Munca și lăcomia

Să grijim, căci de la Facere 3, 17 până la Luca 12, 16-21 este numai un pas mic. Munca cea închinată lui Mamona

Precum am arătat mai înainte, munca e o înviorare și o binecuvântare pentru trup și suflet. Dar să grijim, căci de la Facere 3, 17, de la porunca lui Dumnezeu să ne scoatem cu trudă pâinea din pământ, și până la Luca 12, 16, până la lăcomia de a-ți face un idol din avere, este numai un pas mic. Evanghelia ne-a lăsat o pildă despre acest lucru: omul bogat de la Luca 12, 16-21. Se poate să fi fost un om harnic acest bogat, care, prin trudă și prin binecuvântarea cerului de Sus, a avut secerișul cel bogat de care spune Evanghelia. Dar tocmai în fața acestui seceriș și-a pierdut viața și sufletul, pentru că făcea la planuri cum să-și lărgească hambarele și moșiile, iar sufletul și-l îmbia cu nebunia: „Suflete, bea, mănâncă și te veselește!”. Dar încă în acea noapte a murit.

Să nu uităm că Bunul Dumnezeu ne dă rod și belșug să trăim din el, dar să nu ne înecăm în el.

Evanghelia a pus hotar între muncă și idolul lăcomiei de a munci numai pentru a strânge averi și avuții.

Cel credincios lucrează pentru a trăi. Dar cel necredincios trăiește numai pentru a-și face din muncă averi și a-și „lărgi hambarele”.

Să luăm aminte că tocmai pământul și munca pământului duc de cele mai multe ori la ispita și lăcomia de a te afunda cu totul în coaja pământului; de a te apleca mereu spre lăcomia de pământ; de a trăi numai pentru pământ și a intra pe urmă în pământ, pierzând cerul și cununa vieții de veci.

Sapi în pământ și, dacă nu bagi de seamă, te afundă mereu în coaja lui și nu te mai lasă până n-ajungi la adâncimea de doi metri, cât ți-e groapa. Atunci te uiți speriat spre cer, dar atunci e prea târziu. Să nu uităm cuvintele Apostolului Pavel: „Omul nostru cel dintâi este din pământ, iar omul al doilea este din cer” (1 Cor 15, 47).

Din pământ e „omul nostru cel dintâi”, corpul nostru; și poate și de aceea are omul atâta dragoste de pământ. Cum spune și vorba: E legat cu sânge pământul de popor.

Dar omul nostru cel „de-al doilea”, sufletul nostru, e din cer, și de aceea noi trebuie să avem o tainică legătură de dragoste cu cerul.

În firea noastră trebuie să fie și dragostea pentru cer, pentru sufletul nostru. Iar pentru că sufletul e mai mult decât trupul, dragostea noastră pentru cer trebuie să fie neasemuit mai mare decât dragostea pentru pământ.

Dacă se spune că e legat cu sânge pământul de popor, apoi, prin Sângele Golgotei, omul trebuie să fie legat de o mie de ori mai mult de cer decât de pământ.

Dragostea noastră pentru cer, pentru casa și averea noastră cea veșnică (Evr 13, 14), trebuie să se ridice peste toate legăturile noastre cu cele trecătoare ale pământului. Dar cei mai mulți creștini trăiesc furați de ispita pământului, neavând nici o dragoste pentru cele cerești.

O, e ceva grozav să-l vezi pe om cum își pierde cununa vieții de veci, furat fiind de ispita lăcomiei averii și bogăției trecătoare, nesocotind darul lui Dumnezeu, Care îl îmbie de Sus cu cununa vieții de veci.

Dragostea omului pentru moșioara lui e de la Dumnezeu. Dar lăcomia de a nu te mai sătura de averi și bogății și a trăi numai pentru ele - asta e de la diavolul.

Zeciuiala din Vechiul Testament

Cei mai mulți creștini nu lasă să picure pentru suflet nimic. Nu se îndură omul să-și cumpere o Biblie, o neprețuită hrană pentru suflet; nu se îndură să-și cumpere o carte sau o foaie religioasă. Nu se îndură de sărac și nevoiaș.

În Vechiul Testament era zeciuiala drept mulțumită lui Dumnezeu. Dar creștinul din Noul Testament nu vrea să știe de zeciuiala ce i se cuvine sufletului și Domnului - dar „zeciuiala” diavolului (tutunul, luxul, băutura, cârciuma etc.), pe aceea o plătește regulat.