Foto Traian Dorz

Nașterea din nou

Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 2

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Dăm din toată inima slavă Domnului nostru și Numelui Său sfânt și tot ce începem și tot ce sfârșim, dorim să fie cu lauda, cu slava, cu binecuvântarea, cu bucuria și cu ajutorul Numelui Său.
De aceea, tot ce începem și tot ce continuăm și tot ce sfârșim dorim să facem totdeauna în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Tot ce începem în felul acesta va fi binecuvântat, însoțit de Dumnezeu, apărat de El, întărit de El, răsplătit de El, încununat de El.
Sărbătoarea de azi rămâne pentru noi toți o sărbătoare plină de adânci și de puternice înțelesuri duhovnicești. De niște dovezi puternice date de harul lui Dumnezeu în mijlocul nostru, spre a ni le aminti întotdeauna.
La bucuriile acestea să cugetăm mereu! La cuvintele acestea, la întâmplările petrecute aici în această dimineață de duminică, vom avea încă mult timp de cugetat și de gândit. Știm că, pentru oricine vrea să asculte Cuvântul lui Dumnezeu și să-l împlinească din toată inima sa, cele auzite astăzi și cele întâmplate astăzi vor folosi spre mult învățământ și spre multă lumină, și spre mult ajutor pe calea vieții.
Fiindcă tot ce a făcut Dumnezeu, și tot ce ne-a spus Cuvântul Domnului Dumnezeu și tot ce a rânduit El să se petreacă astăzi aici n-a fost întâmplător. A fost rânduit de Dumnezeu, așa cum s-a spus de la început, spre folosul și mântuirea noastră a tuturor.
Pentru că, umblând, lucrând, viețuind în lumea aceasta, oricare dintre noi avem de dus crucea noastră, munca noastră, luptele noastre, primejdiile noastre și, câtă vreme suntem în timpul vieții, avem nevoie întotdeauna și de lumina, și de experiența altora, pentru ca prin ele să căpătăm și noi lumină și putere, ca să învățăm din orice lucru bun să facem la fel. Și, din orice lucru rău, să nu facem așa. Ca să n-avem regrete și ca să n-avem păreri de rău și să n-avem necazuri și ispășiri la urmă, prea târziu.
Este scris: „Feriți-vă de orice se pare rău și lipiți-vă tare de bine”. De ce? Pentru că tot ceea ce este rău va fi pedepsit. Fiindcă este scris: „Necaz, ocară și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul, întâi peste iudeu, apoi peste grec”, adică peste cel care a știut și apoi peste cel care nu a știut.
De aceea ne bucurăm din toată inima de orice lucru bun care se face. Ne bucurăm din toată inima de orice greșeală care se îndreaptă. Îngerii din cer se bucură astăzi. Nu numai în ochii noștri au fost lacrimi de bucurie, ci și în ochii îngerilor Domnului.
Binecuvântăm pe Domnul de fiecare dată când vedem că rugăciunile noastre sunt ascultate. Și că răspunsul lui Dumnezeu vine fericit pentru noi.
Căci din iertare câștigă toți, dar din dezbinare și din ură pierd toți. În primul rând cei care le fac și în al doilea rând și cei care le suportă.
Noi Îi mulțumim din toată inima astăzi Domnului nostru pentru bucuria pe care ne-a dat-o, să-i însoțim pe doi dintre tinerii noștri la întâiul pas din calea vieții lor și să cerem din toată inima peste ei binecuvântarea lui Dumnezeu de la acest întâi pas.
Pentru că știm adevărul Cuvântului Său - și tot trecutul ne arată - că tot ce a pornit cu Dumnezeu a ajuns binecuvântat și fericit. De aceea îi însoțim la primul lor pas cu rugăciunile noastre și cu dorințele cele mai frumoase: ca Domnul Dumnezeu să binecuvânteze viața lor cum a binecuvântat viața atâtora pe care frații noștri și surorile noastre i-am însoțit tot așa - ca și alții pe ei -, de la întâiul lor pas, anii trecuți sau de ani mai îndepărtați.
Și astfel, Dumnezeu le va ajuta și părinților care au pornit cândva așa, fiind binecuvântați. Pentru că, după ce au făcut și ei înșiși bucurie părinților lor cândva prin ascultarea și prin umblarea lor curată, să vadă că și copiii lor le-au urmat cuvântul. Și au și ei bucurie să vadă că odraslele lor au ajuns să fie binecuvântate înaintea lui Dumnezeu.
Pentru că este scris: „Nu vă înșelați, ce seamănă omul, aceea va și secera”. „Cine udă pe altul va fi udat și el.” Cui face binele, i se va face și lui bine. Iar cui face răul - la fel.
De aceea suntem plini de credința că Dumnezeu va răspunde potrivit faptelor și ascultării lor cu har și cu o binecuvântare veșnică.
Ne bucurăm apoi de tot ce am văzut și la fratele nostru iubit (Pop Alexandru). După ce aproape patruzeci de ani a trebuit să-l stropim și să-l udăm cu lacrimile noastre îndurerate către Dumnezeu, a adus El o zi în care să i se deschidă ochii și să vadă că, mai întâi de a face, trebuie să fim.
