de mâine care să mai înalțe Numele lui Iisus, să-L ducă mai departe, să-L mai cunoască și cei care nu-L cunosc, cei care trăiesc în orbie și-n beznă, și-n întunecime, și-n necredință. Să mai audă că numai prin Iisus ei pot fi aduși la viață, izbăviți din moartea și pierzarea veșnică și fericiți chiar și în viața aceasta, și în viața viitoare.
„Oare ce va fi pruncul acesta?”
Tu, soră mamă, voi, surioare dragi, când țineți la sânul vostru, la pieptul vostru un odor scump, vă puneți întrebarea: „Oare ce va fi din el”?
Odată o soră spunea cu lacrimi: „Nu știu, frate, ce nasc: un înger sau un demon”. Atâtea mame s-au înșelat atât de amar, așa de adânc...
În serile trecute, o mamă se plângea: „Tremur când îmi vine copilul acasă. Soțul mi-a murit; am două fete căsătorite, la amândouă le-au murit soții... Am rămas cu singurul copil. Când vine acasă tremur... Tremur când vine acasă... Aș vrea să vină acasă, că-i copilul meu. De atâtea ori vine acasă la miezul nopții și după miezul nopții. Îmi tremură inima în mine cum mai vine acasă”...
O, mamă dulce, o, mamă iubită, o, sora mea, ce-ai crescut? Ce-ai ținut în brațele tale? Un înger sau un demon? Tu i-ai dat viață la acel demon și astăzi el este o scârbă, o pacoste, o durere pentru societate, nu numai pentru Biserică. O rușine în mijlocul celorlalți. Tu l-ai crescut, mamă. Douăzeci de ani l-ai purtat la sânul tău și, când l-ai scăpat din brațele tale, unde s-a dus? Ți l-a înghițit crâșma, bufetul? El i-a nimicit sufletul, el i-a nimicit credința, el i-a nimicit mintea, el i-a nimicit sănătatea, el i-a nimicit cinstea, el i-a nimicit omenia. Și a ajuns... ce a ajuns din el? Tu, mamă, l-ai crescut. De câte ori l-ai cerut de la Dumnezeu cu lacrimi? De câte ori ai spus și tu: „Doamne, dăruiește-mi un copil, că am să Ți-l dau Ție”? Niciodată!
Acolo unde vin copiii și nu-s ceruți de la Dumnezeu, ci sunt primiți oarecum ca și o pacoste, acolo nu vă așteptați niciodată să fie îngeri. Acolo totdeauna se va naște numai un demon. Și pentru toți acei din lume, din societate și din popor vor răspunde mamele care i-au crescut, în primul rând.
O, surorile noastre, mame, mai cereți de la Dumnezeu și copii - și atunci îi dați lui Dumnezeu. Nu cereți mereu numai noroc, nu cereți mereu numai sănătate, nu cereți numai pâine... Cereți de la Dumnezeu copii. Pentru că atunci Dumnezeul Acela care vi-i dă are grijă ca să le dea și noroc, are grijă ca să le dea și pâine, are grijă ca să le dea și hăinuțe... are grijă Dumnezeu.
Îndrăzniți, surorilor noastre, la aceasta! Îndrăzniți și cereți de la Dumnezeu. Dumnezeu vrea viața, Dumnezeu este Acela care iubește. Dumnezeu este Acela care vrea să vi-i dăruiască. El este Acela care a spus: „Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul !”.
Cine oprește viața este un criminal. Și locul criminalilor unde va fi? Nu cerul! Chiar dacă aici, pe pământ, stau în Biserică, stau între frați... Nu, locul criminalilor va fi dincolo, în întunericul, în plânsul și scrâșnirea dinților veșnic și veșnic.
Pentru ca să se nască niște oameni sfinți, trebuie ca ei, în primul rând, să aibă niște părinți sfinți. Dacă citim tot Cuvântul lui Dumnezeu de la Moise la Samuel și la Ioan Botezătorul și la toți ceilalți aleși, oameni mari ai lui Dumnezeu, [vedem că] toți aceștia au avut niște mame sfinte și de la mamele lor ei au învățat sau au primit...
