Nu este bine să fie omul singur!

Ne închinăm în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Noi suntem un popor creștin. De la naștere, poporul nostru s-a născut creștin. Poporul nostru nu s-a încreștinat după ani, după secole de păgânism, ca alte popoare. Față de poporul nostru, Dumnezeu a avut o milă, o bunătate, o grijă deosebite. De la nașterea noastră din părinții noștri trupești și din cei sufletești, din Cuvântul și din Duhul lui Dumnezeu, noi ne-am născut creștini. Mărturisim dreapta noastră credință, care a cuprins căsătoria, nunta, printre cele șapte Taine ale ei, [aceasta fiind] considerată sfântă nu numai din Cuvântul lui Dumnezeu, ci din toate învățăturile care ne-au rămas nouă de la părinții noștri drept-credincioși și care au lăsat pe tot întinsul patriei noastre semnele marii lor credințe și ale adâncii lor încrederi în Dumnezeu.

Am fost așezați aici de înțelepciunea lui Dumnezeu și de lucrarea cea tainică a Lui, care a rânduit viața nu numai fiecărui om și fiecărei familii, ci fiecărei națiuni.

Am fost așezați la răscrucea asta a istoriei și a geografiei, în care n-am avut, de-a lungul istoriei poporului nostru, nici un aliat adevărat și statornic, decât pe Dumnezeu.

Părinții noștri au simțit aceasta, că peste poporul nostru și peste acest pământ sfânt, presărat cu morminte și cu dovezi ale dragostei și credinței lor, au trecut la fel de sălbatici și prietenii, și vrăjmașii. Și numai Dumnezeu a fost Singurul lor aliat.

În cele mai grele împrejurări, părinții noștri și-au îndreptat inima și gândurile spre Dumnezeu și au spus: „Doamne, nu mai avem pe nimeni! Toți cei care ne-au promis ajutorul ne-au trădat. Toți cei care s-au fălit că sunt prieteni ne-au înșelat. Și, la vremea celei mai cumplite răscruci din viața noastră, ne-au părăsit.”

Marii noștri înaintași, aceia care și-au pus viața în joc pentru apărarea ființei poporului nostru, au spus prin glasul lui Ștefan cel Mare: „Eu nu apăr aici numai existența și ființa neamului meu, ci apăr aici credința în Iisus Hristos!”.

Istoria neamului nostru s-a identificat cu istoria Bisericii lui. Cu Viața și cu Soarta lui Hristos. Și această sfântă alianță a noastră cu Dumnezeu și a Lui cu noi ne-a făcut să supraviețuim aici până astăzi.

Nu-i ciudat și nu-i de mirare oare că - deși am avut în istoria noastră atâtea dovezi de dragoste din partea lui Dumnezeu și grijă și deși mărturisim din toată inima noastră și în toate bisericile noastre, din începutul istoriei noastre, că credem într-Unul Dumnezeu Adevărat - totuși la nunțile noastre, la toate împrejurările deosebite din viața noastră, noi dovedim sau cel puțin am dovedit până acum că avem așa de puțină cunoaștere despre Dumnezeu și așa de puțină părtășie cu El! Stăm aici adunați la un prilej pe care, în mod obișnuit, oamenii l-au petrecut și-l petrec deosebit, în alt fel decât în acesta în care îl petrecem noi acum.

Ce trist este că un popor creștin care mărturisește credința în Dumnezeu de la originea lui are obiceiul de a-și petrece evenimentele cele mai importante din viața lui fără Dumnezeu!

Cum poate cineva să adeverească și să mărturisească despre noi că suntem creștini când, la împrejurări de acestea cum este nunta - și care este o Taină sfântă a Bisericii și a credinței noastre, despre care spune în Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu că se identifică așa de strâns cu însemnătatea cea mare și puternică a unirii lui Hristos cu Biserica Sa -, se poate totuși ca aceste evenimente să se petreacă așa, fără Dumnezeu, cum se petrec astăzi nunțile în mijlocul poporului nostru creștin!...

