Moise iese din desfătările Egiptului
Pr. Iosif Trifa - Spre Canaan
Prin credință Moise când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.
El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire. Prin credință a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit ca și cum ar fi văzut pe Cel nevăzut (Evrei 11, 24-27).
Aici începe un amănunt de mare preț din viața lui Moise; un amănunt de învățătură asupra căruia a stăruit și marele apostol Pavel prin cuvintele de mai sus.
Moise fusese crescut de fata lui Faraon. Copilul crescut și (țiitoarea) l-a dus fetei lui Faraon și el (Moise) i-a fost fiu și i-a pus numele, ceea ce înseamnă, din ape l-am scos (Exod 2, 10).
Așadar, Moise făcea parte din curtea lui Faraon. Avea prilej să-și trăiască viața ca un fiu de împărat. Trebuie să știm că traiul Faraonilor din acele vremi era plin de toate desfătările, de toate comorile și de toate dulcețurile ce le poate oferi lumea aceasta. Iar Moise avea prilej să guste din toate.
Dar ce s-a întâmplat? Iar Moise după ce s-a făcut mare n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon. S-a lepădat de un nume așa de mare. S-a lepădat de viața împărătească.
Și s-a lepădat Moise nu numai de numele ce-l purta, el s-a lepădat și de viața cea plină de desfătări și păcate ce era la curtea lui Faraon și în Egipt. A vrut mai bine să sufere cu poporul său decât să guste din plăcerile păcatului. A ales ocara lui Hristos pentru că avea ochii pironiți spre răsplata cea viitoare.
Cuprins de această credință vie și tare, s-a lepădat de desfătări și a părăsit Egiptul.
Din parfumurile și desfătările curții lui Faraon, Moise a trecut în tabăra cea săracă a poporului său unde mirosea a usturoi și mizeria rânjea din toate părțile. Dintr-un fiu de împărat, a devenit un om umil, sărac și lipsit. Și le-a făcut toate acestea, fiindcă avea ochii pironiți spre răsplătire. Nici de mânia împăratului nu s-a temut. Nici desfătările, nici amenințările... nici o putere lumească sau omenească nu putea să-i întoarcă ochii pironiți spre Cel nevăzut.
Ce învățătură mișcătoare pentru noi și mântuirea noastră este această purtare a lui Moise! Ea are legătură și cu cuvintele Domnului Isus: voi în lume sunteți, dar nu sunteți din lume - pentru că puține sunt locurile din Biblie care întăresc atât de viu cuvintele Domnului ca această ieșire a lui Moise din desfătările Egiptului.
Noi suntem în lume; noi trăim în lume, dar nu suntem din lume. Noi trebuie să ieșim din duhul acestei lumi. O condiție neapărată a mântuirii, aceasta este: să părăsești îndată Egiptul acestei lumi.
Dacă creștinismul de azi e așa cum e: fără putere și fără roadă, apoi cauza e tocmai aici. Creștinii de azi cred că se pot mântui stând pe loc lângă oalele cu carne din Egiptul desfătărilor și păcatelor. Dar mântuirea vine numai când părăsești Egiptul. Mântuirea vine numai când ieși din tabăra lui Faraon, din tabăra lumii, și intri în tabăra Domnului. Mântuirea o poți dobândi numai când ai ochii pironiți spre răsplata viitoare, spre Cel nevăzut și nimeni și nimica nu te poate abate de la această țintă. Mântuirea înseamnă a alege între Egipt și Canaan... între tabăra lumii și tabăra Domnului.
Mulți își închipuie că se pot mântui umblând dintr-o tabără în alta. Duminică dimineața îi vezi în tabăra Domnului - la sf. biserică - iar după amiază îi vezi în tabăra lumii: la cârciumă, minciuni, etc.
Un creștin adevărat trebuie să stea cu totul și statornic în tabăra Domnului. Noi ostașii Domnului, nu suntem altceva decât o ceată de creștini care - prin darul lui Dumnezeu - am aflat cu groază că ne aflăm în tabăra diavolului și am fugit în tabăra Domnului.
Și apoi să nu uităm un lucru. A ieși din lume înseamnă a pierde multe, multe. Să ne gândim câte cele a pierdut Moise. Și-a pierdut vaza, și-a pierdut numele, și-a pierdut poziția socială, traiul cel tihnit, și-a pierdut desfătările... a pierdut totul.
Iată un om care a pierdut totul pentru că avea ochii pironiți spre răsplata cealaltă. Ce pierdere fericită!
De la noi poate că nu ni se cer atâtea jertfe. Ni se cere numai idolul desfătărilor, patimilor și păcatelor. Și nici măcar pe acesta nu vrem să-l pierdem?
Un creștin care nu poate pierde totul ca să-L dobândească pe Hristos - nu poate dobândi mântuirea.