Moise iese din desfătările Egiptului

Prin credinţă Moise când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.

El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut (Evrei 11, 24-27).

Aici începe un amănunt de mare preţ din viaţa lui Moise; un amănunt de învăţătură asupra căruia a stăruit şi marele apostol Pavel prin cuvintele de mai sus.

Moise fusese crescut de fata lui Faraon. Copilul crescut şi (ţiitoarea) l-a dus fetei lui Faraon şi el (Moise) i-a fost fiu şi i-a pus numele, ceea ce înseamnă, din ape l-am scos (Exod 2, 10).

Aşadar, Moise făcea parte din curtea lui Faraon. Avea prilej să-şi trăiască viaţa ca un fiu de împărat. Trebuie să ştim că traiul Faraonilor din acele vremi era plin de toate desfătările, de toate comorile şi de toate dulceţurile ce le poate oferi lumea aceasta. Iar Moise avea prilej să guste din toate.

Dar ce s-a întâmplat? Iar Moise după ce s-a făcut mare n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon. S-a lepădat de un nume aşa de mare. S-a lepădat de viaţa împărătească.

Şi s-a lepădat Moise nu numai de numele ce-l purta, el s-a lepădat şi de viaţa cea plină de desfătări şi păcate ce era la curtea lui Faraon şi în Egipt. A vrut mai bine să sufere cu poporul său decât să guste din plăcerile păcatului. A ales ocara lui Hristos pentru că avea ochii pironiţi spre răsplata cea viitoare.

Cuprins de această credinţă vie şi tare, s-a lepădat de desfătări şi a părăsit Egiptul.

Din parfumurile şi desfătările curţii lui Faraon, Moise a trecut în tabăra cea săracă a poporului său unde mirosea a usturoi şi mizeria rânjea din toate părţile. Dintr-un fiu de împărat, a devenit un om umil, sărac şi lipsit. Şi le-a făcut toate acestea, fiindcă avea ochii pironiţi spre răsplătire. Nici de mânia împăratului nu s-a temut. Nici desfătările, nici ameninţările... nici o putere lumească sau omenească nu putea să-i întoarcă ochii pironiţi spre Cel nevăzut.

Ce învăţătură mişcătoare pentru noi şi mântuirea noastră este această purtare a lui Moise! Ea are legătură şi cu cuvintele Domnului Isus: voi în lume sunteţi, dar nu sunteţi din lume - pentru că puţine sunt locurile din Biblie care întăresc atât de viu cuvintele Domnului ca această ieşire a lui Moise din desfătările Egiptului.

Noi suntem în lume; noi trăim în lume, dar nu suntem din lume. Noi trebuie să ieşim din duhul acestei lumi. O condiţie neapărată a mântuirii, aceasta este: să părăseşti îndată Egiptul acestei lumi.

Dacă creştinismul de azi e aşa cum e: fără putere şi fără roadă, apoi cauza e tocmai aici. Creştinii de azi cred că se pot mântui stând pe loc lângă oalele cu carne din Egiptul desfătărilor şi păcatelor. Dar mântuirea vine numai când părăseşti Egiptul. Mântuirea vine numai când ieşi din tabăra lui Faraon, din tabăra lumii, şi intri în tabăra Domnului. Mântuirea o poţi dobândi numai când ai ochii pironiţi spre răsplata viitoare, spre Cel nevăzut şi nimeni şi nimica nu te poate abate de la această ţintă. Mântuirea înseamnă a alege între Egipt şi Canaan... între tabăra lumii şi tabăra Domnului.

Mulţi îşi închipuie că se pot mântui umblând dintr-o tabără în alta. Duminică dimineaţa îi vezi în tabăra Domnului - la sf. biserică - iar după amiază îi vezi în tabăra lumii: la cârciumă, minciuni, etc.

Un creştin adevărat trebuie să stea cu totul şi statornic în tabăra Domnului. Noi ostaşii Domnului, nu suntem altceva decât o ceată de creştini care - prin darul lui Dumnezeu - am aflat cu groază că ne aflăm în tabăra diavolului şi am fugit în tabăra Domnului.

Şi apoi să nu uităm un lucru. A ieşi din lume înseamnă a pierde multe, multe. Să ne gândim câte cele a pierdut Moise. Şi-a pierdut vaza, şi-a pierdut numele, şi-a pierdut poziţia socială, traiul cel tihnit, şi-a pierdut desfătările... a pierdut totul.

Iată un om care a pierdut totul pentru că avea ochii pironiţi spre răsplata cealaltă. Ce pierdere fericită!

De la noi poate că nu ni se cer atâtea jertfe. Ni se cere numai idolul desfătărilor, patimilor şi păcatelor. Şi nici măcar pe acesta nu vrem să-l pierdem?

Un creştin care nu poate pierde totul ca să-L dobândească pe Hristos - nu poate dobândi mântuirea.