Se poate deci ca felul în care e sărbătorită această nuntă, celor care sunt pentru prima dată la un astfel de prilej (și care nu și-au pus niciodată așa de adânc și de serios problema apartenenței noastre la credința creștină, nu numai cu numele, ci cu viața și cu trăirea noastră) se poate ca felul acesta în care se sărbătorește nunta aceasta a iubiților noștri să li se pară ceva cu totul neobișnuit, ieșit din comun, ceva anormal...

S-a ajuns în situația tristă că lucrurile normale pentru un credincios și pentru unul care mărturisește că este creștin au devenit acum anormale; și ceea ce este total anormal pentru un credincios - o sărbătorire, cum este nunta, într-un fel păgânesc, condamnat și de credința noastră, și de Cuvântul lui Dumnezeu, și de canoanele Bisericii noastre, și de orice conștiință creștină - [să pară normal].

De aceea am dori să ne aducem aminte acum, pentru că și acesta este unul dintre cele mai importante adevăruri de Viață și de credință față de care avem fiecare datoria să gândim serios.

Nimic nu este întâmplător. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Toate sunt rânduite bine și mai dinainte de către Dumnezeu. Numai pentru noi, care nu cunoaștem relația dintre lucrurile care se văd și cele care nu se văd, par întâmplări.

S-a citit aici despre întâlnirea lui Zaheu cu Mântuitorul. Nu era întâmplare. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu rânduise această întâlnire. Și nu numai Zaheu a fost acolo un om care avea nevoie să se întâlnească cu Hristos.

Dar cei mai muți nu și-au înțeles momentul, prilejul...

A spus cineva un mare cuvânt: „Prilejul nu vine decât o singură dată în viață”.

Fericit e acela care îl prinde atunci. Odată trecut, prilejul nu se mai întoarce. Acela era prilejul lui Zaheu. Și el a fost fericitul care a înțeles. Au mai fost și alții care au avut astfel de prilejuri: le-au înțeles și le-au prins.

Nunta aceasta este un astfel de prilej. Nu-i întâmplător că dumneavoastră, fiecare, ați venit aici. Au fost oameni care au spus același adevăr, fiecare însă într-un fel. De ce într-un fel deosebit? Pentru că aici sunt atâtea suflete, fiecare cu lumea lui. Fiecare cu felul său. Și fiecăruia Dumnezeu i-a pregătit unul dintre cuvintele care se spun aici. Potrivit cu starea sa. Dacă acesta și-ar înțelege cuvântul potrivit pentru el și l-ar primi, înseamnă că a înțeles cu înțelepciune prilejul și l-a prins.

Am dorit să spun aicea, cu ocazia aceasta, două lucruri: unul din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu scris în cartea Genezei, la Facere, capitolul 2, versetul 18. Acolo este scris așa: „Și Dumnezeu a văzut că nu este bine ca omul să fie singur. Și i-a pregătit un ajutor pe măsura lui”.

Celălalt lucru pe care am vrut să-l amintesc este un proverb cunoscut, din înțelepciunea unui popor mare și care spune așa: „Când mergi în călătorie pe mare, fă o rugăciune. Când mergi la război, fă două rugăciuni. Când mergi să te căsătorești, fă trei rugăciuni”. De ce rugăciuni? Pentru că, din experiența lor de-a lungul veacurilor, înțelepții popoarelor, părinții noștri, observând mersul vieții, în decursul ei au văzut că fără rugăciune nu trebuie să pornești la nici un drum. Chiar când ești în cea mai liniștită dimineață, [pășind] peste pragul casei, ridică-ți un gând spre Dumnezeu și spune-l: Doamne, ajută-mi!

Noi suntem bătrâni acum, dar în tinerețea noastră am avut părinți credincioși. N-au făcut părinții noștri un pas afară din casă fără să facă semnul Sfintei Cruci și să spună: „Doamne, ajută!”. Pentru că de cele mai multe ori, omul, plecând fără Dumnezeu, nu s-a mai întors liniștit acasă.