Așa cum spunea Sfântul Pavel despre Timotei, despre bunica lui și despre mama lui și apoi: „sunt încredințat că și în tine”... Toți oamenii aceștia au avut niște mame sfinte care i-au crescut. Numai mamele sfinte, numai părinții sfinți pot să crească îngeri, pot că crească sfinți pentru Dumnezeu.
De aceea, iubiții mei frați și surori, cereți de la Dumnezeu cu lacrimi, cereți de la Dumnezeu cu post și cu rugăciune, ca să vă dăruiască fii pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru Lucrarea lui Dumnezeu. Ca să nu mai creștem și noi din aceia care mâine Îl vor huli pe Dumnezeu. Nu vă mirați, dar poate din casele lor niciodată nu s-a înălțat vreo rugăciune, ci numai blesteme, păcate...
Aici ne bucurăm din suflet în seara aceasta că sărbătorim un botez așa cum s-a sărbătorit la început, așa cum trebuie să se sărbătorească un botez creștinesc: cu rugăciuni, cu cântări de slavă lui Dumnezeu.
Nu știm cum să-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-a chemat și pe noi din întuneric la Lumina Sa. Dumnezeu S-a îndurat, în mila Lui, și ne-a trimis în casa noastră, în familia noastră Cartea Lui cea sfântă.
Dumnezeu a făcut să răsune în țara noastră un glas. Am spus: mamele sfinte au născut copii sfinți. Și Părintele Iosif, alesul și trimisul lui Dumnezeu în Poporul nostru și în Biserica noastră, a avut o mamă... Și el a avut o mamă!... Și el a avut o mamă credincioasă care i-a pus Cartea lui Dumnezeu - Psaltirea - în mână și i-a spus așa: „Când mă duc eu din lume, dragul meu, ție îți las cartea aceasta. Eu nu mai am ce să fac cu ea. Eu în ea mi-am găsit mângâierea și bucuria și L-am aflat și L-am cunoscut pe Domnul. Ține cartea aceasta; ea va fi mântuirea ta și mântuirea multora”...
Și așa s-a întâmplat. Iosif era copil mic atunci. Și de atunci Dumnezeu l-a trecut prin necazuri și prin dureri. Dar i-a dat în grijă o carte prin care să primească mângâiere, prin care să se îmbărbăteze, prin care să-L cunoască mai aproape pe Dumnezeu. Mama aceasta i-a spus: „Cartea aceasta va fi mântuirea ta și mântuirea multora”...
Dacă noi în seara aceasta sărbătorim un botez în felul acesta, este și datorită acelui om trimis de Dumnezeu. Dacă Ioan Botezătorul a fost proorocul trimis de Dumnezeu pentru vremile de atunci, apoi s-a îndurat Dumnezeu și pentru vremile noastre, și pentru poporul nostru, și pentru fiecare dintre noi ca să ne trimită nouă un alt trimis, un om al Lui - Părintele Iosif - care să mărturisească despre Lumină, care să înalțe Numele lui Iisus, Care nu mai era cunoscut, nu mai era căutat și de la Care lumea se abătuse și căzuse în moarte, în stricăciune și în păcat.
Dacă trupește ne-a dat Dumnezeu niște părinți pe care să-i ascultăm, căci ne-au dat viața pe pământ, noi suntem datori să-i prețuim, să-i cinstim. Apoi duhovnicește, frații mei dragi, noi am avut niște părinți sfinți, ale căror îndemnuri trebuie să le respectăm cu toată sfințenia, cu toată dragostea, cu toată scumpătatea.
Gândul acesta am vrea să ne însuflețească pe fiecare dintre noi și de această dată: „Ceea ce am văzut, ceea ce am auzit cu urechile noastre, ceea ce am pipăit cu mâinile noastre, aceea vă vestim” au spus înaintașii noștri, marii oameni ai lui Dumnezeu.
Nu putem să trecem peste ceea ce ei ne-au spus, peste ceea ce ei ne-au scris. Nu putem. Dumnezeu să nu ne lase să putem.
„Un credincios nu poate minte,
dacă rămâne credincios;
sau, dacă poate, el se rupe,
pentru minciună, de Hristos.
Un tată bun nu-și lasă fiii
să fie-ndepărtați de cer;
sau, dacă poate, nu e tată,
ci-i un călău și-un temnicer.
