Munca şi Oastea Domnului

Oastea Domnului are şi munca trupească, şi cea duhovnicească. Să ne ţinem pe linia învăţăturilor Sfântului Apostol Pavel

Arătam cum Satan se amestecă şi acolo unde se vesteşte Evanghelia. Oriunde se vesteşte cu putere Evanghelia, Satan ridică fel de fel de bănuieli: ba că predicatorul predică din interes, ba că e un leneş căruia nu-i place munca, ba că e din greu plătit etc. Şi arătam cum apăra Apostolul Pavel vestirea Evangheliei faţă de astfel de atacuri. Făcea totul - lucra din greu şi cu mâinile sale - numai să nu smintească cu ceva vestirea Evangheliei.

Pe linia aceasta, trasă de marele Apostol, ne-am ţinut şi ne ţinem şi noi cu vestirea de la Oastea Domnului.

De la început noi am ferit Mişcarea aceasta de orice taxe şi contribuţii obligatorii. Oastea Domnului e doar singura societate care n-are taxe; n-a pornit la drum cu taxe şi n-are nici un fel de taxe şi greutăţi băneşti pentru membrii ei. Şi am făcut acest lucru anume ca să ferim vestirea Evangheliei şi vestirea mântuirii de orice fel de sarcini şi de orice fel de bănuială.

Domnul singur ştie cât am răbdat, cât ne-am lipsit, cât am suferit, dar obligatoriu n-am cerut de la nimeni nimic; anume, ca să ferim vestirea Evangheliei de sarcini şi bănuieli.

Şi dacă totuşi în capul meu s-au ridicat acuze şi bănuieli că lucrez pentru câştig, Domnul m-a apărat şi mă va apăra El Însuşi faţă de aceste acuze.

Domnul singur ştie ce fel de câştig material am eu după paisprezece ani de muncă istovitoare. Am, în schimb, bucuria sufletească şi mulţumirea că am putut îmbogăţi duhovniceşte pe alţii.

Şi am mulţumirea sufletească, ştiind că mănânc o pâine câştigată cu trudă şi muncă cinstite. Pe linia aceasta - trasă de Apostolul Pavel - trebuie să se ţină şi misionarismul de la Oastea Domnului.

Oastea Domnului lucrează cu putere şi prin faptul că, în mare parte, vestirea de la Oaste o fac laicii; o fac oamenii din popor, în faţa cărora Satan nu mai poate ridica bănuiala şi sminteala că ar lucra pentru plată. Nu-i vorbă, încearcă el Satan şi minciuna aceasta, strigând după ostaşii vestitori că au „plăţi mari”, dar minciuna nu prinde.

Vestirea de la Oaste trebuie ferită, cu orice preţ, până la sfârşit, de orice sminteală.

Aprinşi de dragostea pentru lucrul Domnului au plecat la drum mulţi fraţi nazirei şi vestitori ai Oastei. Pe aceştia - pe care i-a pornit la drum râvna şi „nebunia” pentru Hristos - fraţii să-i ajute ca pe nişte vrednici lucrători care asudă în ogorul Domnului. Dar, alături de aceştia, au plecat şi mulţi care umblă să-şi facă un rost de trai fără muncă, speculând credinţa şi evlavia ostaşilor şi înşelând pe cine pot. De aceştia să se ferească fraţii, pentru că Oastea Domnului nu încurajează lenea, vagabondajul şi înşelătoria religioasă.

Oastea Domnului trebuie să rămână până la sfârşit cu vestirea şi cu vestitorii care îşi câştigă traiul vieţii prin muncă şi trudă cinstite.

Îmi tot aduc aminte de un raport al nazireului nostru drag, Paraschiv Sârghie, din Corod - Tecuci, în care spunea: „Mi-am pus porumbul în pământ şi acum plec la celălalt semănat”.

Ajuns în satul cutare - ne scria celălalt drag nazireu, Costică Provtimie - am reparat ghetele fratelui la care am tras, căci mă pricep la meseria aceasta şi nu vreau să mănânc de pomană pâinea nimănui.

În adunarea de la Sibiu, fraţii noştri dragi, I. Mureşan, din Chiuieşti - Someş, şi I. Morariu, din Şaroş - Târnava Mare, au răscolit toate sufletele cu vorbirile lor pline de duh. Iar mâinile lor purtau urmele asprei munci: unul e de meserie zidar, celălalt, tâmplar.

„Mulţumesc lui Dumnezeu - ne spunea fr. Morariu - căci şi cu meseria o duc bine. De când am intrat în Oaste am de lucru mai mult şi lucrez mai mult, pentru că toată lumea a aflat că nu mai mint: acum gat lucrul la timpul făgăduit.”

