Munca și Oastea Domnului
Pr. Iosif Trifa - Munca și lenea
Oastea Domnului are și munca trupească, și cea duhovnicească. Să ne ținem pe linia învățăturilor Sfântului Apostol Pavel
Arătam cum Satan se amestecă și acolo unde se vestește Evanghelia. Oriunde se vestește cu putere Evanghelia, Satan ridică fel de fel de bănuieli: ba că predicatorul predică din interes, ba că e un leneș căruia nu-i place munca, ba că e din greu plătit etc. Și arătam cum apăra Apostolul Pavel vestirea Evangheliei față de astfel de atacuri. Făcea totul - lucra din greu și cu mâinile sale - numai să nu smintească cu ceva vestirea Evangheliei.
Pe linia aceasta, trasă de marele Apostol, ne-am ținut și ne ținem și noi cu vestirea de la Oastea Domnului.
De la început noi am ferit Mișcarea aceasta de orice taxe și contribuții obligatorii. Oastea Domnului e doar singura societate care n-are taxe; n-a pornit la drum cu taxe și n-are nici un fel de taxe și greutăți bănești pentru membrii ei. Și am făcut acest lucru anume ca să ferim vestirea Evangheliei și vestirea mântuirii de orice fel de sarcini și de orice fel de bănuială.
Domnul singur știe cât am răbdat, cât ne-am lipsit, cât am suferit, dar obligatoriu n-am cerut de la nimeni nimic; anume, ca să ferim vestirea Evangheliei de sarcini și bănuieli.
Și dacă totuși în capul meu s-au ridicat acuze și bănuieli că lucrez pentru câștig, Domnul m-a apărat și mă va apăra El Însuși față de aceste acuze.
Domnul singur știe ce fel de câștig material am eu după paisprezece ani de muncă istovitoare. Am, în schimb, bucuria sufletească și mulțumirea că am putut îmbogăți duhovnicește pe alții.
Și am mulțumirea sufletească, știind că mănânc o pâine câștigată cu trudă și muncă cinstite. Pe linia aceasta - trasă de Apostolul Pavel - trebuie să se țină și misionarismul de la Oastea Domnului.
Oastea Domnului lucrează cu putere și prin faptul că, în mare parte, vestirea de la Oaste o fac laicii; o fac oamenii din popor, în fața cărora Satan nu mai poate ridica bănuiala și sminteala că ar lucra pentru plată. Nu-i vorbă, încearcă el Satan și minciuna aceasta, strigând după ostașii vestitori că au „plăți mari”, dar minciuna nu prinde.
Vestirea de la Oaste trebuie ferită, cu orice preț, până la sfârșit, de orice sminteală.
Aprinși de dragostea pentru lucrul Domnului au plecat la drum mulți frați nazirei și vestitori ai Oastei. Pe aceștia - pe care i-a pornit la drum râvna și „nebunia” pentru Hristos - frații să-i ajute ca pe niște vrednici lucrători care asudă în ogorul Domnului. Dar, alături de aceștia, au plecat și mulți care umblă să-și facă un rost de trai fără muncă, speculând credința și evlavia ostașilor și înșelând pe cine pot. De aceștia să se ferească frații, pentru că Oastea Domnului nu încurajează lenea, vagabondajul și înșelătoria religioasă.
Oastea Domnului trebuie să rămână până la sfârșit cu vestirea și cu vestitorii care își câștigă traiul vieții prin muncă și trudă cinstite.
Îmi tot aduc aminte de un raport al nazireului nostru drag, Paraschiv Sârghie, din Corod - Tecuci, în care spunea: „Mi-am pus porumbul în pământ și acum plec la celălalt semănat”.
Ajuns în satul cutare - ne scria celălalt drag nazireu, Costică Provtimie - am reparat ghetele fratelui la care am tras, căci mă pricep la meseria aceasta și nu vreau să mănânc de pomană pâinea nimănui.
În adunarea de la Sibiu, frații noștri dragi, I. Mureșan, din Chiuiești - Someș, și I. Morariu, din Șaroș - Târnava Mare, au răscolit toate sufletele cu vorbirile lor pline de duh. Iar mâinile lor purtau urmele asprei munci: unul e de meserie zidar, celălalt, tâmplar.
„Mulțumesc lui Dumnezeu - ne spunea fr. Morariu - căci și cu meseria o duc bine. De când am intrat în Oaste am de lucru mai mult și lucrez mai mult, pentru că toată lumea a aflat că nu mai mint: acum gat lucrul la timpul făgăduit.”