Un bun păstor nu-și lasă turma
la lupi, privind nepăsător;
sau, dacă-o lasă, e-un netrebnic
și-un ucigaș, dar nu-i păstor.
O mamă nu-și ucide fiul
chiar dac-ar fi să moară ea;
sau, dacă-l poate, nu e mamă,
ci este fiara cea mai rea.
Un frate-n veci nu-și lasă frații
cu care l-a unit Hristos;
sau, dacă-i lasă, n-a fost frate,
ci-un vânzător și-un mincinos.”
Frații mei dragi, purtăm un nume; numele nostru e înalt și sfânt. Să ne purtăm în felul acesta, cum ni-i numele, cum ni-i chemarea. Să trăim cum ne numim. Ești copil al lui Dumnezeu, ești tu credincios, ești tu în Oastea sfântă? Ce spune vecinul, ce spune vecina, acela ești într-adevăr! Nu ce spunem noi despre noi. Nu ce mărturisim noi, ci ceea ce mărturisesc alții din jurul nostru, cei ce trăiesc zilnic în jurul nostru. Acesta este adevărul. Dacă noi zicem că suntem creștini, iar ei spun că suntem păgâni, noi trăim în minciună, noi nu suntem creștini, noi suntem mincinoși.
„Un credincios nu poate minte” - dar uite că atâția și atâția dintre cei care poartă un nume poartă un nume mincinos...
Eram într-un loc la construcția unei case, căci cu aceea ne-am ocupat toată viața noastră. Zicea că-i credincios proprietarul la care lucram, zicea că și el cunoaște Cuvântul lui Dumnezeu. Îl auzeam uneori ziua murmurând câte o cântare de la Oaste, dar avea niște vecini care nu ne-au dat „Bună ziua” trei săptămâni cât am lucrat la casă.
Într-o seară, când ne coboram de pe casă și... să plecăm, îi întâlnim jos pe vecini și ei ne zic:
- Dragii noștri, iertați-ne că nu v-am dat binețe... Voi nu știți că acesta la care lucrați este un demon...
Ne-am înfiorat și ne-am cutremurat!... El zicea că e credincios, el zicea că e creștin, el se ducea și la biserică și cunoștea unele lucruri pe care, pe unele, le mai făcea și el...
M-am cutremurat adânc atunci, până în adâncul ființei mele... Uite cum poate omul să trăiască în minciună. Nu numai să mintă, dar și să trăiască în minciună.
Un credincios nu poate face așa. De va face așa, el se rupe de Hristos fără să-și dea seama. Lumina aceasta, când s-ar rupe de uzina electrică, nu mai luminează. Noi nu mai vedem atunci nimic și nimeni nu se va putea orienta după noi niciodată. Nu se mai ia nimeni după noi în chip sănătos atunci când noi ne-am rupt de Hristos. Atunci când noi trăim într-o minciună, atunci când nu trăim cum ne numim, atunci când nu trăim cum ne este numele și trăim altfel...
„Un tată bun nu-și lasă fiii” să se piardă de Hristos, să se despartă de cer. Nu-i va lăsa, va face tot ce va putea și nu-i va lăsa. O, taților! O, părinților! Nici unul nu v-ați lăsat copiii fără pâine niciodată. V-ați dus de dimineața la lucru, ați venit târziu, obosiți, distruși, pe vremuri grele, ați lucrat și ziua și nopțile le-ați jertfit pentru ca copiii voștri să nu fie lipsiți de pâine. Ați avut grijă și trebuie s-o aveți. Ați avut o datorie sfântă și bine ați făcut.
Dar dacă-i lăsați să se despartă de cer, atunci n-am făcut nici un bine. În zadar a fost toată alergarea noastră și munca noastră, și truda noastră, și pâinea ce-am agonisit-o cu atâta sudoare, dacă noi acum îi lăsăm să se despartă de cer.
„A ieșit în drum cu prietenii”... zici tu. Dar ei nu caută altceva decât să-i despartă de cer, să-i înstrăineze de Dumnezeu, să le strice cugetul curat, credința cea adevărată... Ca să se piardă tot ce a fost sădit bun în sufletul și în inima lor cândva. Nu caută altceva lumea și stricăciunea, și moda lumii și duhurile acesteia... Nu caută altceva decât să-i înstrăineze de cer!...