Când, primăvara, tata mă lua cu el la plug (eram copil) să merg înaintea boilor pe brazdă, mi-aduc aminte, la prima brazdă îngenunchea la capătul holdei, făcea cruce și spunea: „Doamne, ajută-ne!”.

Punea sămânța în pământ și privea în sus; dacă Dumnezeu dădea soare și ploaie, omul avea ce să culeagă. Părinții noștri, păstori și țărani, au trăit permanent în legătură cu Dumnezeu și au simțit că viața lor depinde de El. La fiecare pas n-au mers fără Dumnezeu - și au izbutit.

Dacă în lucrurile cele de mai mică importanță, fără de Dumnezeu nu poți și simți că nu poți, atunci în lucrurile cele de și mai mare importanță, câtă nevoie avem de Dumnezeu!

Căsnicia este un pas foarte mare. De ce înțeleptul bătrân în proverb a spus: „Când mergi în călătorie pe mare, fă o rugăciune. Când mergi la război, fă două rugăciuni. Când mergi să te căsătorești, fă trei rugăciuni”. Pentru că pe mare nu toți se îneacă, mulți se întorc. La război nu toți mor, mulți se întorc. Dar în căsnicie, cei mai mulți care pornesc fără Dumnezeu n-ajung niciodată bine la limanul dorit, pentru că pe marea aceasta a vieții, cele mai multe dintre căsnicii pornite fără Dumnezeu au mers rău și la cea mai mică furtună, de cele mai multe ori, corabia lor s-a sfărâmat.

Și au ajuns niște naufragiați pierduți.

De ce atâtea căsnicii sunt nefericite, de ce atâți copii nefericiți? De ce această generație despre care fiecare ne întrebăm unde se va ajunge [cu ea] în felul acesta? Pentru că cei mai mulți dintre copiii necredincioși, neascultători, care dau probleme tuturor, au crescut în familii care au pornit fără Dumnezeu. S-au născut din părinți care s-au unit fără Dumnezeu. Care n-au chemat pe Dumnezeu la pasul acesta important din viața lor.

Dumnezeu a zis: „Nu e bine să fie omul singur”. Și aceasta nu numai cu privire la viață asta sau când e vorba despre căsnicie, ci când e vorba de absolut toate stările sau relațiile omului în viața sa. Nu s-a gândit Dumnezeu numai la căsătorie atunci când a spus aceasta în Cuvântul Său, orânduind căsnicia și pregătindu-i omului o nevastă care să-i fie aproape, atât de aproape, încât să se identifice total cu sufletul său, cu viața sa, cu gândirea sa, cu simțirea sa, cu scopurile sale, cu soarta sa, acceptând să împărtășească aceeași soartă - pentru că este voința și gândirea lui Dumnezeu.

Când a rânduit căsătoria, cei doi trebuie să se identifice atât de mult unul cu celălalt, încât să aibă aceeași soartă. Soția să accepte soarta soțului și soțul soarta soției sale. Pentru că este scris: „Cei doi vor fi unul”. Și una în toate împrejurările vieții lor. Așa a gândit Dumnezeu.

Dar această unitate, această însoțire pe care a dorit-o Dumnezeu, nu privește numai viața de căsnicie, ci în toate privințele se referă la singurătate.

Omul care nu-L cunoaște pe Dumnezeu să ajungă în așa relații cu Dumnezeu cum ideal trebuie să ajungă soțul cu soția sa, adică să se identifice atât de total cu identitatea lui Dumnezeu, cu cunoașterea lui Dumnezeu, cu părtășia lui Dumnezeu. Omul care n-a ajuns să aibă această părtășie este un singuratic.

Fiecare dintre noi, până la un punct, suntem niște singuratici. Oricât de mult îți iubești soția ta, sunt totuși lucruri pe care soțul nu le spune niciodată soției sale și soția nu le spune niciodată soțului său. Oricât de mult se iubesc. Și acest loc din care omul trebuie să meargă singur este locul cel mai primejdios și cel mai trist pentru fiecare dintre noi.

Avem prieteni, avem prieteni intimi, simțim așa de adânc părtășia cu prietenia și cu dorința prieteniei lor! Și totuși sunt lucruri pe care nici un prieten nu le spune prietenului său.