De altfel, parcă e ceva de la Dumnezeu și în asta. O vestire a Evangheliei împreunată cu munca aspră pentru traiul vieții parcă mai multă roadă aduce, decât o misiune plătită special.
De când eram preot la țară, îmi aduc aminte de prima năvală sectară în satul meu. Veniseră țărani care vorbeau cu Biblia în mână și poporul îi asculta cu drag.
Țăranul predicator era ceva ce atrăgea și avea credit.
Dar, mai târziu, când acești țărani au venit din nou, îmbrăcați de data asta în straie domnești și cu șapcă de „predicatori”, nu i-a mai ascultat nimeni. Toți spuneau că predică pentru bani și plată. Dolarii din America stricaseră totul!
Anul trecut, cineva îmi spunea:
- La toate mișcările religioase s-a ivit câte un Mecenate, câte un om al lui Dumnezeu care și-a pus bogăția în slujba mișcării... E de mirare că la Oastea Domnului nu s-a ivit încă nici un Mecenate... Ce lucru frumos ai face sfinția ta dacă, de pildă, ai căpăta un dar de un milion lei!
- O, dragul meu, i-am spus eu, știi ce aș face dacă aș primi de undeva un dar de un milion?
- Ce anume?
- Încă de a doua zi, poate, n-ai mai citi tâlcuirile și învățăturile mele din «Isus Biruitorul». De ce? Pentru că ispita m-ar fura și pe mine să-mi zic: Ei, acum am la spate un milion... sunt foarte obosit... a sosit vremea să mă mai odihnesc și eu... acum să mai lucreze și alții...
Eu mulțumesc lui Dumnezeu că El m-a ferit și mă ferește și de ispita aceasta. El m-a lăsat să muncesc din greu, pentru a-mi câștiga traiul vieții și, muncind pentru acest trai, iată, din munca mea se înfruptă și alții. O, Doamne, ține-mă sărac până la sfârșit, ca să-i îmbogățesc pe alții; decât să ajung eu bogat și să sărăcească alții.
Un frate preot îmi spunea:
- Preoții noștri nu pot face destulă apostolie, fiind prea slab salarizați. Dacă li s-ar asigura traiul vieții, ar face mai mult.
- Dar realitatea - am răspuns eu - nu prea întărește acest lucru. Căci sunt atâția preoți asigurați din partea materială, încât ar avea cu ce trăi și două sute de ani. Și totuși fac atât de puțină apostolie. Apostolie fac și aici, de regulă, preoții cei care se luptă din greu și cu traiul vieții.
Să împreunăm deci și la Oastea Domnului munca cu vestirea Evangheliei. Un ostaș al Domnului trebuie să fie un harnic muncitor în ogorul Domnului și în ogorul traiului vieții.
Munca e sănătate trupească și sufletească. Lenea e boală trupească și sufletească
Precum am spus, munca nu trebuie privită atât ca o pedeapsă ce a venit în lume pe urma păcatului strămoșesc, ci trebuie văzută ca un mare bine, atât pentru corp, cât și pentru suflet.
Munca e sănătate trupească și sufletească. Lenea este o boală sufletească și trupească. Acest adevăr îl spune deopotrivă și credința și știința.
Munca înviorează puterile sufletești și trupești ale omului, făcând între ele o dulce armonie. Prin muncă, se întâlnește corpul cu sufletul și împreună lucrează pentru sănătatea și binele nostru cel sufletesc și trupesc.
Prin muncă, zicea un învățat credincios, întregul suflet al omului se orânduiește într-o armonie adevărată. Din clipa în care omul se așază la muncă, fug: Îndoiala, Mânia, Pofta cea Rea, Durerea, Deznădejdea etc., care, ca niște haite de câini ai iadului, împresoară sufletul omului... Când omul se așază la lucru, toată haita asta se liniștește și se retrage mârâind în vizuina ei. Acum omul e om... Căldura binecuvântată a muncii e un foc curățitor, în care orice otravă e arsă... Un om se desăvârșește pe sine însuși lucrând. Din pădurea sălbatică, munca face lanuri de grâu; din mlaștină face grădină; din pustiu, ogor... Și tot prin muncă omul însuși încetează a mai fi o pădure sălbatică și un pustiu nesănătos. Orice muncă adevărată e sfântă rugăciune (Thomas Carlyle).