Ce faci tu, tată, atunci? E mai grea munca asta de a-i ține pe copiii tăi lângă cer, lângă Hristos, lângă Dumnezeu - e mai grea decât munca pâinii? E mai grea decât munca asta?
Zice poezia noastră: „...dacă-i lasă, nu e tată”. Dacă-ți lași copiii, frate, tu nu ești tată. Cum te vei prezenta oare mâine în fața lui Dumnezeu, Care ți i-a dat? Ce vei spune oare atunci acolo? Cum ne-am făcut noi datoria aceasta?
Datoria pâinii ne-am făcut-o. Și toate celelalte datorii, la fel... Nu i-am lăsat nici o clipă să lipsească de la școală. Ne-am interesat de notele lor și de toate lucrurile ce credeam că le vor folosi, să aibă un viitor mai fericit... Dar de cer, cum de i-am lăsat ca să se despartă?
„O mamă nu-și ucide fiul...”. Nu poate să o facă, chiar dac-ar fi să moară ea. Chiar dac-ar fi să moară ea. Au fost mame pe pământul acesta care, atunci când era să le moară copilul, au fost în stare să moară.
Dar au fost și altfel de mame... au fost și mame care au fost fiare. Care n-au fost mame. Și numărul acestora s-a mărit mult. Cine citește ziarele sau ascultă veștile, în fiecare zi va vedea câte și câte mame i-au aruncat pe copiii lor în șanțuri și în alte părți.
Nu de mult ne spunea cineva că la Dobrești, într-o dimineață, soția unui inginer, când a ieșit afară, sus la balcon a găsit un copilaș mic înfășat. Acolo sus era aruncat. A anunțat miliția și toate autoritățile și au cercetat tot satul și toate femeile și nu au găsit al cui a fost. Ea, sărmana, l-o fi dat la vreo casă de copii.
Iată mame, iată mame care sunt fiare. Fiare, nu mame. Și de acestea sunt multe, poate. Și de aceea, iubiții mei frați și surori, de aceea nu ne mirăm că acești copii ajung rău. Ce cresc copiii? Pot ei crește îngeri? Nu. Cresc demoni.
O, mamă, n-ai de dat un răspuns în fața lui Dumnezeu? N-ai să răspunzi tu în fața lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri? Cine va răspunde? Tu, mamă! Tu, tată! Voi, părinți! Noi vom răspunde în fața lui Dumnezeu.
„Un frate-n veci nu-și lasă frații”... Nu sunt frați ca și ai mei, nu sunt ca și ei. Pot să fie alții cum ar fi de înalți, de învățați, de îmbrăcați, cum or fi. Nu sunt frați ca frații mei.
Îmi aduc aminte de o familie de la noi, familia fratelui Pașcu din Vălani. În familia asta au fost mulți copii. Unii dintre ei astăzi sunt doctori, ingineri, unii dintre cei mai micuți au rămas acasă lângă mămica. Când veneau ei acasă, în vacanța lor, - acum, când erau la facultăți - și coborau de la autobuz prin sat în jos și mergeau spre casa lor, coborând în jos, în jos, treceau pe lângă multe case mai frumoase și mai înalte, dar nu se băgau la nici una. Pe drum erau copii și pe-o parte, și pe alta; dar dădeau „Bună ziua” și se duceau mai departe. Când ajungeau la căsuța lor, unde au fost ei crescuți, când ieșeau frățiorii lor mai micuți, copiii părinților lor, ai tatălui și ai mamei lor, cu niște cămășuțe murdare, desculți, îi luau în brațe și-i sărutau. Aceia erau frații lor. Și nu le-a fost rușine că aceia erau frații lor. Îi luau în brațe și-i sărutau. Și-i duceau în casă în brațe și-i mângâiau, și-i ajutau, și le dădeau ce puteau.
Frații mei dragi, ne-a dat Dumnezeu o familie duhovnicească, ne-a dat Dumnezeu niște frați. Vei putea tu oare să-i uiți? Vei putea tu oare cânta mâine cu alții? Și să spui în gura mare că-i minciună Oastea la care ai stat atâția ani? Cum vei putea tu face lucrul acesta? Acela care face și va putea face așa ceva, acela n-a fost frate niciodată.
