Necesitatea legământului pentru intrare în Oastea Domnului

Cuvântul fratelui Traian Dorz la o adunare de sfat frățesc din zona Neamț - martie 1987

(...) Dacă avem în noi dragostea de Dumnezeu și dragostea de frați, aceste bunuri scumpe ne ajută să putem rezolva bine [toate problemele]. În toate cuvântările Sale și în toate poruncile Sale, Domnul aceste două lucruri ni le-a lăsat în grijă și în datorie să le păzim, să le iubim, să le păstrăm.

Sfântul Apostol Ioan, cel care a fost mai aproape de inima Domnului, despre nimic nu spune atât de frumos ca despre dragoste. „Cine iubește a cunoscut pe Dumnezeu. Cine nu iubește nici nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut pe Dumnezeu”. Noi rămânem în dragostea lui Dumnezeu atâta vreme cât îi iubim pe frați și iubim Lucrarea lui Dumnezeu. De fapt, acesta-i singurul lucru care ne-a adus la Dumnezeu și ne-a adus la adunare. Ce altceva ne-a putut aduce? Și aici am găsit aceste bunuri scumpe prin care noi Îl păstrăm pe Dumnezeu în noi și ne putem păstra și pe noi în Dumnezeu.

Pe pământ vor fi mereu probleme. Dacă citim Cuvântul Domnului, istoria Bisericii, viața Domnului Iisus și a tuturor credincioșilor Săi, le vom vedea pline mereu de probleme, de încercări, de necazuri. Dar prin toate, ca un fir roșu, a trecut dragostea de Dumnezeu și dragostea de frați. Cine-a putut să le păstreze pe acestea a fost fericit. Probleme se vor ivi până când Domnul Iisus va veni și va așeza din nou Împărăția și slava Sa peste pământul acesta peste care diavolul a căutat să-și întindă pe nedrept stăpânirea, izgonindu-L pe Dumnezeu și înlăturând ascultarea și trăirea după voia Lui. Câtă vreme Satana va fi pe pământ, prin harul și prin îngăduința lui Dumnezeu, iar noi cei care Îl vom iubi pe Domnul vom avea de dus viața pe aici, totdeauna vom avea probleme. Să nu ne lăsăm însă doborâți de nici un necaz, de nici o amenințare, de nici o ispită, ca să putem să ajungem și noi biruitori în împărăția lui Dumnezeu.

Ne bucurăm foarte mult când ne întâlnim. Noi am alergat și alergăm, și ne dăm toate silințele, așa cum face fiecare părinte pentru familia lui; fiecare om mai în vârstă, pentru cei care îl urmează. Cum au făcut și pentru noi părinții noștri. Căutăm mai ales să putem ajuta tineretul nostru să se ridice, să se maturizeze, să se orienteze bine în mijlocul luptelor de tot felul din lumea aceasta. Am dorit și am alergat mereu, ca să-i pregătim pe cei care ne vor urma pe noi mâine. Într-o clipă plecăm, mai ales noi, cei care suntem în vârstă. Toți cei care au avut viața grea au o moarte ușoară. Am văzut ce ușor au trecut la Domnul toți frații. În trei zile s-au dus. Fratele Popa Petru, fratele David... și toți ceilalți frați. Săptămânile trecute am înmormântat pe fratele C. În trei zile s-a dus și el. Vineri a paralizat, sâmbătă l-a împărtășit, duminică a căzut în comă... luni era în sicriu. Miercuri l-am îngropat; acum, în luna trecută. Și omul acesta a lucrat și a luptat, și a alergat și el pentru Domnul. E adevărat că acum după ce am venit din închisori, după ‘64, el n-a mai putut... Sunt unii pentru care încercările poate că-s grele. N-au fost ușoare pentru nimeni, dar lor li s-a părut că-s prea grele și n-au mai putut să suporte nici măcar gândul că s-ar putea să mai sufere; și s-au retras.

Dar, dacă ni-e rânduit să trecem prin suferință, de ea nu scăpăm. Nu vrem să suferim pentru Domnul, suferim pentru lume. Nu suferim din partea celor din afară, vom suferi din partea celor dinăuntru, din familia noastră. A trecut prin necazuri foarte grele, dar nu din partea Domnului. Îmi amintesc cum îmi spunea cu lacrimi: „Doamne, dacă aș fi fost și eu, și în timpul acesta, mai harnic și mai ostenitor pentru Domnul... Am vrut să scap de suferință, am scăpat de-un fel, dar am dat peste una de șapte ori mai grea”. N-a vrut să-și căsătorească singurul copil cu o soră, o fată din Lucrare Domnului, ca să nu aibă de suferit copilul pentru Dumnezeu. N-a mai avut de suferit nici copilul pentru Dumnezeu, nici ei; dar au avut de suferit din partea norei rele mai rău decât din partea unui tiran. Tot timpul de atunci, când i-am văzut, i-am văzut numai plângând și chinuindu-se. „De ce? De ce? De ce?. ” Întrebări, de multe ori, prea târzii.

De aceea am zis: dacă trebuie să suferim, slăvit să fie Domnul! De suferință nu scăpăm. Vrem să fugim de suferința pentru Domnul? Vom avea suferință de alta, mult mai grea și mai fără răsplată. Suferința pentru Domnul va fi totdeauna răsplătită și binecuvântată. Dar cu ce va fi răsplătită cea pe care cu dreptul ne-am câștigat-o noi înșine prin neascultare de Dumnezeu?

Totuși el a fost un copil al Domnului, iubit. A ostenit pentru Domnul și a fost, din copilăria lui, un copil chinuit. Și a trecut la Domnul liniștit și împăcat. Dumnezeu e atât de bun, El știe condițiile noastre și, în bunătatea Sa, are milă și îndurare și nu uită ceea ce a făcut fiecare pentru El.

Vreau numai să spun: iată cât de aproape este și cât de repede poate să vină clipa plecării noastre de pe pământ. De fapt, mai toți credincioșii Domnului, care au lucrat pentru Domnul, în trei zile s-au dus. Așa că, atâta vreme cât și noi mai avem pe pământ zile, dorim să lucrăm pentru Domnul. Și cred că cel mai potrivit fel în care putem lucra acuma este să-i pregătim pe urmașii noștri. Fiecare părinte să-și pregătească copiii, fiecare frate mai mare să-i pregătească pe cei care o să vină în urma lui, ca să putem lăsa niște înlocuitori binecuvântați în Lucrarea lui Dumnezeu. De aceea alergăm cât putem și căutăm să facem totul, pentru ca ei să capete de la început o orientare bună, o zidire duhovnicească sănătoasă și o direcție curată, pentru ca să poată, pe urmă, și ei să-L slujească pe Dumnezeu; iar noi, plecând, să vedem că în urma noastră rămân sufletele vrednice pentru Lucrarea lui Dumnezeu.