Cum este scris în Evanghelie:,, tot ceea ce a făcut și a învățat Iisus”. Nu a învăța întâi este cel mai însemnat lucru, ci a trăi întâi. A împlini întâi Cuvântul lui Dumnezeu cu viața și cu trăirea noastră. Și după aceea cuvântul nostru și vorbele noastre, și talentele noastre capătă preț în fața lui Dumnezeu.
Pentru că tot ceea ce spunem noi este numai hârtie fără valoare, dacă în viața noastră tainică, ascunsă, n-avem aurul faptelor și al trăirii, care să dea valoare vorbelor noastre, după cum banii de hârtie care umblă într-o țară, oricâte cifre mari ar avea înscrise pe ei, n-au nici o valoare dacă în pivnițele Băncii Naționale nu se află acoperirea lor în aur.
S-a spus aici un cuvânt frumos: „În zadar sunt pomii înalți și crengile lungi, dacă rădăcinile lor nu acoperă cu puterea lor, cu adâncimea lor, cu lucrarea lor sănătoasă și vie mărimea frunzelor și a crengilor”. Curând vine un vânt și răstoarnă toată pădurea aceasta falnică la suprafață, dar slabă în adâncimi, în pământ. Și ce urmează apoi este focul. Iar în locul lor, al acestor arbori lăudăroși și lăudați, vor fi plantați alții, pentru că Dumnezeu nu pierde când cineva se leapădă și cade. În locul lor vin alții și în Împărăția lui Dumnezeu nu vor rămâne goale scaunele noastre, ale celor care ne lepădăm și cădem de la credință.
Vor veni alții, care ne vor lua locul, pentru că este scris: „Vor veni de la miazănoapte și de la miazăzi, de la răsărit și de la apus, de la extremul nord și de la extremul sud, și vor sta la masă, în Împărăția lui Dumnezeu, cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov, iar voi, care trebuia să fiți acolo de mult, care vă lăudați că faceți parte din neamul sfânt, veți fi scoși afară”.
Pentru că înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere laudele omului, fața omului, diploma omului, talentele omului, ci viața și trăirea lui. Adică acoperirea în aur a cuvintelor sale, a ceea ce are în adâncime.
S-a spus așa de frumos despre rădăcina rugăciunii, a smereniei, a ascultării și a sfințeniei. Și apoi câte mai sunt: a binefacerii ascunse, a lacrimilor ascunse, a postului ascuns, a tuturor acelor valori sfinte pe care Dumnezeu ni le face cunoscute în Cuvântul Său, dar fără de care viața noastră, oricât ar fi de încărcată de talente, de daruri și de laude, n-are nici o valoare în fața lui Dumnezeu. Cel mult, dacă culegem laude de la oameni; dar și acestea ne vor sluji spre osânda noastră cândva, căci nu le-am meritat în fața lui Dumnezeu, prin cuvintele și comportările noastre.
Ne bucurăm din toată inima de tot Cuvântul lui Dumnezeu care este descoperit prin oricine vorbește. Așa de frumoasă pildă a fost pilda lui Zacheu! El L-a întâlnit pe Hristos nu când s-a înălțat, ci când s-a smerit. „Zachee - zice Domnul, coboară-te!” Căci numai când te cobori te înalți cu adevărat în fața lui Dumnezeu. În fața oamenilor există o înălțare obișnuită prin laude, prin publicitate, prin slavă lumească, - dar în fața lui Dumnezeu este invers.
Cu cât cineva se poate smeri mai adânc, cu atâta este mai înălțat în fața lui Dumnezeu. De aceea s-a spus despre Ioan Botezătorul atât de mari cuvinte. Când el a fost întrebat așa: „Cine ești tu? Ești proorocul, ești Hristosul, cine ești tu?”, El a zis: „Eu sunt... eu sunt nimeni... Eu sunt nimic... un glas. Și acela strigă în pustiu”...
Știți ce înseamnă un glas în pustiu? În pustiu nu există ecou, n-aude nimeni când vorbești. E ca și când n-ai spune nimic, e ca și când n-ai însemna nimic... În pustiu... Pustiul este locul unde nu există nici un ascultător, nici o mișcare. Cel ce striga era slab și s-a considerat pe sine nimeni. Ioan a zis: „Sunt glasul celui ce strigă în pustiu”, și, pentru faptul că, de obicei, acela care îl mărturisește pe Hristos cel mai înalt și mai frumos adeseori strigă în pustiu.
În jurul unui adevărat om mare al lui Dumnezeu, de cele mai multe ori se creează un vid de dispreț, un „pustiu” de neascultare, un gol de nepăsare. Și oamenii nu-și dau seama cu adevărat pe cine au avut în mijlocul lor, până după ce nu-l mai au.
Pe Ioan Botezătorul n-au știut să-l prețuiască atunci când îl aveau în mijlocul lor, ci numai după ce n-a mai fost. După aceea, se spune că poporul avea atâta respect față de Ioan, încât pe cei care vorbeau despre el și în numele lui îi considerau înalți și binecuvântați înaintea tuturor.