Cum vei putea face lucrul acesta? Acela n-a avut frați, acela nu știe ce-i dragostea de frați. Acela n-a fost legat de nimic, dacă poate cineva să-și uite frații lui cu care a cântat împreună, cu care s-a rugat împreună, cu care a plâns păcatul împreună, cu care s-a bucurat împreună.
Oare lacrimile acelea și bucuriile acelea au fost minciuni? Nu, frații mei! Să ne aducem aminte de cine ne-a legănat primul dor în suflet, de cel care ți-a scris întâia cântare, de cel care ți-a sădit prima lacrimă în ochii tăi și în inima ta.
Nu uita! Nu uita că toate acestea s-au plătit cu un preț de jertfă, de lacrimi și cu osteneli de către părinții tăi. Nu uitați asta!
Mulțumim lui Dumnezeu pentru bucuria noastră, a întâlnirii noastre. Facă Domnul ca și acest prilej să fie un îndemn pentru mulți. Facă Domnul ca mamele noastre să îndrăznească să fie mame, să îndrăznească să crească copii, să îndrăznească să-i ceară prin rugăciune. Pentru că o casă fără copii rămâne pustie, rămâne goală - o grădină fără flori, un clopot fără limbă, care nu mai sună.
Întrebați-le pe mamele fără copii și vă vor spune: „Oare de ce trăiesc eu? Oare de ce muncesc eu? Ce rost are viața pe pământ?... Pe mine nu mă așteaptă nimeni cu drag când vin acasă. În calea mea nimeni nu iese cu bucurie, să-mi spună: «Mămica mea!»”.
Dar voi, surori mame, voi, frați care ați ajuns părinți, când veniți seara obosiți de la munca voastră și vă întâmpină aceste ființe dragi, copiii voștri, când își ridică două mânuțe spre voi și vă spun: „Tăticul meu!”, „Mămica mea!” voi uitați că ați fost obosiți. Uitați toată durerea și toată întristarea.
Facă Domnul ca și de această dată, din locul acesta, să ne întoarcem cu ceva. Să urmăm pilda sfinților de dinaintea noastră: „Mai lângă Domnul meu, mai lângă El...”. Pentru că numai în felul acesta putem fi de folos Bisericii noastre, neamului nostru, fraților noștri, lui Dumnezeu, în primul rând. Prin cei de aici, prin lupta de acum, noi putem să dăm oameni sfinți, copii sfinți. Să nu mai fie blestemați, că au fost destui.
Să ne ajute Domnul Iisus și să binecuvânteze El și prilejul acesta al întâlnirii noastre. Să-l binecuvânteze Domnul pe noul născut. Să-i binecuvânteze Domnul și pe părinții lui și să-i facă părinți din aceia al căror nume să strălucească lângă Numele lui Iisus din neam în neam.
Să-i binecuvânteze Domnul și pe nașii care răspund în fața lui Dumnezeu că l-au împreunat cu Hristos și l-au lepădat de Satana. Nașii sunt părinții cei duhovnicești care au o mare răspundere înaintea lui Dumnezeu.
Ce dureros și trist este că nașii de astăzi vin numai de fală, dar uită ce au spus în fața sfântului altar și în fața lui Dumnezeu, că se obligă să-l călăuzească [pe finul lor] pe calea către cer, spre Împărăția lui Dumnezeu. Domnul să-i binecuvânteze și pe nași.
Domnul să ne pună pe inimi la toți gândul acestei mari răspunderi pentru tinerii și pentru copiii noștri, de a-i crește credincioși și curați înaintea lui Dumnezeu.
Să trăim creștinește, să trăim ca niște copii ai lui Dumnezeu, ca niște ostași ai Crucii lui Hristos. Să nu mai trăim într-o minciună - noi să spunem una, iar vecinii noștri să spună că nu-i adevărat. Ci ceea ce spunem altora, tot aceea să și trăim, împlinind Cuvântul lui Dumnezeu mai întâi în viața noastră, în casa noastră, în adunarea noastră; iar după aceea să spunem și altora.
Domnul să ne ajute la toți. Slăvit să fie Domnul!