Din cauza aceasta apoi, în drumurile acestea, am avut prea puțin timp să stăm și cu frații mai în vârstă, [să stăm] de vorbă cu frații noștri mai bătrâni. Și ar fi fost nevoie și între noi, că trebuie să avem foarte multă grijă de tinerii noștri, de copiii noștri, de cei care ne urmează pe noi pe calea lui Dumnezeu. Datoria noastră rămâne pentru totdeauna față de ei, în numele Domnului, să-i ajutăm să capete o orientare sănătoasă și, dacă am putea, să le lăsăm în urmă o cale ceva mai liniștită de cum am avut noi. Omenește vorbind, care părinte nu caută același lucru pentru familia sa? Noi suntem, prin harul lui Dumnezeu, așa cum suntem... părinți și în familia duhovnicească, nu numai în familia noastră trupească. Și trebuie să [avem] măcar atâta grijă și simț de datorie pentru familia noastră duhovnicească, cât avem pentru cea trupească.

În ce privește grija creșterii tinerilor pe calea cea sănătoasă a Lucrării Domnului, am căutat cât am putut să ne mai întâlnim cu ei. Și totdeauna când ne-am întâlnit cu tinerii, am căutat, tot timpul stării noastre împreună, [ca mesajul pe care am dorit li-l transmitem] să-l cuprindem în aceste scurte cuvinte: întâi să fim, apoi să facem. Întâi să devenim niște copii ai lui Dumnezeu, suflete predate Domnului, născuți din nou, cu dragoste sinceră, cu viață curată, cu credință serioasă în Dumnezeu; apoi să încercăm să facem. Că în Lucrarea Domnului, totdeauna când [au fost] oameni care nu s-au silit să fie, ci s-au străduit să facă, a ieșit rău. Cel dintâi lucru pe care Mântuitorul l-a spus ucenicilor Săi când a căutat să-i facă vrednici de Împărăția Sa a [fost despre] datoria lor de a fi. „Fericiți veți fi când vă veți simți totdeauna săraci. Fericiți veți fi când vă veți simți totdeauna flămânzi și însetoșați; când veți suferi totdeauna cu lacrimi în ochi; când veți fi iubitori de pace; când veți avea inima curată”. Aceste condiții, dintre cele nouă fericiri de pe munte, le-a cerut Mântuitorul și în acest fel S-a silit El întâi să-i facă pe ucenicii Săi să fie cu adevărat vrednici de Împărăția lui Dumnezeu. După aceea să-i trimită.

Știe Domnul - și știm fiecare dintre noi - cât necaz a avut Învățătorul cel Bun, Duhul Sfânt, și cu noi până ne-a ajutat să înțelegem că întâi trebuie să fim, apoi să facem. Să lucrăm pentru a ajunge să ne transformăm pe noi înșine întâi, să ajungem să avem noi înșine nașterea din nou, viața nouă. Tot mai nemulțumiți să fim de cât am făcut. Cum spune Cuvântul lui Dumnezeu prin Sfântul Petru: „Să ne dăm toate silințele să unim cu credința noastră... (nu-i de-ajuns credința!), să unim cu ea fapta, apoi cunoștința. Pe măsură ce ajungem să avem credință și să mai facem câte o faptă bună, să ne dăm silința să căpătăm cunoștință în Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru ca ori de câte ori ne deschidem gura... cum spune Sfântul Apostol Pavel (chiar și el!): „Am nevoie să vă rugați pentru mine, pentru ca, ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt să vestesc cu îndrăzneală, cu miez, cu înțelepciune, cu putere, cu hrană, cu consistență Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru ca aceia care vin să se ducă totdeauna cu ceva proaspăt, cu ceva întăritor, cu ceva dulce, cu ceva nou... de fiecare dată când vin să asculte Cuvântul lui Dumnezeu”. Asta numai prin cunoștință o poți câștiga. Să-ți îmbogățești cunoștința, că de fiecare dată [când] citești un cuvânt, Dumnezeu îți dă o nouă cunoaștere asupra cuvântului. Și când deschizi gura [să spui ceva din] sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, adevărurile acelea aflate sunt ca niște comori, cum spune în Evanghelie: „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii sale; lucruri vechi și noi”. Toate însă, pentru îmbogățirea vieții noastre în Hristos. Și aceasta numai prin cunoștință: învățând, meditând, ascultând, strângând în inima noastră, ca să putem avea ce da.

Avem datorie, nu numai față de tineri. Avem datorie și față de noi, unii față de alții, pentru că adeseori, în grijile acestea pământești, le uităm pe cele cerești. Și în grija pentru creșterea trupească, omenească și firească, uităm grija pentru creșterea duhovnicească, care este de cea mai mare însemnătate.

De aceea spun, îmi pare foarte rău că, mai ales în ultimii ani, de când am putut căpăta puțină libertate, am avut prea puțin timp să stau liniștit de vorbă cu frații. Și atâtea nevoi, atâtea trebuințe sunt...

Acum, mulțumim lui Dumnezeu și ne bucurăm când vedem adunările noastre pline de tineri. Dar cu cât se înmulțesc numărul copiilor noștri și tineretul din adunare, cu atâta cresc datoriile noastre, ale fraților bătrâni. Să avem toată atenția asupra creșterii lor. În primul rând părinții trupești, din familie.

Am mai vorbit și mai anii trecuți despre trebuința predării și a legământului tinerilor noștri. În unele părți s-a lucrat așa de frumos în privința aceasta! Pe la Comănești am aflat că, acum de Anul Nou sau... de sărbătorile acestea, s-au hotărât, în două rânduri, peste o sută de tineri; copii de-ai fraților care nu aveau legământ. Ajunseseră la paisprezece ani sau chiar peste, dar au văzut că nu-i de-ajuns să fii numai copilul fratelui și al surorii în adunare, ci trebuie să fii copilul Domnului! Nu-i de-ajuns numai să te naști într-o familie creștină, ci trebuie să te naști din Duhul și din Cuvântul lui Dumnezeu; o naștere din nou să aibă și ei! Ce minunate bucurii sunt acolo unde și părinții, și copiii au înțeles că: „Nu-i de ajuns numai că... e copilul meu” și... al unei mame credincioase. Că el trebuie să se predea Domnului când ajunge la vârsta majoratului său duhovnicesc. În momentul când primește buletinul, el este apt și trebuie să devină și copil al lui Dumnezeu. Trebuie să avem toată grija asupra [acestor lucruri].

