Munca şi lăcomia

Să grijim, căci de la Facere 3, 17 până la Luca 12, 16-21 este numai un pas mic. Munca cea închinată lui Mamona

Precum am arătat mai înainte, munca e o înviorare şi o binecuvântare pentru trup şi suflet. Dar să grijim, căci de la Facere 3, 17, de la porunca lui Dumnezeu să ne scoatem cu trudă pâinea din pământ, şi până la Luca 12, 16, până la lăcomia de a-ţi face un idol din avere, este numai un pas mic. Evanghelia ne-a lăsat o pildă despre acest lucru: omul bogat de la Luca 12, 16-21. Se poate să fi fost un om harnic acest bogat, care, prin trudă şi prin binecuvântarea cerului de Sus, a avut secerişul cel bogat de care spune Evanghelia. Dar tocmai în faţa acestui seceriş şi-a pierdut viaţa şi sufletul, pentru că făcea la planuri cum să-şi lărgească hambarele şi moşiile, iar sufletul şi-l îmbia cu nebunia: „Suflete, bea, mănâncă şi te veseleşte!”. Dar încă în acea noapte a murit.

Să nu uităm că Bunul Dumnezeu ne dă rod şi belşug să trăim din el, dar să nu ne înecăm în el.

Evanghelia a pus hotar între muncă şi idolul lăcomiei de a munci numai pentru a strânge averi şi avuţii.

Cel credincios lucrează pentru a trăi. Dar cel necredincios trăieşte numai pentru a-şi face din muncă averi şi a-şi „lărgi hambarele”.

Să luăm aminte că tocmai pământul şi munca pământului duc de cele mai multe ori la ispita şi lăcomia de a te afunda cu totul în coaja pământului; de a te apleca mereu spre lăcomia de pământ; de a trăi numai pentru pământ şi a intra pe urmă în pământ, pierzând cerul şi cununa vieţii de veci.

Sapi în pământ şi, dacă nu bagi de seamă, te afundă mereu în coaja lui şi nu te mai lasă până n-ajungi la adâncimea de doi metri, cât ţi-e groapa. Atunci te uiţi speriat spre cer, dar atunci e prea târziu. Să nu uităm cuvintele Apostolului Pavel: „Omul nostru cel dintâi este din pământ, iar omul al doilea este din cer” (1 Cor 15, 47).

Din pământ e „omul nostru cel dintâi”, corpul nostru; şi poate şi de aceea are omul atâta dragoste de pământ. Cum spune şi vorba: E legat cu sânge pământul de popor.

Dar omul nostru cel „de-al doilea”, sufletul nostru, e din cer, şi de aceea noi trebuie să avem o tainică legătură de dragoste cu cerul.

În firea noastră trebuie să fie şi dragostea pentru cer, pentru sufletul nostru. Iar pentru că sufletul e mai mult decât trupul, dragostea noastră pentru cer trebuie să fie neasemuit mai mare decât dragostea pentru pământ.

Dacă se spune că e legat cu sânge pământul de popor, apoi, prin Sângele Golgotei, omul trebuie să fie legat de o mie de ori mai mult de cer decât de pământ.

Dragostea noastră pentru cer, pentru casa şi averea noastră cea veşnică (Evr 13, 14), trebuie să se ridice peste toate legăturile noastre cu cele trecătoare ale pământului. Dar cei mai mulţi creştini trăiesc furaţi de ispita pământului, neavând nici o dragoste pentru cele cereşti.

O, e ceva grozav să-l vezi pe om cum îşi pierde cununa vieţii de veci, furat fiind de ispita lăcomiei averii şi bogăţiei trecătoare, nesocotind darul lui Dumnezeu, Care îl îmbie de Sus cu cununa vieţii de veci.

Dragostea omului pentru moşioara lui e de la Dumnezeu. Dar lăcomia de a nu te mai sătura de averi şi bogăţii şi a trăi numai pentru ele - asta e de la diavolul.

Zeciuiala din Vechiul Testament

Cei mai mulţi creştini nu lasă să picure pentru suflet nimic. Nu se îndură omul să-şi cumpere o Biblie, o nepreţuită hrană pentru suflet; nu se îndură să-şi cumpere o carte sau o foaie religioasă. Nu se îndură de sărac şi nevoiaş.

În Vechiul Testament era zeciuiala drept mulţumită lui Dumnezeu. Dar creştinul din Noul Testament nu vrea să ştie de zeciuiala ce i se cuvine sufletului şi Domnului - dar „zeciuiala” diavolului (tutunul, luxul, băutura, cârciuma etc.), pe aceea o plăteşte regulat.