Avem părinți, iubim părinții; mai ales în vremea copilăriei, până la câțiva anișori, atât de mult vorbește copilul cu părinții lui. Îndată ce începe să cunoască câteva cuvinte, toată ziua, gurița asta dulce ar vorbi mereu mamei și tatălui său tot felul de lucruri... și le spune și întreabă - și așa de fericiți sunt și cel care întreabă, și cel care răspunde!

Și totuși, după câțiva anișori, când copilul crește, își creează alte prietenii. Și, cum vorbea cândva atât dulce și de mult cu părinții, copilul începe să vorbească tot mai puțin. Își creează alte prietenii. Încep să apară în viața copilului lucruri pe care nu le spune mamei lui și tatălui său.

Ce trist e golul acela care se creează între două inimi care cândva își puteau împărtăși cu toată dragostea și simțirea inimii cele mai adânci taine...

Dar când se ivesc în viața omului lucruri pe care nu le poate împărtăși, se creează goluri tot mai multe între suflete; și acele goluri le umpli cu tristețe și cu lacrimi. Nu-i bine să fie omul singur. Și singurătatea asta apăsătoare îi chinuiește tot mai mult pe cei care s-au iubit cândva.

Dumnezeu a vrut ca omul să nu fie singur niciodată. Dar sunt în lumea aceasta sufletele noastre atât de singuratice și avem pe inimile noastre, mulți dintre noi, poveri și lucruri, și taine pe care nu le putem împărtăși și altora, de teamă că nu ne-ar înțelege și-ar începe să ne judece greșit și, în loc să le facem un bine lor și nouă, am ajunge să ne facem un rău tuturor. Reținerea aceasta ne face să nu putem împărtăși adeseori inima noastră deplin cu cei pe care Dumnezeu i-a rânduit să ne fie mai aproape.

Există însă Cineva Căruia putem să-I spunem totul. Și Acel Cineva este Hristos. Dumnezeu a vrut ca noi să nu fim singuri și a știut bine că, oricât de intimă părtășie și prietenie am fi avut cu o ființă omenească, totuși nu putem să ne împărtășim toate simțurile și gândurile noastre. Dar chiar dacă ni le-am putea împărtăși, există trebuințe ale noastre pe care nimeni de pe lumea aceasta nu ni le poate împlini, numai Dumnezeu.

De aceea a vrut El ca noi să nu fim fără El. Avem atâtea primejdii în viața noastră fiecare dintre noi! Pornim pe un drum. Lăsăm acasă soția care se roagă pentru noi sau mama care ne petrece cu lacrimi în ochi și cu rugăciune la plecare. Dar după aceea mergem singuri. Nici mama, cât de mult ne iubește, nici soția, nici soțul nu ne mai pot însoți.

Există însă Cineva Care ne poate însoți pretutindeni. Și Acesta este Hristos. Lui poți să-I spui și Lui pot să se adreseze cei care ne iubesc, spunând: „Dumnezeu să te păzească!”

„Mergi fiul meu în pace, dar, pe cale,

dreptar să-ți iei cuvântul ce ți-l spun;

să-ți faci din el merindea vieții tale

și perna ta, și prietenul tău bun”.

Și această însoțire a lui Dumnezeu, după toate sfaturile care-s date, spune: „Ia-ți pe Dumnezeu Prieten, Însoțitorul tău. Pentru că atunci ești sigur că vei ajunge totdeauna cu bine la capăt”.

Poporul nostru a avut ca însoțitor, de-a lungul istoriei sale, pe Dumnezeu.

Părinții noștri au simțit aceasta. L-au chemat și L-au dorit de fiecare dată. I-au adresat rugăciunile cele mai stăruitoare și El le-a răspuns.

La Rovine, la Călugăreni, la Podul Înalt, în atâtea locuri în care părinții noștri au avut de luptat cu vrăjmași mult mai numeroși și mult mai puternici, au strigat către Dumnezeu și El le-a răspuns. Și nu numai Ștefan petrecea ceasuri întregi în rugăciune, înaintea fiecărei lupte. Tot poporul era credincios. Și în felul acesta, Dumnezeu i-a izbăvit. Și n-au uitat datoria de recunoștință.