Sunt unele locuri în care tinerii au cam scăpat de sub control; sau tind să scape de sub controlul familiei și al adunării. Să nu scape! Cu dragostea, cu tot simțul de răspundere pe care îl avem pentru ei, să-i ajutăm. Să-i ajutăm să se hotărască ei înșiși pentru Domnul, să se predea Domnului, să înceapă o viață nouă cu Domnul. Și atunci vor deveni cu adevărat și ei oameni vrednici de credință și de încredere în slujba și în Lucrarea lui Dumnezeu.

Acuma iar suntem într-un drum grăbit. Am dorit totuși să ne vedem câteva clipe, să schimbăm între noi câteva cuvinte. Să știți și să știm unii despre alții. Că, pe măsură ce trece timpul din viața noastră și noi îmbătrânim, răspunderea noastră față de Lucrarea lui Dumnezeu și față de cei care ne urmează crește tot mai mare. Să ne străduim, ca părinți în familiile noastre, să ne educăm copiii în frica și în dragostea lui Dumnezeu.

Iar ca părinți ai adunării, să avem totdeauna grija și controlul copiilor. Sunt foarte, foarte mulți copii buni. Dumnezeu alege din mijlocul lor oameni de talent și de valoare. Și dacă ei, de la vârsta asta fragedă, se orientează bine și capătă o bună îndrumare, și-și descoperă talantul pe care l-au primit și încep să-l pună în lucrare de tineri, oamenii aceștia vor ajunge departe. Dumnezeu îi va binecuvânta. De aceea trebuie, cu toată dragostea și cu tot simțul de răspundere, ca față de cei din familia noastră, să avem grijă față de toți cei din familia Domnului.

Ne-am gândit la acest lucru mai ales acum, după ce am mai alergat cât am putut să obținem o cât de mică adeziune sau încunoștințare a mai-marilor țării și ai Bisericii noastre pentru dorința noastră de a lucra pentru Domnul mai liberi și mai fără primejdie nedreaptă și apăsătoare asupra Lucrării, cum a fost atâta timp. Mai ales pentru ca tinerii noștri, copiii noștri să poată găsi un mediu mai nedușmănos și mai calm, ca să poată să lucreze pentru Dumnezeu.

Noi, cei de mai demult, n-am fost expuși la așa multe primejdii cum sunt tinerii noștri care au școli, care au meserii, care de-acuma au un rost și un drum în viață. Am vrut [și am căutat] cât am putut să fie scoși de sub bănuiala sub care am suferit noi pe nedrept atâția ani de zile. Măcar mai-marii Bisericii și mai-marii țării noastre să cunoască gândurile noastre sincere și curate față de Dumnezeu și față de țara noastră. Le-am dovedit în toate privințele că, deși am fost prigoniți pe nedrept și am suferit zeci de ani, și ne-am chinuit, și alții dintre frați au murit acolo, alții îndată după ce au venit acasă, totuși, nici unii dintre noi nu ne-am părăsit nici credința noastră, nici țara noastră, cum au făcut alții. Cel puțin, în aceasta să se vadă cât de atașați suntem noi de patria aceasta și de credința aceasta. Să nu fim judecați pe nedrept. Că dacă suferim pe drept pentru Numele Domnului Iisus, slăvit să fie Domnul! Dar să se știe punctul nostru clar și corect de vedere. Aceasta ne-am străduit să le înfățișăm în memoriile cu care am fost pe la toți mai-marii. S-au convins toți - până și cei de pe la Departament și așa mai departe - de sinceritatea și de cinstea umblării noastre în privința aceasta. Ne-au arătat toți - verbal - foarte multă bunăvoință.

Numai pentru grija față de urmașii noștri, față de cei care vin în urma noastră, de tineretul Lucrării, am făcut acest lucru. Ca, atât cât privește datoria noastră față de ei, să ne străduim să le croim, și în privința aceasta, un drum ceva mai ușor decât [au avut] alții. Acest lucru ne-am străduit să dovedim și credem, prin harul lui Dumnezeu, că, din documentele pe care le-am înfățișat, din stările noastre de vorbă împreună cu ei, ei s-au convins de acest lucru. Și știu.

Acum de curând am fost la episcopul de la Oradea (el m-a chemat), care ține legătura dintre Sinod și noi. Și a spus: „În curând se va discuta în Sinod și problema dumneavoastră, printre alte multe probleme. Noi însă mai avem unele nedumeriri din pricina unora care, printre dumneavoastră, au o comportare dubioasă”. Noi îi știm pe aceștia. Dar am vrut să acoperim chiar și lucrurile acestea, să rămână numai între noi. Probleme cum sunt unele în nordul Ardealului, probleme de la Galați sau probleme de la Bosanci, sau de unde se mai ivesc... Ne-au spus și nume... Am zis:

- Acestea nu mai prezintă nici un fel de importanță. Marea mulțime a fraților sunt un gând cu noi și putem să vorbim în numele tuturor.

- Pot eu să spun aceasta la Patriarhul? îmi zice episcopul.

- Și eu i-am spus asta, i-am zis, când l-am întâlnit la Iași, în iunie, anul trecut. Puteți să le spuneți, pentru că noi aceștia suntem și așa vom rămâne.

În privința aceasta, așa stau lucrurile. Nu știm încă, așteptăm, pentru că ne-au spus că așa va fi. Vedem însă că, pe linie generală, nu s-a luat nici un fel de măsură împotriva noastră. Sunt în anumite locuri organe locale mai ostile sau mai abuzive, sau... cum să le numești? Ori sunt unii care îi pârăsc prea mult pe frați și, prin unele locuri, mai sunt, la nivel local, nemulțumiri.