În schimb, lenea și trândăvia, sunt cuib cald pentru toate patimile și păcatele. Lenea, zice Înțeleptul Sirah, e dăscălița dracului, căci „multe răutăți a învățat ea pe oameni” (Sirah 33, 32).
- Ce fel de scăderi are omul cutare? a întrebat odată un vestit predicator pe un prieten al lui.
- E grozav de leneș - a început prietenul.
- Destul! a strigat predicatorul. Dacă e leneș, apoi are toate păcatele...
Un om care își pierde vremea și puterea cu trândăvia - zicea un vestit predicator din Anglia - se așază singur ca țintă a diavolului, care este un vânător foarte iscusit și ciuruiește întruna pe leneș cu gloanțele lui. Cu alte cuvinte, leneșii ispitesc pe diavolul ca să-i ispitească. Cine se joacă când trebuie să muncească are de tovarăș un duh rău; se face atelier al Satanei. Când diavolul prinde pe cineva care stă degeaba, îl pune la lucru; îi găsește scule și în curând îi dă și plata. Oare nu de aici vine beția, care umple orașele și satele de nenorociri? Nelucrarea este mama cerșetoriei și rădăcina a tot felul de rele. Cine n-are poftă de lucru are îndoită poftă de mâncare și de băutură. Știu bine că după cum din acoperișurile vechi iese mușchiul, tot așa, din ceasurile de trândăvie iese beția și necumpătarea.
A pierde în nelucrare oră după oră înseamnă a face în gard spărturi prin care pot să intre în grădină porcii. Și prăpădul pe care îl fac ei numai cine are datoria să vegheze asupra grădinii îl știe. Pe poarta trândăviei intră răul în inimă mai lesne ca prin orice. Leneșul e un bun material pentru diavol; diavolul poate să facă din el tot ce vrea: de la hoț, până la criminal.
Când oamenii dormeau și-a semănat vrăjmașul neghina (Mt 13, 25). Când omul lenevește, s-apropie ispita și patima de el
Am arătat mai înainte, la pagina 21, cât de rea este lenea cea duhovnicească. Dar tot atât de rea este și lenea cea trupească. De altfel, aceste două feluri de lene sunt surori dulci. Oriunde se află una, acolo e și cealaltă. Oriunde se ivește una, acolo se găsește și cealaltă.
În pilda cu vrăjmașul semănător de neghină, Mântuitorul spunea că vrăjmașul și-a semănat neghina în grâu, în timpul când oamenii dormeau (Mt 13, 24-43).
De omul care dormitează și lenevește se apropie și azi diavolul cu ispita păcatului. Când omul lenevește și trândăvește, își seamănă diavolul neghina patimilor rele în țarina inimii lui. Lenea e dăscălița diavolului. Ea îl învață pe om să păcătuiască. „Căci multe răutăți a învățat pe om lenea” (Sirah 33, 32).
Lenea pregătește cuib cald pentru patimi și pofte rele. Când omul „n-are de lucru”, îi dă diavolul de lucru. La orașe lumea e mai stricată, tocmai pentru că acolo trăiesc cei mai mulți trântori și leneși, cărora, „neavând de lucru”, le dă diavolul de lucru. Și e lucru constatat că și la sate cârciumile și păcatele răsună mai mult iarna, când oamenii n-au de lucru, decât vara, când tot omul e cu mâna pe lucru. Ce bine a spus aceasta Înțeleptul Solomon în cuvintele: „Poftele îl omoară pe leneș, pentru că nu vrea să lucreze, și toată ziua o duce numai în pofte” (Prov 21, 25-26).
E cunoscută istoria acelui pârâu care, într-o bună zi, și-a zis: La ce să mai alerg peste pietre și văgăuni? Să mă odihnesc! Și, încetând să mai curgă, s-a făcut o baltă urât mirositoare plină de broaște și șerpi.
Așa face și lenea cu omul. Îi face viața o baltă plină de șerpii și broaștele scârboaselor patimi și pofte rele.
Și e cunoscută pățania acelui fier de plug care a intrat în grevă și n-a vrut să mai taie pământul. Și pe urmă ce s-a întâmplat? L-a ros rugina în șopron.
Așa roade și lenea sufletul omului.
Lenea - zice un Sfânt Părinte - schimbă duhul în carne și carnea în putrezire și pieire.