Și ce frumos a vorbit Mântuitorul nostru despre toate aceste lucruri, pentru învățătura noastră! Pentru ca să ne învețe pe noi taina Evangheliei în Hristos trăirea și umblarea cu El.
Am vrut să ne amintim în câteva cuvinte despre Sfânta Evanghelie care se citește astăzi în sfintele noastre biserici.
Noi, cei care suntem în această Lucrare a Oastei Domnului, născută în Biserică de către omul lui Dumnezeu care a fost Părintele Iosif, un profet mare, un profet uriaș, [nu vedem aceasta, pentru că] suntem prea aproape, ca să-l cunoaștem astăzi cât de mare este. Dar vedem mărimea lui, importanța lui, valoarea lui prin lucrarea minunată pe care a făcut-o Dumnezeu prin el, lucrarea care trăiește și astăzi.
Și pentru aceasta, și întâlnirea de acum, și sărbătoarea aceasta, și prezența noastră aici sunt o dovadă că omul acesta a fost un profet al neamului nostru. Prin el a făcut Dumnezeu această Lucrare nouă și sfântă, care a crescut în țara noastră o țărănime nouă, un popor nou, o credință nouă, cu adevărat trăită după voia lui Dumnezeu. O preoțime nouă, o tinerime nouă, nunți noi, prilejuri noi de sărbători creștinești în viața noastră, înmormântări noi, privegheri noi, botezuri noi, aniversări noi.
La aceasta ne-a învățat pe noi profetul lui Dumnezeu prin care Dumnezeu a făcut această Lucrare. Pentru că, dacă n-ar fi fost el - așa cum s-a spus despre Moise - în mijlocul poporului nostru ar domni astăzi tot întunericul obiceiurilor păgânești care stăpânesc încă o mare parte dintre oamenii din poporul nostru și o mare parte dintre sărbătorile și aniversările cu care mulți dintre ai noștri își sărbătoresc și cinstesc anumite momente din viața lor. Acestea sunt rămășițe păgânești, aduse de străinii care au domnit peste noi. Petrecerile cu beții, cu jocuri, cu cântece destrăbălate și cu lucruri păcătoase sunt rămășițe păgânești.
Părinții noștri de la începutul credinței noastre au avut astfel de nunți, precum avem noi astăzi. Și Lucrarea Oastei Domnului este aceea care leagă firul prezentului de trecut, aducând în viața noastră trăirea și sărbătorirea adevărată a obiceiurilor noastre. Și de aceea spunem noi că omul acesta a fost un profet al lui Dumnezeu.
Aceste roade sunt dovada că el a fost omul lui Dumnezeu și această Lucrare născută prin el este dovada că ea este lucrarea lui Dumnezeu. Și ea va continua până la sfârșit în mijlocul poporului nostru, aducând același nou model de viață duhovnicească, acest nou fel sfânt de a sărbători nunțile noastre, botezurile noastre, aniversările noastre și înmormântările celor iubiți ai noștri în chip creștinesc și frumos, așa cum a fost viața înaintașilor noștri care au lăsat pe tot pământul patriei noastre dovezile de zid, dovezile de piatră, dovezile frumoase ale credinței și recunoștinței lor față de Dumnezeu, zidite în mănăstiri, arătate în atâtea troițe și cruci frumoase și trainice.
Acestea sunt mărturiile lor nemuritoare în mijlocul nostru, ale lor, ale acelora care trupește au murit. Dar sufletește trăiesc prin aceste dovezi, ca o mărturie pentru noi. Ca și noi, care ne numim copiii lor, să ne dăm toate ostenelile să le urmăm faptele și viața.
Mântuitorul a spus: „Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga”. Ei au tăcut, dar pietrele lor strigă mereu spre noi, să ne aducem aminte, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința”. Că nu-i de-ajuns să vă numiți creștini, nici că vă lăudați cu înaintașii voștri eroi și sfinți, și martiri, și mucenici pentru credință, ci de ajuns este numai atunci când, prin viața noastră și prin faptele noastre, ne arătăm vrednici de cinstea de a fi urmași ai lor.
Din Sfânta Evanghelie de astăzi am vrut să ne amintim de unele adevăruri. Normal este ca, în diminețile de duminici, când este vremea bisericii și vremea rugăciunii, să fim și noi, ca niște creștini adevărați, la biserică și la rugăciune.
Când este vremea postului, să fim în post.
Când este vremea binefacerilor, să fim în binefacere.
Când este vremea adunării, să fim în adunare.
Când este vremea smereniei, să fim în smerenie.
Când este vremea rugăciunii, să fim în rugăciune.
Când este vremea lacrimilor, să fim în lacrimi.
Când este vremea iubirii, să fim în iubire.
Când este vremea iertării, să fim în iertare.
Când este vremea pocăinței, să fim în pocăință.
Căci atunci și când va fi vremea răsplătirii și vremea încununării, vom fi și noi la răsplată și la cunună, asemenea acelora care au fost găsiți vrednici în fața celorlalți prin trăirea și umblarea lor.