Poate că și asta trebuie să fie... Că definitiv și total nu vom scăpa noi de suferința pentru Domnul niciodată. Poate că-i bine să avem în coastă câte-un țepuș și noi. Dacă Sfântul Apostol Pavel a fost nevoit să aibă și el, poate că-i nevoie să mergem și noi mai cu teamă și mai cu lacrimi pe urmele Domnului Iisus. Și dacă sunt uneori și încercări, când trebuie să fim și păgubiți într-o anumită măsură, de bunurile materiale, din pricina Domnului, poate că nici asta nu-i spre rău. Dumnezeu va întoarce [totul] spre bine, pentru toți care au suferit pe nedrept pentru Numele Lui.

Am vrut să ne întâlnim și să stăm de vorbă asupra acestor două lucruri.

Grija față de tineretul care crește. [Grijă] în toate privințele pentru noi: și ca părinți trupești, și ca părinți duhovnicești, în adunare. Trebuie cu dragoste, cu milă, cu înțelegere, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru copiii noștri credincioși, care vin la adunare. Să-i sfătuim și să-i ajutăm să se hotărască fiecare pentru Domnul. Dacă nu până la paisprezece ani, cel mai târziu atunci să se hotărască și să se predea Domnului cu legământ personal. Când copilul nostru devine copilul lui Dumnezeu, abia atunci putem fi siguri că el, făcând personal legământ cu Dumnezeu, va fi păzit de puterea lui Dumnezeu și ocrotit mai departe. Noi nu-i putem păzi, mai ales după paisprezece ani. Dar Dumnezeu îi poate. Îi încredințăm puternic și ei să se încredințeze puternic în grija și paza Domnului, cu un legământ personal. La aceasta trebuie neapărat și permanent să veghem și să lucrăm fiecare dintre noi și ca părinți ai familiei noastre, și ca părinți ai adunării noastre.

Asta-i una.

Apoi datoria noastră de a ne păstra curați pe linia Lucrării este, iarăși, una dintre cele mai de seamă datorii. Să nu ne permitem nici noi și să nu permitem nimănui abatere de la învățătura sănătoasă de la început. Pentru aceasta, noi înșine trebuie să citim și să recitim mereu cărțile Părintelui. Toată învățătura Oastei, potrivit Bibliei și învățăturii Sfinților Părinți, e cuprinsă, pentru noi, clară și categorică, în cărțile Părintelui Iosif. Să le citim și să le recitim. Mai pot fi încă găsite. Să ne străduim și să ne învățăm copiii să și le transcrie fiecare. Transcriind cartea, el pătrunde mai adânc învățătura, și-o însușește mai frumos, își îmbunătățește și scrisul și pe urmă dobândește o carte puternică și sfântă, prin munca sa, în casa lui. Așa că, pe unde mai sunt cărțile Părintelui, să-i învățăm pe tinerii noștri să le transcrie. Să-și ia un caiet de o sută de file... cât e cartea, și să și le scrie. În felul acesta el e pătruns [de învățătura din ele].

Și noi avem mereu nevoie să citim și să recitim aceste cărți. Pentru că prin ele Dumnezeu a adus vestea aceasta a mântuirii în familia noastră și prin ele ne face și creșterea noastră duhovnicească. Avem nevoie și noi, nu numai tinerii noștri, să recitim mereu cărțile Părintelui, să ne împrospătăm cu puterea Duhului Sfânt care e pusă în lucrările acestea.

Să avem grijă de adunările noastre, să ne îmbogățim și noi cu Cuvântul lui Dumnezeu. De fiecare dată când mergem în adunare și deschidem Cuvântul Domnului, toți cei care ascultă la noi să afle mereu câte ceva nou, pe linia aceleiași învățături. Să dau hrană proaspătă, mângâietoare, bună.

În Lucrarea aceasta, Dumnezeu a început un curent, un fenomen nou: (...) acest tineret creator. I-am stimulat să citească și să învețe, și să folosească darul [acesta al] lui Dumnezeu care este darul de a crea, în viața lor. Deocamdată poezii, cântări, tot ceea ce înnobilează sufletul și preocuparea omului, și lucrarea fiecăruia. Cântarea și poezia vor fi și în cer. Prin cântare și prin poezie, sufletele se unesc. Prin vorbiri se mai despart, dar prin cântare și prin poezie, sufletele se unesc. N-am văzut noi de atâtea ori? Prin vorbiri eram întristați, dar prin cântare ne-am înviorat sufletele totdeauna. Cântarea este un mare dar de la Dumnezeu și-i conținutul unui adevăr mare și frumos. Fără cântare nu putem. Nici în cer nu vom fi fără ea. De aceea am încurajat cântarea și poezia, pentru că aceste două arte divine înnobilează sufletul și-i fac pe copiii noștri să aibă preocupări superioare. Să caute să devină, să fie întâi și apoi să facă.

De aceea ne-am străduit cu tinerii noștri să-i îndrumăm pe această cale, spre a deveni creatori. Căci preocupându-se, ei capătă cunoștința de care este atâta nevoie. „Cu cunoștința, zice Sfântul Petru să uniți înfrânarea.” Pentru că cu cât cunoști mai mult, cu atâta trebuie să te înfrânezi mai mult și de la mai mult. „Cu înfrânarea, răbdarea.” Căci cu cât avem mai multă înfrânare pentru noi, trebuie să avem mai multă răbdare pentru alții. Așa crește Lucrarea lui Dumnezeu! În primul rând în noi și după aceea, prin noi, mai departe. „Cu răbdarea, evlavia”, care este suma tuturor virtuților frumoase ale unui suflet. Bunul-simț, respectul față de părinți, respectul față de Cuvântul lui Dumnezeu, respectul față de rugăciune, respectul față de orice se învață numai în acest dar minunat al evlaviei. Evlavia... Spune Sfântul Apostol Pavel în toate Epistolele sale despre acest cuvânt care așa de puțin se vede, se observă în viața multora. „Evlavia este un mare câștig”; „caută să fii evlavios”... E mare acest lucru! Dumnezeu ne învață acestea. Dar la cunoașterea lor ajungi numai după ce ai pășit peste etapele despre care am vorbit. Apoi „cu evlavia, dragostea de frați și iubirea de oameni”. Acestea sunt cele mai mari virtuți.

În felul acesta dorim noi să-i înfățișăm pe tinerii noștri. Și ori de câte ori vorbim cu ei, și oriunde stăm de vorbă, în primul rând despre aceste lucruri vorbim noi. Să ne însușim noi înșine virtuțile acestea; după aceea vom avea ce spune și altora.

