Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi, mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard.
Ce înfricoşate sunt cuvintele acestea care spun:
- Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce roadă, Tatăl o taie...
Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară ca mlădiţele neroditoare şi se usucă.
Apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard...
Cuvintele acestea ne vorbesc despre dreptatea Judecăţii lui Dumnezeu şi despre cerinţele curăţiei, ascultării şi rodirii pentru mântuire.
Până când în noi circulă seva din Viţa cea adevărată, noi suntem mlădiţele verzi şi roditoare.
Îndată însă, ce între noi şi Hristos s-a aşezat un vierme ascuns, un păcat sau mai multe, care rod în taină inima din noi, - atunci legătura noastră tainică cu Hristos încetează.
Iar odată cu încetarea acestei legături sfinte, încetează şi viaţa noastră cea duhovnicească.
Atunci se pierde şi părtăşia noastră cu El.
Atunci se înstrăinează şi duhul nostru de către fraţi.
Atunci se înstrăinează şi duhul fraţilor de către noi.
Din clipa aceea noi vom iubi viermele păcatului şi nu vom mai iubi pe Hristos, care vrea să ni-l ucidă.
Vom avea mai multă grijă de rana noastră decât de vindecarea ei.
Ne vom supăra mai degrabă pe cuvântul care ne-o mustră şi pe cel care ne-o arată, decât pe vinovăţia noastră.
Atunci, fiindcă nu vrem din trufie să ne recunoaştem vina şi să ne-o îndreptăm, suntem gata totdeauna să învinovăţim pe alţii şi să ne rupem nu de păcat, ci de cei care ne mustră, dorindu-ne binele.
Ne supărăm pe cei care ne pedepsesc spre îndreptare şi nu pe păcatul nostru care ne-a despărţit de Hristos.
Numai sufletul curat nu se preface cu viclenie atunci şi nu se împotriveşte, ci îşi recunoaşte vina.
Iar pentru iertarea vinei sale, el ar primi cu bucurie, ba chiar doreşte, să fie mustrat cât mai aspru şi niciodată nu i se va părea că este prea mult pedepsit.
- Fiindcă pacea conştiinţei sale îi va fi cu mult mai scumpă decât orice preţ de răbdare şi suferinţă pentru a şi-o recăpăta din nou.
Am auzit adesea din partea unor astfel de suflete, viclene şi necinstite, oricât de blând au fost mustrate că mai bine ar fi fost să fi căzut în mâinile lui Dumnezeu decât în mâinile oamenilor - imitându-l astfel pe David într-o greşeală a lui (2 Sam. 24, 14),
cu care greşeala lor nici nu avea vreo asemănare, cum nu avea nici pocăinţa lor. Ei păcătuiseră şi mai greu, dar nu se pocăiseră deloc.
O, cum uită aceşti nerăbdători ai mustrării, nesmeriţi ai bisericii şi neascultători ai fraţilor, ce grozav lucru este să cazi nepocăit - în Mâinile Dumnezeului Celui Viu (Evrei 10, 31).
O, cum uită ei că tocmai spre binele lor, Dumnezeu i-a lăsat în mâinile fraţilor, ca să nu ajungem în mâinile Judecăţii Lui.
Pentru un păcat făcut în neştiinţă, David a fost pedepsit cu milă, dar pentru unul făcut cu ştiinţă, a plătit cu amar (2 Sam. 12, 10).
Dar noi dacă nu primim o mustrare cu lacrimi şi dragoste, un îndemn şi-o sfătuire spre îndreptare, făcute cu toată înţelegerea şi îngăduinţa inimii prietenoase şi frăţeşti,
atunci cum să credem că Se va purta faţă de noi Dumnezeul Dreptăţii şi al Sfinţeniei?
Credem noi că puţin Îi pasă lui Dumnezeu că noi nesocotim Cuvântul Lui?
Că lepădăm Sângele Fiului Său?
Că batjocorim pe Duhul harului prin care am fost pecetluiţi?
Că nesocotim mustrările frăţeşti?
Oare ni se pare nouă că nu-i tocmai atât de mare vina noastră?
Dar cine poate fi judecător în propria lui cauză?
Nu noi o vedem cum e de mare vina noastră, ci alţii o văd.
De aceea nici judecata dreaptă n-o putem face noi ci alţii.
Să luăm bine seama!
Dumnezeu nu cruţă păcatul. Mâna Lui taie. Taie adânc şi taie necruţător.
Mai degrabă să ne temem, decât să dorim, să cădem în Mâinile Lui.
Iar dacă am păcătuit, să nu dispreţuim pe fraţi, ci chiar să dorim mustrarea şi pedeapsa lor. Căci oricât ar fi de mari, tot vor fi mai mici decât vina.
Mai mici decât bucuria iertării.
Mai mici decât pedeapsa lui Dumnezeu.
Ce plătesc oamenii, nu mai plăteşte El. Ce judecă ei, nu mai judecă El. Dar ce nu vrem să plătim la timp, - vom plăti mai greu şi mai scump mai târziu.
Atotputernic şi Drept Dumnezeu, Slavă veşnică Ţie.
Îţi mulţumim Tatăl nostru Ceresc că ne-ai chemat în Domnul nostru Isus Hristos, la nişte roade vrednice de pocăinţă. Şi mulţumim pentru tot ajutorul ce ni l-ai dat ca să le aducem şi să le dorim vrednice de Tine.
Te rugăm să ne ierţi pentru toate căderile şi neascultările noastre cu care adesea Te facem să ne mustri şi să ne pedepseşti aici, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea (1 Cor. 11, 32).
Nu ne lăsa Doamne să ajungem neroditori ca să fii silit să ne tai,
nici nu ne lăsa să ne uscăm în păcat ca să fii silit să ne arunci în foc.
Ci mai bine dă-ne în mâinile fraţilor noştri, ca să ne mustre şi să ne îndrepte, ca prin ascultarea lor şi îndreptarea noastră să ne mântuim sufletul.
Amin.