Am spus că în bisericile noastre se citește astăzi Evanghelia de la Sfântul Luca, capitolul 6, începând cu versetul 31, care spune așa: „Ce voiți să vă facă oamenii faceți-le și voi la fel. Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Și păgânii iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Dacă faceți bine numai celor ce vă fac bine, ce lucru neobișnuit faceți, căci și păcătoșii fac la fel. Și dacă dați cu împrumut numai celor ce vă dau cu împrumut, și dacă ajutați numai pe cel ce vă ajută pe voi, ce răsplată vi se cuvine? Voi să iubiți pe vrăjmașii voștri, să faceți bine celor ce vă urăsc, rugați-vă pentru cei ce vă blestemă și Purtați-vă frumos cu cei care se poartă urât cu voi. Fiți fiii Tatălui vostru Care este în ceruri și Care face să răsară soarele Său și peste cei drepți, și peste cei nedrepți și face să cadă ploaia Sa și peste cei buni, și peste cei răi.
Aceste lucruri Mântuitorul le-a spus în Predica Lui de pe Munte, la începutul Evangheliei, punând astfel, în fața tuturor celor care vor vrea să vină după El, condiția nașterii din nou.
Aceste cuvinte ale acestei evanghelii vorbesc despre Nașterea din nou, cea dintâi condiție, fără de care nu numai că nu va vedea nimeni Împărăția lui Dumnezeu, dar nici nu va putea intra în ea. Aceste cuvinte, Mântuitorul le spune tuturor ucenicilor, pentru că este scris: „În vremea aceea, când se adunaseră noroadele că se călcau în picioare unii pe ații, Iisus a luat deoparte pe ucenicii Săi și le-a zis: «Ceea ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel»”; adică evanghelia de azi.
Celor care vor să asculte de Domnul, acelora Domnul le pune condiția mântuirii. Iar celor care nu vor să asculte, nu are să le spună nimic. El zice: „Vă spun vouă, celor care Mă ascultați”, căci voi sunteți preaiubiți...
Frumos spune Cuvântul la începutul capitolului 6 din Evanghelia după Luca despre ucenicii Domnului, ce preț mare au ei: ,, în vremea aceea, Mântuitorul Și-a ridicat ochii spre ucenicii Săi”...
Iată cinstea pe care o face Dumnezeu celor ce se smeresc. S-a spus despre Zacheu că el atunci când s-a smerit s-a întâlnit cu Dumnezeu. Nu când s-a urcat în dud, ci când s-a coborât.
Da, celor care se coboară, Dumnezeu le dă cea mai frumoasă valoare și înălțime. Spune așa de frumos în acest verset din capitolul 6: „Iisus Și-a ridicat privirile spre ucenicii Săi”. Ucenicii Domnului au un așa preț și o așa înălțime în fața Lui, că Însuși Domnul Își ridică ochii spre ei. El nu-Și coboară ochii când privește spre ucenicii Săi. Ci Însuși Domnul Iisus Își ridică privirile spre ei.
Așa trebuie să învățăm și noi să-i privim pe adevărații oameni ai lui Dumnezeu: să ne ridicăm privirile spre ei. Pentru că atunci când ne înălțăm privirile spre ei, ne înălțăm și noi înșine până la starea lor.
Dar când ne coborâm privirile, ne coborâm pe noi înșine; dând valoare oamenilor lui Dumnezeu, ne arătăm noi înșine vrednici de valoare și de prețuire. Pentru că este scris: „Cine udă pe altul va fi udat și el”... Și: „Cu ce măsură măsurați, cu aceea vi se va măsura”.
Ce am vrut acum să reținem, pe lângă toate celelalte lucruri de astăzi, este înțelesul sfânt și condiția cea mai necesară pentru mântuire pe care Mântuitorul a pus-o lui Nicodim când a venit (cum spune în Ioan capitolul 3) și a început, în felul oamenilor, să-L laude pe Domnul: „Învățătorule - zicea el - știu că ești un Om mare, trimis de Dumnezeu, că nimeni nu poate să facă lucrurile pe care le faci Tu dacă nu este Dumnezeu cu el”.
Ce s-aștepta Nicodim, obișnuit cu eticheta și cu procedeele lumești din timpul societății lui? Se aștepta acum ca și Mântuitorul să-i răspundă cu aceleași laude. Dar Mântuitorul îi spune: „Trebuie să vă nașteți din nou”, altfel nu veți vedea Împărăția lui Dumnezeu. În Ioan, capitolul 3, se vorbește de cea dintâi și cea mai importantă condiție a mântuirii:
Nașterea din nou.
Și în Ioan, capitolul 3, versetul 5, îi spune: „Dacă nu se naște cineva din nou, cu nici un chip nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu”.
Și din acest cuvânt, și din celelalte, multe și tainice, și adânci, și duhovnicești, și condiționante ale lui Dumnezeu s-au scos învățături și încredințări false...
Nu Botezul - nici de mic, nici de mare - este Nașterea din nou! Nu! Botezul este Botez, iar Nașterea din nou este Nașterea din nou. Botezul nu este Nașterea din nou. Să nu le amestecăm. Nașterea din nou nu este Botezul. Nici Botezul [de] mic, nici Botezul [de] mare...