Sunt însă unii care înțeleg mai greu. Unii... chiar n-au prea înțeles. Am mai vorbit despre un fenomen, oarecum negativ, care s-a ivit prin părțile Galațiului.

Diavolul va căuta totdeauna ca, din cea mai frumoasă inițiativă a ta pentru Dumnezeu, să facă cea mai ispititoare cădere sau abatere de la adevăr. Totdeauna Satana s-a apucat să falsifice lucrurile lui Dumnezeu. Dacă a avut Domnul o credință adevărată, el face una falsă. Dacă Domnul face o dragoste adevărată, diavolul face una falsă. Dacă Domnul face o bunătate adevărată, Satana face o îngăduință, o lașitate și... așa mai departe.

Domnul ne-a lăsat îndrăzneala să facem bine; Satana pune în ai săi îndrăzneala de a face rău. Așa ne-am pomenit... căci nici noi n-am avut experiență, până am plătit greu întâi. Așa ne-am pomenit cu Pop, așa ne-am pomenit cu Moldoveanu. După aceea îți trebuie ani de zile de suferință și necaz până să te descotorosești de unul pe care, dacă ai fi știut de la început să-l înlături, nu-ți crea atâtea probleme mai târziu. Să fim atenți cu privire la acest fel de elemente care dovedesc un duh de nesupunere, de neascultare, de neatenție, de libertate prea îndrăzneață. Duh obraznic... Ăsta-i duh satanic, duhul potrivnic lui Hristos. Se mai ivesc în Lucrare elemente de acestea. Dar noi, care avem de-acum o experiență amară cu astfel de elemente, stăpânite de duhuri de-astea, să ne ferim, pe viitor, să nu mai creștem astfel de elemente. Unde le depistăm, să ne străduim - până nu sunt total pierduți - să-i recuperăm (...). Iar pentru ca să-i putem ajuta pe ei ca să fie buni, trebuie noi înșine, ca părinți, să ne dăm silințele să dovedim că ne-am însușit cele șapte virtuți pe care ni le cere, prin Sfântul Apostol Petru, Cuvântul Domnului, ca să le avem. „În adevăr, zice, numai dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori, în ce privește deplina cunoștință a Tatălui și a Domnului nostru Iisus Hristos. Dar cine nu le are (pe toate acestea) este orb, umblă cu ochii închiși, a uitat că a fost curățit de vechile lui păcate, nu știe încotro merge. Căci numai în acest chip vom avea slobodă intrare în Împărăția Tatălui și a Domnului nostru Iisus Hristos”. Deci, dându-ne noi înșine întâi silința să devenim așa, atunci putem pretinde și-i putem obliga și pe cei care vin în urma noastră să-și însușească acest fel de a fi. Întâi și întâi, când ajunge la vârsta să-și dea seama de bine și de rău, să aleagă binele. Să se preda Domnului personal. Ce frumos au organizat cei de pe la Comănești aceasta! După o stare de vorbă cu tinerii, în care i-au pregătit, într-o zi hotărâtă anume, i-au strâns pe toți tinerii pregătiți dinainte, care s-au împărtășit la biserică, s-au cuminecat [și apoi] au pus un legământ frumos. Ei, bucurii de-acelea numai în cer pot fi! [Și ele sunt] și-n adunare, și-n familie, când se petrec astfel de evenimente.

Să dorim să avem astfel de bucurii! Noi ne străduim în ceea ce facem... Cu frățiile voastre, desigur, am dori să avem ocazia să ne întâlnim mai des; să stăm mai mult de vorbă. Dar chiar dacă nu ne întâlnim, ne cunoaștem de-acum, de zeci de ani. Am dus, în toate privințele, tot greul, de când eram copii. Cu fratele Dumitru, cu toți ceilalți frați... de când ne cunoaștem!... Chiar dacă nu ne întâlnim, să știți că noi cu acest gând și cu această dorință lucrăm și mergem acolo unde credem că-i mai necesar. Dar dorim ca și frații noștri să ne înțeleagă și să ne ajute și măcar în adunarea lor și în familia lor să facă aceste lucruri.

Asta a fost una dintre dorințele pe care aveam să vi le împărtășesc și să ne sfătuim împreună cum să facem.

În al doilea rând, am vrut să vorbim și despre adunarea de Rusalii de la Sibiu. Știți că în 1984, prima dată după zecile de ani de încercări prin care am trecut, am început adunarea la mormântul Părintelui cu un parastas. Veneau din ce în ce tot mai mulți din toate părțile și n-aveam cum să explicăm în fața autorităților motivul strângerii noastre acolo, de dimineața de la șase până după-masa pe la ora trei. Când însă am ajuns la înțelegere cu frații că noi trebuie să așezăm acolo o masă, niște pâinișoare, niște lumânări, am avut un argument: „Noi așteptăm aici preotul, să facem parastas. Și timpul pe care îl petrecem aici, noi îl petrecem în Cuvântul lui Dumnezeu și-n meditații asupra adevărurilor pe care ni le-a mărturisit nouă acest om al lui Dumnezeu, care ne-a întors pe noi la Dumnezeu”.

Aveam deci un motiv, puteam să le explicăm fie la unii, fie la alții dintre cei din afară, care nu știau pentru ce ne adunăm noi acolo. În 1984 au venit foarte mulți frați. În 1985 au venit și mai mulți; în 1986 au venit și mai mulți. Era o problemă și cu suportarea costurilor. Doar acolo trebuiau făcute niște cheltuieli: la preot, pentru parastas, pentru pâinișoare... lumânări... Și frații au zis: „Vrem și noi să luăm parte la aceste cheltuieli”. Și atunci am convenit cu frații ca, în fiecare an, să suporte aceste cheltuieli, pe rând, o adunare frățească ce-și ia asupra ei sarcina aceasta în anul respectiv. Știe Domnul la câți ani îi va mai veni rândul adunării care deja a fost. Și am zis să facem așa, pe regiuni. Atunci s-a oferit, pentru anul 1985, frații din Brașov; pentru anul 1986, frații din Pechea; pentru anul 1987, au promis frații din Maramureș, de la Rogoz; pentru anul 1988, s-au hotărât cei din Hunedoara; pentru 1989, cei de la Comănești. Și așa mai departe... Au simțit frații nevoia [să facă acest lucru] așa cum ai nevoie să dai un pahar cu apă în numele tatălui tău și al mamei tale trupești. Pentru că acesta-i un obicei biblic și un obicei părintesc și strămoșesc. Așa am simțit nevoie să facem acest lucru cu atât mai mult pentru părintele nostru duhovnicesc. Este scris: „oricine dă un pahar cu apă în numele unui om neprihănit” - și omul acesta a fost un om neprihănit!... - „va primi răsplata unui astfel de om”. Dar nu despre asta am vrut să spun... Totuși, deși știați, amintesc și despre aceste lucruri.

