Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir, și I-a șters picioarele cu părul ei, și Lazăr cel bolnav era fratele ei.
Odată, Domnul nostru Isus Hristos spusese ucenicilor Săi, că pentru a fi cu adevărat vrednici de dragostea și de Împărăția Sa, ei trebuie să facă lucruri neobișnuite... (Matei 5, 47).
Ceva care n-a mai fost făcut.
Ceva care arată nu numai o noutate, ci mai ales o neobișnuită iubire sau răbdare, sau bunătate față de Domnul Isus - și pentru El.
Că un ucenic al Său, ca să fie vrednic de El, trebuie să-L iubească pe Isus mai presus decât pe familia sa,
decât averea sa,
Dintr-o astfel de iubire neobișnuită, un astfel de suflet iubitor de Hristos, va și face lucruri neobișnuite pentru El.
Dar neobișnuite vor fi nu numai unele fapte ale lui din când în când, ci neobișnuit va fi întreg felul său de a se purta.
Tot ce va izvorî zilnic din inima și din trăirea unui astfel de suflet va fi neobișnuit.
Va fi cu totul altfel decât o trăire obișnuită a celorlalți oameni. Chiar și felul în care salută sau răspunde la salut, este un altfel ca al altora.
Chiar și din felul cum deschide sau închide o ușă a cuiva, îl poți vedea adesea cum este un om.
Din felul cum umblă și vorbește nu numai cu prietenii ci și cu străinii și dușmanii săi,
trebuie neapărat să se vadă acel chip neobișnuit, dar ceresc, izvorât din dragostea și pilda lui Hristos, a robului Său.
Maria da, - a făcut ceva neobișnuit!
Maria era aceea care a făcut acel lucru neobișnuit, pentru a-și arăta nu numai respectul și recunoștința ei pentru Hristos, Binefăcătorul său,
ci și dovedindu-și încredințarea ei puternică despre Misiunea Mântuitoare a Domnului Isus, care se apropie de cutremurătoarea ei împlinire, căci pe când noi toți oamenii ne naștem ca să trăim, El Se născuse ca să moară!
Sufletele care ard într-o neobișnuită iubire curată pentru Hristos, sunt înștiințate mai înainte de către Duhul Sfânt de multe ori despre cele ce se vor întâmpla. Ele presimt mai ales apropierea marilor încercări precum spune sf. Pavel când zice: Duhul mă înștiințează din cetate în cetate că mă așteaptă lanțuri și necazuri (Fap. Ap. 20, 23).
Așa în tăcerea iubirii ei evlavioase și adânci, Maria a fost înștiințată de Duhul Sfânt de patimile Mântuitorului care se apropiau - și despre moartea Lui.
Iar durerea ei ascunsă și adâncă, a făcut atunci acel lucru neobișnuit, tocmai în vederea morții Sale, lucru despre care se va vorbi mereu cu cutremur și cu duioșie,
și pe care, Mântuitorul Însuși, l-a arătat în toată strălucita frumusețe și iubire din care a izvorât (Matei 26, 7-13; Marcu 14, 3-9).
Suflete al meu, tu ce lucru neobișnuit ai făcut sau faci spre a fi vrednic să se pomenească în cinstea lui Isus Hristos, Mântuitorul tău?
Ce lucru frumos față de El ai făcut sau faci tu?
Ce faci tu chiar în vederea morții celor preaiubiți ai tăi?
Ce ai de făcut tu cu totul deosebit de alții, spre a-ți arăta dragostea, credința, nădejdea, răbdarea, ascultarea ta, în chip neobișnuit?
O, dacă ar fi găsit răsunet în inima ta aceste gânduri, din cântarea următoare:
De-aș putea să-ntorc pe calea Timpului spre Început
- cum cobori din treaptă-n treaptă aș păși din an în an
fără să mă uit o clipă la nimic din ce-am trecut
m-aș opri-ntr-un veac de aur,
lângă-un țărm galilean.
Cum Te-aș aștepta acolo răbdător și fericit
când aș ști că dimineață ai să treci și să mă iei!...
- ceilalți s-ar uita la mine cu un ochi nedumerit
dar pe urmă cu ce zâmbet m-ar primi să merg cu ei.
Cum m-aș avânta ca Petru, peste valuri netemut,
cum Ți-aș sta răpit, pe umăr, ca Ioan, să Te ascult,
cum ca și Zacheu, îndată Ți-aș da-ntregul meu avut
- ca să poți vedea Isuse, cât Te-am înțeles de mult!
Ți-aș spăla ca păcătoasa praful drumului trudit
de pe Sfintele-Ți picioare cu al lacrimii izvor
și mi-aș sparge ca Maria vasul cel neprețuit
să-Ți torn numai Ție mirul cel plăcut mirositor.
Aș căuta să-Ți dau ce încă nimeni altul nu Ți-a dat
și-aș găsi să-Ți spun cuvinte care nimeni nu Ți-a spus
- ca să-mi poți cunoaște-n totul sufletul îndatorat
și adânc recunoștința câtă-aș vrea să-Ți dau, Isus!
Preadulcele meu Mântuitor, Isuse Doamne,
o, cât de mult doresc și eu să-Ți pot arăta în chip neobișnuit dragostea și recunoștința pe care Ți-o datorez,
pentru marele bine mântuitor pe care mi l-ai făcut Tu!
Dar dacă n-am avuții să le împart și eu săracilor...
și dacă n-am case în care să primesc pe străini,
și haine cu care să îmbrac pe cei goi,
și pâine cu care să satur pe cei flămânzi,
și daruri alese cu care să Te slujesc cu drag pe Tine,
eu am totuși doi ochi cu care pot plânge
și am o inimă cu care pot iubi,
și am doi genunchi pe care mi-i pot apleca
și o gură cu care mă pot ruga și cu care pot spune un cuvânt de mângâiere pentru de aproapele meu din dragoste pentru Tine...
Ajută-mă să pot face cu aceste avuții lucruri neobișnuite spre slava Ta
și spre arătarea recunoștinței mele iubitoare.
Amin.