De altfel, parcă e ceva de la Dumnezeu şi în asta. O vestire a Evangheliei împreunată cu munca aspră pentru traiul vieţii parcă mai multă roadă aduce, decât o misiune plătită special.

De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de prima năvală sectară în satul meu. Veniseră ţărani care vorbeau cu Biblia în mână şi poporul îi asculta cu drag.

Ţăranul predicator era ceva ce atrăgea şi avea credit.

Dar, mai târziu, când aceşti ţărani au venit din nou, îmbrăcaţi de data asta în straie domneşti şi cu şapcă de „predicatori”, nu i-a mai ascultat nimeni. Toţi spuneau că predică pentru bani şi plată. Dolarii din America stricaseră totul!

Anul trecut, cineva îmi spunea:

- La toate mişcările religioase s-a ivit câte un Mecenate, câte un om al lui Dumnezeu care şi-a pus bogăţia în slujba mişcării... E de mirare că la Oastea Domnului nu s-a ivit încă nici un Mecenate... Ce lucru frumos ai face sfinţia ta dacă, de pildă, ai căpăta un dar de un milion lei!

- O, dragul meu, i-am spus eu, ştii ce aş face dacă aş primi de undeva un dar de un milion?

- Ce anume?

- Încă de a doua zi, poate, n-ai mai citi tâlcuirile şi învăţăturile mele din «Isus Biruitorul». De ce? Pentru că ispita m-ar fura şi pe mine să-mi zic: Ei, acum am la spate un milion... sunt foarte obosit... a sosit vremea să mă mai odihnesc şi eu... acum să mai lucreze şi alţii...

Eu mulţumesc lui Dumnezeu că El m-a ferit şi mă fereşte şi de ispita aceasta. El m-a lăsat să muncesc din greu, pentru a-mi câştiga traiul vieţii şi, muncind pentru acest trai, iată, din munca mea se înfruptă şi alţii. O, Doamne, ţine-mă sărac până la sfârşit, ca să-i îmbogăţesc pe alţii; decât să ajung eu bogat şi să sărăcească alţii.

Un frate preot îmi spunea:

- Preoţii noştri nu pot face destulă apostolie, fiind prea slab salarizaţi. Dacă li s-ar asigura traiul vieţii, ar face mai mult.

- Dar realitatea - am răspuns eu - nu prea întăreşte acest lucru. Căci sunt atâţia preoţi asiguraţi din partea materială, încât ar avea cu ce trăi şi două sute de ani. Şi totuşi fac atât de puţină apostolie. Apostolie fac şi aici, de regulă, preoţii cei care se luptă din greu şi cu traiul vieţii.

Să împreunăm deci şi la Oastea Domnului munca cu vestirea Evangheliei. Un ostaş al Domnului trebuie să fie un harnic muncitor în ogorul Domnului şi în ogorul traiului vieţii.

Munca e sănătate trupească și sufletească. Lenea e boală trupească și sufletească

Precum am spus, munca nu trebuie privită atât ca o pedeapsă ce a venit în lume pe urma păcatului strămoşesc, ci trebuie văzută ca un mare bine, atât pentru corp, cât şi pentru suflet.

Munca e sănătate trupească şi sufletească. Lenea este o boală sufletească şi trupească. Acest adevăr îl spune deopotrivă şi credinţa şi ştiinţa.

Munca înviorează puterile sufleteşti şi trupeşti ale omului, făcând între ele o dulce armonie. Prin muncă, se întâlneşte corpul cu sufletul şi împreună lucrează pentru sănătatea şi binele nostru cel sufletesc şi trupesc.

Prin muncă, zicea un învăţat credincios, întregul suflet al omului se orânduieşte într-o armonie adevărată. Din clipa în care omul se aşază la muncă, fug: Îndoiala, Mânia, Pofta cea Rea, Durerea, Deznădejdea etc., care, ca nişte haite de câini ai iadului, împresoară sufletul omului... Când omul se aşază la lucru, toată haita asta se linişteşte şi se retrage mârâind în vizuina ei. Acum omul e om... Căldura binecuvântată a muncii e un foc curăţitor, în care orice otravă e arsă... Un om se desăvârşeşte pe sine însuşi lucrând. Din pădurea sălbatică, munca face lanuri de grâu; din mlaştină face grădină; din pustiu, ogor... Şi tot prin muncă omul însuşi încetează a mai fi o pădure sălbatică şi un pustiu nesănătos. Orice muncă adevărată e sfântă rugăciune (Thomas Carlyle).