În anul ’84, deci, au fost mulți, în ’85 și mai mulți, în ’86 și mai mulți. E de așteptat că anul acesta să fie și mai mulți. Noi trebuie din timp să prevedem anumite probleme. Anul trecut, știu eu... numai bunătatea lui Dumnezeu ne-a trecut așa ca printre urechile acului, că am scăpat din niște probleme, că s-au [mișcat] niște cruci acolo și au fost unii care au avut nemulțumiri din cauza fraților. Unde-i mulțime nici nu poți să controlezi și... se pot întâmpla. Crucile acestea sunt vechi, lucrări de moment... timpul le-a uzat. Numai puțin dacă te atingi, se răstoarnă. Or, imediat acesta poate fi un motiv foarte bun al unuia care reclamă sau al celui care te pândește, să spună: „Aceștia sunt niște vandali! Vin și devastează cimitire și prăbușesc cruci!... . Și poate interveni, să oprească [întâlnirile noastre acolo]. Și atunci am zis: „Ca să prevenim din timp aceste lucruri, o să-i sfătuim pe frații noștri, acolo unde ne putem înțelege cu frații, unde frații au înțelegere în adunare, să oprim să mai meargă cu grămada, de Rusalii, la Sibiu”. Vă rugăm, opriți-i pe cei mai mulți. De ce? Sunt foarte mulți pe care nu-i poți controla. Și aceștia vor veni cu grămada, nu-i poți controla. Am vorbit cu toți frații pe care i-am întâlnit despre problema aceasta. Să prevedem noi din timp și să parăm noi niște întâmplări care ar putea să fie... nenorocire. Să evităm aglomerația prea mare.

Am vorbit cu frații: acuma vom trage niște cordoane (cu roșu) și pe o parte, și pe alta, pe limita crucilor. Între cruci și între morminte să nu intre nimeni, ca să nu avem surprize neplăcute. Că se poate întâmpla ca cineva răuvoitor să pună câțiva huligani acolo, să strice, să spargă și pe urmă cine răspunde? Noi, toți ceilalți, și... Lucrarea lui Dumnezeu. Că răufăcători se pot găsi cu zecile, la orice pas. De ce să nu prevedem noi din timp acest lucru? Adică să evităm cât mai mult aglomerația. Frații au fost de-acuma, în mare parte au fost, mai anul trecut, mai acu’ doi, mai acu’ trei ani. Să ne organizăm în așa fel, să-i sfătuim pe frați. Și sperăm că ne vor asculta. Cei care pot să nu se ducă, să nu se ducă. Dar din fiecare adunare sau dintr-o regiune - așa cam cum e aici - frați cunoscuți, frați care își dau seama de importanța lucrului, să numească patru, cinci frați de ordine. Frații aceștia vor fi din timp acolo. Noi vom trage cordoanele și vom anunța să nu treacă nimeni dincolo de cordon, printre cruci și printre morminte. Să stăm, cât e posibil, numai pe trotuar și pe limita liberă, ca să nu avem probleme mai mari. Iar frații aceștia de ordine (vor veni din toate părțile frați mai cunoscuți, mai tineri) vor avea grijă, din loc în loc, să se respecte această rânduială, să nu avem probleme, pentru ca pe urmă să ne oprească și să nu mai putem merge deloc, sub motiv că noi stricăm și că noi călcăm morminte, și... dărâmăm cruci. Nu.

De aceea, vă rugăm și pe frățiile voastre, mai aduceți la cunoștința fraților. Până atunci mai este totuși timp să ne pregătim în așa fel, încât să meargă numai cei strict necesari, de care e nevoie fie pentru ordine, fie pentru cuvânt; dintre cei care ascultă și înțeleg. Că vor veni foarte mulți pe care nu-i poți controla și nu-i poți dirija. Și, cel puțin, cei care ascultă să înțeleagă și să fie de sprijin, ca să evităm noi orice motiv pentru care ar putea să se trezească niște nemulțumiri și [să se ia] niște măsuri împotriva noastră.

Aceasta a fost una dintre dorințele și rugămințile pe care am avut să ni le împărtășim unii altora. Să nu facem ca binele nostru să fie vorbit de rău, nici să dăm prilej diavolului, că el caută prilejuri. Cât ne stă nouă în putință, să evităm astfel de situații.

Ce aș putea mai mult să spun?... Eu cam atâtea lucruri aveam, mai deosebite, să vă împărtășesc frățiilor voastre. Și grija permanentă pe care o avem față de tineret. De tineretul din casă, din familie, de tineretul din adunare. Cu toată dragostea și bucuria că-i avem, să ne străduim nu să-i îndepărtăm cu neatenție și cu severitate, și cu duritate, ci să-i educăm frumos, așa cum ne-a educat și pe noi Hristos în Lucrarea Sa: cu blândețe, cu bunătate, dar cu toată grija și atenția, ca să nu facem rău, ci să facem bine.

În ce privește mersul Lucrării, e așa cum v-am spus. Așteptăm, pentru că au promis că vor întreprinde măsuri de normalizare a situației Oastei. Ne-au spus de la început că va avea loc un dialog. Adică atunci când se vor lua anumite măsuri, vom fi întrebați și noi; și că vom fi chemați acolo. Noi ce putem spune?... Ne-am obișnuit cu răbdarea, cu suferința și cu orice situație îngăduie Dumnezeu să avem. E posibil... nu știm încă nimic, dar problema se frământă. Când vom ști un răspuns, iar ne vom mai întâlni și vom vedea. Noi n-am cerut decât minimul posibil. Ați citit sau ați aflat de memoriul nostru. Trei lucruri [am cerut]: libertatea adunărilor noastre în biserică, libertatea adunărilor noastre în afară de biserică, prin familii (cu motive de botez, de nunți, de aniversări, de parastase, de diferite lucruri care totdeauna se pot ivi într-o adunare), și schimbarea felului [lor] de a ne privi: din împotrivitori și vrăjmași cum am fost priviți până acuma, să se vadă - pe dovada faptelor și a experiențelor noastre de atâția zeci de ani - că nu suntem ceea ce am fost învinuiți. Că suntem ceea ce suntem și trebuie să fim recunoscuți ceea ce suntem: credincioși fii ai Bisericii noastre și ai patriei noastre, care dorim să ne mântuim sufletul și familia, slujindu-L pe Dumnezeu. Căutând întâi să ne facem pe noi înșine oameni vrednici în toate privințele; și familia noastră, și societatea noastră. Și credem că asta e cea dintâi și cea mai mare datorie a fiecărui cetățean sau a fiecărui fiu al Bisericii.