Nașterea din nou este pocăința, convertirea, transformarea, acea lucrare pe care o face Duhul și Cuvântul lui Dumnezeu în omul cel care se întoarce cu adevărat, în clipa când se prăbușește omul cel vechi, cu păcatele lui, la picioarele lui Iisus - și se naște omul cel nou, născut din „Apa cea vie”, care este Cuvântul, și din „Duhul cel viu”, care este Puterea lui Dumnezeu.
„Apa cea vie”, care este Cuvântul lui Dumnezeu, spală și curăță, și înnoiește mintea, adică felul de a înțelege, felul de a judeca, felul de a gândi al omului.
Iar Duhul, care este Puterea, schimbă inima, adică felul de a simți, felul de a crede, centrul sentimentelor omului. Iar mintea cea nouă și inima cea nouă sunt omul cel nou. Și omul cel nou, rezultat din Nașterea din nou, este omul duhovnicesc, născut nu din fire, nici din carne, nici din sânge, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
Aceasta este lucrarea cea dintâi pe care o cere Dumnezeu fiecăruia dintre noi. Aceasta este lucrarea pe care o cere și în Evanghelia de astăzi: „Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le voi mai întâi la fel. Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Că și păgânii fac la fel”.
Auziți ce spune Domnul? Păgânii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. De cele mai multe ori, deși ne numim creștini, noi suntem mai răi decât păgânii, că nu-i iubim nici pe cei ce ne iubesc pe noi.
Dacă faceți bine numai celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Căci și păcătoșii fac la fel. Auziți? Păcătoșii fac bine, - dar noi de câte ori facem rău celor care ne-au făcut bine? Aduceți-vă aminte!
Dacă dați cu împrumut numai celor care vă dau vouă sau dacă ajutați numai celor care vă ajută ori dacă iubiți și dacă mergeți, și dacă sprijiniți numai pe cei de la care așteptați [la fel], ce răsplată vi se cuvine? Aceasta nu-i nici milostenie, nici binefacere. E un împrumut pentru care îți primești răsplata în momentul în care ți se întoarce încă mai mult decât ai făcut.
Însă ce spune Mântuitorul este că El cere ca acei care Îl urmează pe El să arate că nu sunt ca ceilalți. Nici ca păgânii, nici ca păcătoșii, nici ca cei ce așteaptă să li se dea înapoi întocmai sau mai mult decât au dat. El cere oameni care se roagă pentru cel care îi blestemă, care fac bine celui care le face rău. Și care iubesc pe cel care îi prigonește și care îi asuprește.
Un astfel de om, da! Un astfel de om este omul cel nou, omul care va moșteni Împărăția lui Dumnezeu, omul cel transformat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Omul cel care va avea slobodă intrare în Împărăția sfântă.
Numai această dovadă, a Nașterii din nou, ne va da nouă și haina de nuntă cu care vom putea sta la masa Împăratului și Mirelui nostru Ceresc. Și ne va da și numele nostru cel nou care să stea alături de el în Împărăția Cerească.
Aceasta dă cununa de care se vor face vrednici acei care au primit-o. Altfel ne înșelăm, fraților!
Pocăința nu-i a merge de două ori sau de patru ori pe an la biserică și să spui că te mărturisești, zicând cu ușurință:
- Îmi pare rău că am făcut cutare și cutare lucru. Iar preotul să te întrebe:
- Ai furat? Ai mințit?
- Da, am furat, am mințit...
- A, dacă îți pare rău... Și să facă un fel de formă care să se repete și a doua și a zecea oară, și a suta oară, până în ceasul morții în același fel - crezând apoi că asta este mântuirea.
Taina pocăinței este o taină cutremurătoare. Sfânta noastră Biserică și sfinții noștri înaintași, părinții noștri care au așezat aceste rânduieli, au pus Taina Pocăinței între cele Șapte Taine mântuitoare pe care le administrează Harul lui Dumnezeu în mijlocul creștinătății. Și această Taină a Pocăinței este Nașterea din nou, fără de care nimeni nu va vedea Împărăția lui Dumnezeu.
Mântuitorul așa a spus; și noi, când e vorba de Nașterea din nou, nu trebuie să înțelegem Botezul.
Cum ne place de multe ori să schimbăm înțelesul cuvintelor și, când este vorba de mincinos, să-i zicem „descurcăreț”. Unui om care se salvează numai prin minciuni nu-i spunem că-i mincinos.
Unul care dă mită și umblă numai cu înșelăciuni, zice că știe cum să-și aranjeze lucrurile în viață, ca să-i iasă bine.
Numesc păcatul cu un nume acceptabil ,plăcut ,atrăgător ,ca să nu-i spună cu adevărat hoției hoție, minciunii minciună, răului rău. Mântuitorul nu folosește metode înșelătoare și prefăcute, ca oamenii. El spune binelui bine și răului rău.
„Preaiubitule - spune Apostolul Ioan - nu urma răul, ci binele! Cine face binele este din Dumnezeu. Cine face răul - nu vă înșelați - nici nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut pe Dumnezeu”.
Orice rău este un păcat. Și orice păcat este o crimă înaintea lui Dumnezeu.
