Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir, şi I-a şters picioarele cu părul ei, şi Lazăr cel bolnav era fratele ei.
Odată, Domnul nostru Isus Hristos spusese ucenicilor Săi, că pentru a fi cu adevărat vrednici de dragostea şi de Împărăţia Sa, ei trebuie să facă lucruri neobişnuite... (Matei 5, 47).
Ceva care n-a mai fost făcut.
Ceva care arată nu numai o noutate, ci mai ales o neobişnuită iubire sau răbdare, sau bunătate faţă de Domnul Isus - şi pentru El.
Că un ucenic al Său, ca să fie vrednic de El, trebuie să-L iubească pe Isus mai presus decât pe familia sa,
decât averea sa,
Dintr-o astfel de iubire neobişnuită, un astfel de suflet iubitor de Hristos, va şi face lucruri neobişnuite pentru El.
Dar neobişnuite vor fi nu numai unele fapte ale lui din când în când, ci neobişnuit va fi întreg felul său de a se purta.
Tot ce va izvorî zilnic din inima şi din trăirea unui astfel de suflet va fi neobişnuit.
Va fi cu totul altfel decât o trăire obişnuită a celorlalţi oameni. Chiar şi felul în care salută sau răspunde la salut, este un altfel ca al altora.
Chiar şi din felul cum deschide sau închide o uşă a cuiva, îl poţi vedea adesea cum este un om.
Din felul cum umblă şi vorbeşte nu numai cu prietenii ci şi cu străinii şi duşmanii săi,
trebuie neapărat să se vadă acel chip neobişnuit, dar ceresc, izvorât din dragostea şi pilda lui Hristos, a robului Său.
Maria da, - a făcut ceva neobişnuit!
Maria era aceea care a făcut acel lucru neobişnuit, pentru a-şi arăta nu numai respectul şi recunoştinţa ei pentru Hristos, Binefăcătorul său,
ci şi dovedindu-şi încredinţarea ei puternică despre Misiunea Mântuitoare a Domnului Isus, care se apropie de cutremurătoarea ei împlinire, căci pe când noi toţi oamenii ne naştem ca să trăim, El Se născuse ca să moară!
Sufletele care ard într-o neobişnuită iubire curată pentru Hristos, sunt înştiinţate mai înainte de către Duhul Sfânt de multe ori despre cele ce se vor întâmpla. Ele presimt mai ales apropierea marilor încercări precum spune sf. Pavel când zice: Duhul mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri (Fap. Ap. 20, 23).
Aşa în tăcerea iubirii ei evlavioase şi adânci, Maria a fost înştiinţată de Duhul Sfânt de patimile Mântuitorului care se apropiau - şi despre moartea Lui.
Iar durerea ei ascunsă şi adâncă, a făcut atunci acel lucru neobişnuit, tocmai în vederea morţii Sale, lucru despre care se va vorbi mereu cu cutremur şi cu duioşie,
şi pe care, Mântuitorul Însuşi, l-a arătat în toată strălucita frumuseţe şi iubire din care a izvorât (Matei 26, 7-13; Marcu 14, 3-9).
Suflete al meu, tu ce lucru neobişnuit ai făcut sau faci spre a fi vrednic să se pomenească în cinstea lui Isus Hristos, Mântuitorul tău?
Ce lucru frumos faţă de El ai făcut sau faci tu?
Ce faci tu chiar în vederea morţii celor preaiubiţi ai tăi?
Ce ai de făcut tu cu totul deosebit de alţii, spre a-ţi arăta dragostea, credinţa, nădejdea, răbdarea, ascultarea ta, în chip neobişnuit?
O, dacă ar fi găsit răsunet în inima ta aceste gânduri, din cântarea următoare:
De-aş putea să-ntorc pe calea Timpului spre Început
- cum cobori din treaptă-n treaptă aş păşi din an în an
fără să mă uit o clipă la nimic din ce-am trecut
m-aş opri-ntr-un veac de aur,
lângă-un ţărm galilean.
Cum Te-aş aştepta acolo răbdător şi fericit
când aş şti că dimineaţă ai să treci şi să mă iei!...
- ceilalţi s-ar uita la mine cu un ochi nedumerit
dar pe urmă cu ce zâmbet m-ar primi să merg cu ei.
Cum m-aş avânta ca Petru, peste valuri netemut,
cum Ţi-aş sta răpit, pe umăr, ca Ioan, să Te ascult,
cum ca şi Zacheu, îndată Ţi-aş da-ntregul meu avut
- ca să poţi vedea Isuse, cât Te-am înţeles de mult!
Ţi-aş spăla ca păcătoasa praful drumului trudit
de pe Sfintele-Ţi picioare cu al lacrimii izvor
şi mi-aş sparge ca Maria vasul cel nepreţuit
să-Ţi torn numai Ţie mirul cel plăcut mirositor.
Aş căuta să-Ţi dau ce încă nimeni altul nu Ţi-a dat
şi-aş găsi să-Ţi spun cuvinte care nimeni nu Ţi-a spus
- ca să-mi poţi cunoaşte-n totul sufletul îndatorat
şi adânc recunoştinţa câtă-aş vrea să-Ţi dau, Isus!
Preadulcele meu Mântuitor, Isuse Doamne,
o, cât de mult doresc şi eu să-Ţi pot arăta în chip neobişnuit dragostea şi recunoştinţa pe care Ţi-o datorez,
pentru marele bine mântuitor pe care mi l-ai făcut Tu!
Dar dacă n-am avuţii să le împart şi eu săracilor...
şi dacă n-am case în care să primesc pe străini,
şi haine cu care să îmbrac pe cei goi,
şi pâine cu care să satur pe cei flămânzi,
şi daruri alese cu care să Te slujesc cu drag pe Tine,
eu am totuşi doi ochi cu care pot plânge
şi am o inimă cu care pot iubi,
şi am doi genunchi pe care mi-i pot apleca
şi o gură cu care mă pot ruga şi cu care pot spune un cuvânt de mângâiere pentru de aproapele meu din dragoste pentru Tine...
Ajută-mă să pot face cu aceste avuţii lucruri neobişnuite spre slava Ta
şi spre arătarea recunoştinţei mele iubitoare.
Amin.