În schimb, lenea şi trândăvia, sunt cuib cald pentru toate patimile şi păcatele. Lenea, zice Înţeleptul Sirah, e dăscăliţa dracului, căci „multe răutăţi a învăţat ea pe oameni” (Sirah 33, 32).

- Ce fel de scăderi are omul cutare? a întrebat odată un vestit predicator pe un prieten al lui.

- E grozav de leneş - a început prietenul.

- Destul! a strigat predicatorul. Dacă e leneş, apoi are toate păcatele...

Un om care îşi pierde vremea şi puterea cu trândăvia - zicea un vestit predicator din Anglia - se aşază singur ca ţintă a diavolului, care este un vânător foarte iscusit şi ciuruieşte întruna pe leneş cu gloanţele lui. Cu alte cuvinte, leneşii ispitesc pe diavolul ca să-i ispitească. Cine se joacă când trebuie să muncească are de tovarăş un duh rău; se face atelier al Satanei. Când diavolul prinde pe cineva care stă degeaba, îl pune la lucru; îi găseşte scule şi în curând îi dă şi plata. Oare nu de aici vine beţia, care umple oraşele şi satele de nenorociri? Nelucrarea este mama cerşetoriei şi rădăcina a tot felul de rele. Cine n-are poftă de lucru are îndoită poftă de mâncare şi de băutură. Ştiu bine că după cum din acoperişurile vechi iese muşchiul, tot aşa, din ceasurile de trândăvie iese beţia şi necumpătarea.

A pierde în nelucrare oră după oră înseamnă a face în gard spărturi prin care pot să intre în grădină porcii. Şi prăpădul pe care îl fac ei numai cine are datoria să vegheze asupra grădinii îl ştie. Pe poarta trândăviei intră răul în inimă mai lesne ca prin orice. Leneşul e un bun material pentru diavol; diavolul poate să facă din el tot ce vrea: de la hoţ, până la criminal.

Când oamenii dormeau şi-a semănat vrăjmaşul neghina (Mt 13, 25). Când omul leneveşte, s-apropie ispita şi patima de el

Am arătat mai înainte, la pagina 21, cât de rea este lenea cea duhovnicească. Dar tot atât de rea este şi lenea cea trupească. De altfel, aceste două feluri de lene sunt surori dulci. Oriunde se află una, acolo e şi cealaltă. Oriunde se iveşte una, acolo se găseşte şi cealaltă.

În pilda cu vrăjmaşul semănător de neghină, Mântuitorul spunea că vrăjmaşul şi-a semănat neghina în grâu, în timpul când oamenii dormeau (Mt 13, 24-43).

De omul care dormitează şi leneveşte se apropie şi azi diavolul cu ispita păcatului. Când omul leneveşte şi trândăveşte, îşi seamănă diavolul neghina patimilor rele în ţarina inimii lui. Lenea e dăscăliţa diavolului. Ea îl învaţă pe om să păcătuiască. „Căci multe răutăţi a învăţat pe om lenea” (Sirah 33, 32).

Lenea pregăteşte cuib cald pentru patimi şi pofte rele. Când omul „n-are de lucru”, îi dă diavolul de lucru. La oraşe lumea e mai stricată, tocmai pentru că acolo trăiesc cei mai mulţi trântori şi leneşi, cărora, „neavând de lucru”, le dă diavolul de lucru. Şi e lucru constatat că şi la sate cârciumile şi păcatele răsună mai mult iarna, când oamenii n-au de lucru, decât vara, când tot omul e cu mâna pe lucru. Ce bine a spus aceasta Înţeleptul Solomon în cuvintele: „Poftele îl omoară pe leneş, pentru că nu vrea să lucreze, şi toată ziua o duce numai în pofte” (Prov 21, 25-26).

E cunoscută istoria acelui pârâu care, într-o bună zi, şi-a zis: La ce să mai alerg peste pietre şi văgăuni? Să mă odihnesc! Şi, încetând să mai curgă, s-a făcut o baltă urât mirositoare plină de broaşte şi şerpi.

Aşa face şi lenea cu omul. Îi face viaţa o baltă plină de şerpii şi broaştele scârboaselor patimi şi pofte rele.

Şi e cunoscută păţania acelui fier de plug care a intrat în grevă şi n-a vrut să mai taie pământul. Şi pe urmă ce s-a întâmplat? L-a ros rugina în şopron.

Aşa roade şi lenea sufletul omului.

Lenea - zice un Sfânt Părinte - schimbă duhul în carne şi carnea în putrezire şi pieire.