Aceasta-i singura noastră dorință. Alte condiții nu avem. Noi am dovedit atașamentul nostru față de credința noastră și față de țara noastră nu numai prin faptul că am suferit atât de mult... și nu ne-am părăsit nici țara, nici credința, și prin faptul că, iată, nici familia noastră, nici [alții] dintre ai noștri, nici unii n-au făcut cereri de plecare în străinătate și... nu știu unde, să-și lase familia, să-și lase casa, să-și lase țara și să-și lase credința... Și aceasta cred că este una dintre dovezile noastre de bună credință și față de unii, și față de alții. N-au avut ce să spună nimic rău împotriva noastră nici unii. Nici în scris, nici verbal.

Acum toate aceste documente ale noastre stau pe masa lor și așteaptă rezolvarea. Noi așteptăm rezolvarea de la Dumnezeu. E a Lui Lucrarea, ai Lui suntem noi, în mâna Lui am încredințat [totul]. Dar am vrut să ne facem datoria și față de mai-marii noștri, ca să nu ni se poată spune niciodată că din cauză de nepăsare și de dispreț față de autoritate noi n-am făcut acest lucru. L-am făcut din inimă sinceră. Și ne rugăm și acum și ne-am rugat, după Cuvântul lui Dumnezeu, pentru toate aceste lucruri.

Așa că așteptăm liniștiți, să vedem ce se va face. Asta va fi voia lui Dumnezeu. Noi ne vom orienta prin simțul și prim lumina pe care ne-o dă Duhul lui Dumnezeu, în orice situație am fi puși, față de atitudinea pe care va trebui s-o avem și în viitor. Da... noi nu putem avea, decât o singură atitudine: cea pe care a avut-o Hristos și ai Lui. Un singur cuvânt de apărare a avut Mântuitorul în fața tuturor judecătorilor Lui: „Dacă am zis rău, spune ce-am zis rău. Dacă am făcut bine, de ce Mă bați?” Acest lucru l-am spus totdeauna: „Dacă este rău, ce facem rău, domnule? Iar dacă nu facem rău, de ce ne prigoniți?” N-au putut să spună nimic! Cum nu I-au spus nici Mântuitorului. Asta-i soarta!

Dar cât avem totuși posibilitatea, arătăm dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea cauzei noastre. Iar dacă, cu toate acestea, din cauza dragostei noastre față de Dumnezeu și din pricina statorniciei noastre în credință, ni se întâmplă un necaz, ne plecăm capul... și suferim, cum a făcut Domnul nostru. Ce altă cale putem avea?

Toată nădejdea noastră este, însă, în ocrotirea lui Dumnezeu. Vedeți ce minunat a lucrat Dumnezeu în decursul istoriei acestei Lucrări! Câtă vreme între noi nu era unitate - că știți bine câte neînțelegeri și dezbinări erau, că te duceai de la adunare de șapte ori, de zece ori mai trist de cum [mergeai]; că auzeai numai certuri și neînțelegeri, și contradicții în adunare - atâta vreme, Dumnezeu a făcut ca și din afară să vină neînțelegeri. De ce? Ca să ne trezească pe noi! Că datoria noastră este, în primul rând, să avem între noi unitate, căci după aceea Dumnezeu va îngriji de celelalte.

Ați văzut? Pe măsură ce s-a refăcut unitatea frățească, cum s-au îmbunătățit și condițiile din afară. Ce bucurie este acum când vii la adunare și te duci înapoi mai bucuros și mai fericit! Că, de la cel care ia primul cuvântul și până la cel din urmă, între frați e unitate și întregire. E ca și cum unul predă altuia același mesaj frumos, îmbogățit prin ceea ce dă Dumnezeu fiecăruia. Și te duci fericit de fiecare dată. Cât de bucuroși ne întâlnim noi acum unii cu alții! Nu mai avem probleme; sau, dacă sunt, sunt așa de minore și de neimportante, că nici nu le evidențiem între noi. Avem însă bucuria și pacea când vedem că, în toată țara, Cuvântul lui Dumnezeu... [se vestește]. Când s-ar fi putut, în condițiile de atunci, face adunări de mii de oameni într-un loc public, cum e cimitirul din Sibiu? Sau nunți așa de minunate cum am avut noi în anii aceștia de când a început să se refacă unitatea frățească?

De aceea am zis de la început: dragoste și unitate între frați. Asta-i garanția că și în afară Dumnezeu va nivela drumul nostru și va spulbera împotrivirile furtunilor. Iar dacă totuși îngăduie, pentru încercarea credinței noastre, și câte o furtună, Dumnezeu ne dă destulă putere să trecem cu mulțumire sufletească prin ea. Chiar dacă ajungem uneori, din pricina dragostei de Dumnezeu sau a dragostei de frați, sau a grijii de bunul mers al Lucrării, să trebuiască să mai fim supuși la câte o încercare și povară, ne întoarce Dumnezeu cu vârf și îndesat tot ceea ce păgubim din cauza Lui, altfel. Dar mulțumirea sufletească pe care o ai că ai făcut pentru Domnul și că ai suferit pentru dragostea Lui, asta-i o avuție pe care n-o întrece nici un milion de dolari din lume și nici o altă avuție lumească.

De acea, bucurați-vă, cum spune Cuvântul Domnului pe care-l cântăm în fiecare duminică: „Bucurați-vă când veți fi prigoniți și batjocoriți din pricina Numelui Meu. Bucurați-vă atunci și veseliți-vă, că plata voastră este multă în ceruri”. Acesta e un cuvânt de aur ceresc! Ar trebui să ne bucurăm totdeauna când avem, prin îngăduința lui Dumnezeu - fără să provocăm noi, dar din dragoste de Dumnezeu -, câte o încercare și de felul acesta în viață.