Nu există iertare pentru păcat. Păcatele se pedepsesc, se ispășesc, nu se iartă. Începând de la cel dintâi păcat din Grădina Edenului, care, în aparență, nu era un păcat prea mare, era totuși o neascultare de Dumnezeu și o încălcare a Cuvântului Său, care avea drept urmare moartea. Și moartea aceasta i-a pândit nu numai pe cei care l-au săvârșit, ci pe toți urmașii lor, până astăzi.
Păcatul nu se iartă, să nu ne înșelăm, fraților!
Nu există iertare pentru păcat, numai ispășire!
Toate păcatele trebuie ispășite. Ale celor care s-au născut din nou și s-au întors la Domnul, și au venit cu pocăință adevărată (cu această Taină a Pocăinței adevărate care este una pentru totdeauna, care transformă viața și, pe omul vechi, care a păcătuit nepăsător și indolent, și insolent, îl face un om conștient și temător de Dumnezeu), păcatele acelora le-a ispășit Hristos, de aceea ele sunt iertate de Dumnezeu.
Păcatele acestora sunt iertate. De ce? Pentru că le-a ispășit Hristos.
Veniți și priviți la Iisus cel Răstignit și veți vedea cum se ispășește păcatul. Că nu există iertare, decât prin ispășire.
Noi suntem iertați dacă ne-am întors la Dumnezeu, pentru că păcatele noastre le-a ispășit Hristos. Și de aceea suntem iertați.
Dar păcatele nemărturisite și nepărăsite, și nelepădate, păcatele în care trăim și astăzi și nu ne pocăim de ele și nu ne întoarcem, le vom ispăși noi - să nu vă înșelați!
Și noi, și cei care se amăgesc cu credințe ușuratice (că numai printr-o mărturisire formală, printr-o pocăință formală, dar nu adevărată - și nu printr-o naștere cu adevărat și statornică - se poate căpăta mântuirea), și oricine crede în felul acesta se înșeală. Cuvântul Domnului spune așa de clar: „Nu vă înșelați! Ceea ce seamănă omul, aceea va secera”.
De aceea în Evanghelia de astăzi, în toate bisericile noastre, se propovăduiește Nașterea din nou.
Nașterea din nou este aceea ce o vedeți astăzi în mijlocul dumneavoastră! Acești oameni care s-au întors la Dumnezeu cu adevărat au îmbrățișat această viață nouă prin pasul cel sfânt al Nașterii din nou. S-au întors la Dumnezeu, s-au predat Domnului, s-au hotărât pentru Domnul și acum caută să-și ducă viața curată și sfântă în mijlocul norodului, în mijlocul patriei noastre ca niște patrioți adevărați și cinstiți. În mijlocul fraților noștri, ca niște frați adevărați și cinstiți. În mijlocul vecinilor, ca niște vecini buni și cinstiți. În mijlocul societății noastre, ca niște membri ai ei și cinstiți, și vrednici.
Sub conducerea părinților și a stăpânitorilor noștri, ca niște supuși ascultători, din conștiință, din îndemnul conștiinței, ca niște oameni care ne recunoaștem și dorim să împlinim cinstit și frumos, din îndemnul conștiinței noastre, datoriile pe care le avem față de Dumnezeu. În primul rând pentru Lucrarea, pentru Biserica, pentru credința Lui. În al doilea rând, pentru patria noastră, pentru societatea noastră, pentru vecinii noștri și pentru toți cei cu care locuim ca oameni. Prin faptele noastre să dovedim că suntem niște oameni vrednici de prețuirea atât a lui Dumnezeu, cât și a semenilor noștri.
Așa ne învață pe noi Biblia! Așa ne învață pe noi Domnul, pentru că numai în felul acesta ne arătăm oameni vrednici, oameni noi, oameni adevărați în mijlocul semenilor noștri. În felul acesta împlinim noi condiția pe care Mântuitorul a pus-o.
Așa să știți că se poate intra în Împărăția lui Dumnezeu. În nenumărate locuri din Cuvântul lui Dumnezeu este scris acest lucru, numai că pentru ochii noștri și peste mintea noastră adeseori stăruie marama întunecată a păcatului, care nu ne lasă nici să vedem, nici să înțelegem adevărul cuvintelor lui Dumnezeu.
Atunci adevărul trece pe lângă noi fără să-l vedem și Cuvântul lui Dumnezeu trece pe lângă noi fără să-l auzim.
În Evanghelia Domnului este scris: „Dați-vă toate silințele să uniți cu credința voastră fapta”.
Nu-i de-ajuns credința! Nici care mută munții. Trebuie unită cu fapta, căci credința fără fapte este moartă;
Iar „cu fapta, cunoștința”, pentru ca, cu cât faci mai mult, cu atâta să cunoști binele, spre a-l face și mai mult.
Cu cunoștința, înfrânarea. Pentru că cel care cunoaște cel mai mult trebuie să dovedească cea mai adâncă înfrânare, în toate lucrurile.
„Cu înfrânarea, răbdarea”, spune Cuvântul Domnului în Epistola Sfântului Petru. Pentru că cel care este mai înfrânat cu sine trebuie să fie cel mai răbdător cu alții.
„Cu răbdarea, evlavia”! Știți ce înseamnă evlavia? E o condiție fără de care nimeni nu va vedea Împărăția lui Dumnezeu, pentru că în nenumărate locuri din Biblie este scris să fii evlavios: „evlavia e un mare câștig”, „să fii împodobit cu evlavia”... Aceasta este o condiție a Domnului, despre care prea puțin se vorbește și mai puțin se arată în viața noastră.
Evlavia este suma tuturor virtuților frumoase. Blândețea, bunătatea, bunul simț, buna-cuviință, delicatețea sufletească, gentilețea, tot ceea ce poate fi nobil, bun și frumos, ca în viața Mântuitorului, trebuie să fie dovada evlaviei noastre.
Unde se vede evlavia astăzi la cei credincioși, din felul cum vorbesc unii cu alții? Din felul cum se poartă unii cu alții? Din felul cum răspund unii la alții și cum își împlinesc obligațiile unii la ceilalți? Cât de mult lipsește taina evlaviei, virtutea evlaviei, calitatea evlaviei, podoaba evlaviei și a smereniei...
Iar „cu evlavia, dragostea de frați. Și cu dragostea de frați, iubirea de oameni”. Pentru că este, în continuare, scris: „Într-adevăr, numai în felul acesta veți găsi intrare slobodă în Împărăția Tatălui și a Domnului Iisus”. „Dar cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închiși, a uitat că a fost curățit de vechile lui păcate și nu știe încotro merge”.
Ci numai „având deplin aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori, în ceea ce privește deplina cunoștință a Tatălui și a Domnului nostru Iisus Hristos”...
Acestea sunt condițiile mântuirii. Fără acestea, scumpii mei frați, să nu ne înșelăm că putem fi mântuiți; toate darurile celelalte și toate lucrurile prin care unii se laudă că sunt mai evidențiați decât alții înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu n-au nici o valoare fără aurul trăirii în sfințenie, în curăție și în ascultare.
Aceasta este Nașterea din nou, aceasta este condiția pusă de Dumnezeu, pentru că este scris: „Nimic întinat nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu”. Nimeni care trăiește în spurcăciune lăuntrică și ascunsă și în minciună în afară. Să nu ne înșelăm, că nu pe Dumnezeu, nici pe oameni îi înșelăm, ci pe noi înșine.
De aceea, stând astăzi în fața Sfintei Evanghelii, să ne întrebăm: ne-am născut noi din nou? Suntem noi cu adevărat în lumina cerințelor lui Dumnezeu din Cuvântul Său de astăzi?
Că iarăși este scris în Ioan capitolul 1: „La ai Săi a venit și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor care L-au primit le-a dat dreptul (prin Botez) să se facă (prin credință) fii ai lui Dumnezeu (adică prin Nașterea din nou), născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.
De aceea astăzi, de la adunarea aceasta, din Evanghelia de astăzi și din toate întâmplările și cuvintele de astăzi, să desprindem de aici adevărul.
Acum, ca încheiere, am o rugăminte către toți cei care au auzit de ani de zile dar nu s-a făcut în ei această transformare sfântă a Nașterii din nou... o chemare! Astăzi au ocazia să se hotărască pentru Domnul, au prilejul să se predea Domnului, să înceapă o viață nouă și sfântă.
În mijlocul nostru s-a petrecut o minune!
Binecuvântăm pe Domnul pentru fratele Pop Alexandru care a avut tăria și frumusețea sufletească să recunoască faptul că, după o alergare de patruzeci de ani în zadar, abia astăzi a aflat adevărul - și aceasta nu întâmplător, ci prin intermediul Duhului Sfânt și prin lumina Lui.
Din toată inima Îl rugăm pe Domnul să-i dăruiască iertare pentru toate slăbiciunile și păcatele pe care le-a avut.
Din partea noastră, Domnul știe - și el știe - că totdeauna a fost iertat și înțeles, pentru că noi respectăm Cuvântul lui Dumnezeu, ne temem de Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „De șaptezeci de ori dacă vine fratele tău care ți-a greșit și te roagă: «Iartă-mă, te rog!», să-l ierți”. Pentru că stăm mereu în fața Tatălui ceresc, în fiecare zi, și spunem: „... și ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm și noi greșiților noștri”.
Și Cuvântul Domnului spune așa: „Când stați să vă rugați, iertați tuturor oamenilor; că, dacă veți ierta oamenilor păcatele, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta”; dacă nu iertați, la fel vi se va face. „Cu ce măsură măsurați, cu aceea vi se va măsura”.
Noi ne temem de Dumnezeu și respectăm Cuvântul Său. Știm că mâine vom ajunge cu toții în fața Lui. Dorim să ajungem curați și credincioși. Și mai știm încă un adevăr: că, dintre cei care s-au dezbinat și s-au rupt de Lucrarea Oastei Domnului și de dragostea frățească, prea puțini au fost aceia care au recunoscut că au păcătuit Frățietății și Domnului cu adevărat.