Cam acestea erau lucrurile pe care am vrut să ni le împărtășim. Și... bucuria cea mare că ne vedem față către față; și că suntem în câmpul muncii lui Hristos. Și, când ești în timpul muncii, n-ai timp de stat mult de vorbă. Ne întâlnim câte puțin, ne salutăm de departe, ne vedem cu bucurie că fiecare suntem la locul nostru de muncă din câmpul Evangheliei și mergem mai departe. Când va suna încetarea lucrului și când Domnul va spune: „Veniți acasă!”, atunci vom avea vreme să ne bucurăm mai mult împreună. Acum [suntem] ca niște lucrători harnici când se apropie seara și ni-s snopii nestrânși, și poate că o mare parte din grâu e nesecerat. Să grăbim să lucrăm pentru Domnul, că Domnul nostru vine!

Noi așteptăm acum sărbătoarea Învierii Domnului. Asta va fi peste câteva săptămâni. S-ar putea întâmpla ca adevărata înviere să vină mai degrabă. El a spus de mult că este la uși. „Iată, Eu sunt gata. Eu sunt aproape. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa.” Păstrați tineretul Lucrării. Păstrați credința și dragostea frățească. Păstrați unitatea Lucrării. Păstrați râvna și atenția în familie, ca să trăiască credincioasă. Și atunci putem aștepta cu bucurie să vină și la noi cele trei zile care au venit la Părintele Iosif... la fratele Marini... la fratele Popa Petru... și la ceilalți frați care s-au dus dintre noi și sunt acuma în cer. Trei zile... și pentru noi. Știe Domnul care sunt acele trei zile... Dar să ne găsească credincioși.

Dacă este ceva deosebit și aveți frățiile voastre câte ceva, atunci, câteva minute mai putem sta de vorbă. La ora zece ne așteaptă la Comănești. Acuma e nouă și jumătate, va trebui să mergeți și frățiile voastre la sfânta biserică. Dacă este ceva, mai putem vorbi. Dacă nu, ne rugăm Domnului. Eu cred că în ceea ce am discutat se cam cuprind și problemele mărunte, și cele mari. Că toate depind de aceste lucruri.

Totuși, dacă este ceva deosebit și cineva dintre frați are ceva [să spună]...

[Un frate întreabă despre cărțile Părintelui Iosif. Apoi fratele Traian continuă.]

Când ești bolnav, du-te la adunare, că te întorci sănătos. Când ți-e foame și n-ai, postește. Nu mânca deloc. Și să vezi că nu simți niciodată durerile foamei. Când nu poți să dormi noaptea, nu te întoarce de pe o parte pe alta. Coboară-te pe genunchi și, cu rugăciune puternică spre Dumnezeu, petrece câteva minute acolo. Și să vezi ce calmant și ce somnifer minunat e rugăciunea! Te așezi și, după o rugăciune, adormi ca un copil legănat la sânul mamei lui, așa binecuvântează Dumnezeu pe ai Săi. Numai, ca să poți să faci experiența asta, trebuie să încerci.

Așa e și cu asta... Să ne facem timp. Și Dumnezeu ne dă timp; dacă dorim cu adevărat, vom găsi. Noi avem promisiuni. Dar știe Dumnezeu că... sunt prea departe: că... ni se va da posibilitatea să tipărim cărțile Părintelui. Asta, după ce se normalizează situația Oastei. Oamenii promit, dar noi numai pe promisiunile lui Dumnezeu am învățat să ne bizuim; pe promisiunile oamenilor, nu prea. [Ei] când promit binele aproape întotdeauna mint. Când promit răul se țin de cuvânt! Noi să ne bizuim pe Domnul și să lucrăm, cât putem.

Momentan nu avem [cărți ale Părintelui Iosif], dar între frățiile voastre se pot procura eventual... numai să fie transcrise și date imediat înapoi. În alte părți s-a făcut așa: cineva a împrumutat o carte de la cine a avut-o și a scris-o în trei exemplare. Altul scrie altă carte în trei exemplare și își dau fiecare câte un exemplar, și își formează o bibliotecă scrisă cu mâna lor, pe care o au totdeauna... în primul rând, în suflet. Căci citind, transcriind, îți însușești mai bine Cuvântul Domnului. După aceea își formează și scrisul, după aceea are în biblioteca lui o carte bună și așa mai departe... În toate ne ajută Dumnezeu. Să avem credință, că Dumnezeu ni le poate da. Numai că n-avem credință cât minunea pe care o cerem. Cu o credință mică nu se face o minune mare, dar cu o credință mare se face. Dacă avem credință și ne rugăm, Dumnezeu ne poate face. Câte rugăciuni nu ne-a împlinit Dumnezeu! Să ne rugăm și pentru astea. Dumnezeu ne va ajuta...

Acum să ne ridicăm și să-I [mulțumim Domnului].

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi. Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vină împărăția Ta și facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm și noi greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este împărăția și puterea și slava, acum și-n vecii vecilor. Amin.

Doamne Dumnezeul și Tatăl nostru, Făcătorul cerului și al pământului, Binefăcătorul nostru, Bunul nostru Părinte și Făcător, din toată inima Îți mulțumim în această duminică dimineață, în această zi de sărbătoare strălucită și în această vreme de post și rugăciune pe care ne-ai rânduit-o pentru curățirea noastră, pentru îndreptarea sufletelor noastre, a stărilor din inima noastră, din familia noastră, din adunarea noastră, din locul unde ne-ai așezat Tu.

Îți mulțumim pentru bunătatea Ta cea mare pe care ai arătat-o față de noi, că din întuneric ne-ai chemat la lumina Ta minunată și de sub puterea păcatului și a Satanei ne-ai adus în Împărăția Ta. Cât de mare bunătate ai avut față de noi, Doamne, căci și noi mergeam ca și ceilalți oameni la osândă și pierzare și nici nu ne gândeam că ne ducem în focul veșnic. Dar Tu ne-ai deschis ochii, să vedem ce cale primejdioasă era aceea pe care mergeam noi. Și ai trezit în inima noastră dorința să ne întoarcem pe calea Ta. Și ne-ai dat putere să facem această întoarcere. Și ne-ai ajutat, și ne-ai îndreptat să facem un legământ cu Tine, și ai binecuvântat acest legământ de atâția ani, și ne-ai ajutat să-l ținem (...).