De aceea, ni se umple inima de bucurie și ne rugăm ca întoarcerea fratelui nostru Pop Alexandru să fie o întoarcere sfântă și adevărată, și statornică. Și din toată inima dorim ca această întoarcere să aducă roadele pe care Dumnezeu le cere. Că în zadar a spus ceea ce a spus, dacă nu-și schimbă felul de purtare.
Ce fericiți și bucuroși am fi fost dacă de mult era unitate deplină între frați ! Dacă toți cei care s-au rupt și s-au dezbinat, alipindu-se fie de învățături străine, fie de sentimente și condiții firești și lumești, s-ar fi trezit cu un ceas mai devreme și ar fi revenit în mijlocul fraților cu toată dragostea și bucuria iertării și iubirii. Ca să lucrăm împreună și să mergem împreună.
E atât de mult bine de făcut și așa de puțini fac binele, încât, oricâți ar fi totuși ar fi prea puțini... Mai sunt atât de mulți care nu s-au întors la Domnul, că oricât de mulți s-ar întoarce, sunt prea puțini până se vor întoarce toți. S-a pierdut atât de mult prin neascultare și prin dezbinare... Cel puțin de aici înainte să se câștige ce se mai poate câștiga și din ceea ce s-a pierdut.
Și acuma o întrebare cutremurătoare: totuși, cine va răspunde în fața Domnului de ceea ce nu se mai poate câștiga din ceea ce s-a pierdut? Cine va răspunde pentru cei care au murit neascultători ori s-au pierdut pentru totdeauna de Lucrarea lui Dumnezeu? În inima acelora nu se va mai face renaștere și reîntoarcere, și pocăință niciodată.
Cine va răspunde de tot binele care nu s-a făcut? S-ar fi putut face când s-a făcut rău, dar binele nu s-a făcut, pentru că vremea lui a trecut și pentru că prilejurile lui s-au pierdut. Sufletele care ar fi putut fi mântuite atunci azi nu mai pot fi mântuite. Fie că au murit nemântuite și necredincioase, și dezbinate, și rupte, fie că nici nu mai este în inima lor nici o dorință de pocăință adevărată. Ce amar vor plânge acei din cauza cărora s-au pierdut aceste lucruri și prilejuri, și suflete, și binefaceri!
Ce amar vor plânge mâine, în zadar, în fața lui Dumnezeu, înaintea judecății Lui, acei vinovați de aceste pierderi! Ne cutremurăm de groază, deși ne bucurăm din toată inima de întoarcerea fratelui dintre cei care încă tot așa au rămas.
Noi nu mai vrem să ținem seamă de trecut, ci privim de la prezentul de astăzi și Îl rugăm pe Dumnezeu, în marea Lui bunătate și în nemărginita Sa putere, să șteargă tot ce nu mai putem noi îndrepta - și măcar pe viitor să-i dea o pocăință adevărată.
Dar pocăința adevărată este cea a lui Zacheu, care a zis: „Doamne, jumătate dau... Dacă am nedreptățit pe cineva, întorc înapoi împătrit”, numai să scap de povara păcatelor mele și să îmi fac și eu partea care e datoria mea să o fac la condiția mântuirii și iertării mele.
Ne bucurăm din toată inima, încă o dată spun, pentru aceasta. Și Îl rugăm pe Domnul să acopere El ce noi nu mai putem nici îndrepta, nici despăgubi.
Dar să ne ajute ca, de azi înainte, pe viitor măcar, tot ceea ce se poate face bine, să se facă.
Și tot ceea ce s-ar fi putut continua rău să nu se mai continue.
Și Îl rugăm pe Domnul ca acest exemplu binecuvântat să folosească drept pildă și celorlalți care mai sunt dezbinați. Și mai sunt încă, să știți!... Acei care mai trăiesc încă dezbinați de frați - cei care mai pot, până încă mai pot - e bine să vină. Căci va veni o vreme când nu se va mai putea. Ori vremea harului va fi trecută și vor plânge în zadar, ori acei care puteau să le spună nu vor mai fi. Ori nu vor mai fi prilejuri ca acesta, în care se pot descărca sufletește, simțind că s-au despovărat de ceva care-i apăsa ca un munte pe sufletul lor.
De aceea, pe cei care mai au astăzi un astfel de prilej, îi rugăm să-l folosească.
Iar ceilalți, care nu s-au întors încă la Domnul și nu s-au hotărât încă pentru El și care simt acum sau au simțit pe parcursul acestor cuvântări frățești îndemnul să se hotărască pentru Domnul - să se predea Lui acum și să înceapă o viață nouă cu El din ceasul acesta.
După cum Taina Pocăinței este unirea sufletului cu Hristos prin Nașterea din nou, tot așa, Taina Cununiei este unirea celor doi binecuvântați de Dumnezeu pentru această viață de pe pământ și din cer.
Acum Îi mulțumim din toată inima Domnului pentru bucuria auzirii acestor cuvinte și bucuria petrecerii noastre împreună.
Să ne ridicăm și să-I mulțumim Domnului, iar cei care vor să se hotărască să spună asta iarăși în câteva cuvinte, după care va urma rugăciunea de încheiere.
Slăvit să fie Domnul!