E plin pământul țării noastre de lăcașuri de rugăciune ridicate de credința și de recunoștința îndatorată ale părinților după fiecare [luptă].

Da! Părinții noștri au amuțit. Nu ne mai vorbește Ștefan de sute de ani, nici Mircea, nici Neagoe.

Dar Voronețul, Putna, Cozia, Tismana, Trei Ierarhi - acestea vor mărturisi în veci. Pietrele lor ne spun despre izbânzile pe care le-a dat Dumnezeu înaintașilor noștri și ne propovăduiesc nouă: „Voi, urmașilor, nu uitați! Primejdiile nu s-au sfârșit. Vrăjmașii nu s-au împuținat. Nenorocirile pot veni iarăși. Singurul vostru aliat e Dumnezeu, Care ne-a izbăvit pe noi. Nu-L uitați!”.

Mântuitorul a spus într-un loc în Evanghelie: „Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga”. Aceste pietre strigă spre noi. Și mărturisesc pentru noi sau împotriva noastră - depinde de cum prețuim noi ce ne-a rămas de la părinții noștri.

Chiar dacă n-am asculta de glasul Evangheliștilor, noi avem cronicarii noștri care ne vorbesc despre Dumnezeu tot așa de frumos cum este scris în Evanghelie. Cele dintâi cărți tipărite în limba scumpă a poporului nostru a fost Psaltirea, a fost Noul Testament, a fost Biblia, spre care au ținut strămoșii noștri să ne îndrepte ochii noștri și inimile noastre; spre acest Cuvânt. Să nu le uităm. Pentru că nici astăzi nu avem prieten, decât pe Dumnezeu.

Dacă noi ne lepădăm de Singurul nostru Aliat, la cine vom mai striga când va veni nenorocirea? Cuvântul lui Dumnezeu este plin de avertismente și de înștiințări. Scrierile Părinților și ale cronicarilor noștri, și ale strămoșilor noștri sunt pline de înțelepciune. Învățăturile lui Neagoe Basarab lăsate fiului său sunt numai cu citate din Evanghelie, pentru ca ele să ne aducă mereu și nouă aminte de datoria noastră cea mare de a-L lua mereu pe Dumnezeu însoțitor al nostru.

Nu avem, nu avem alt prieten adevărat, decât pe Dumnezeu. Nu-i bine să fie omul singur; nu-i bine să fie nici un popor singur; nu-i bine să fie nici o familie singură. Și singurul Însoțitor adevărat, Salvator și Ajutor este numai Dumnezeu. Dar dacă noi nu vrem să-L cunoaștem, dar dacă noi ne lepădăm de El, dar dacă noi ne depărtăm de Dumnezeu, dar dacă noi nu vrem să știm de Cuvântul Său din care se poate cunoaște și nu ne apropiem de El cu credință și cu dragoste, cum ne învață Cuvântul Sfânt al Său și învățăturile înaintașilor noștri în Biserica noastră, atunci spre cine să ne îndreptăm noi inima și gândurile noastre nu numai în ceasurile noastre de bucurie, de satisfacții, de veselie, cum e ceasul acesta, dar și în ceasurile cele mai grele, care sunt mult mai multe decât ceasurile de bucurie nu numai în viața fiecărui individ, ci și în viața fiecărui popor?

Nu-i bine să fie omul singur! În clipa aceasta am vrea să facem un apel la conștiința fiecăruia dintre noi: Îl avem noi pe Dumnezeu cu adevărat în viața noastră și în inima noastră sau suntem niște singuratici, fără El?

Să nu ne mire faptul că nunta noastră, a iubiților noștri, se petrece în felul acesta.

Aceasta este, normal, o nuntă creștinească.

Așa au petrecut primi creștini, înaintașii noștri, oamenii aceia care ne-au lăsat nouă Cuvântul lui Dumnezeu nu numai în scris, ci și trăit.

Așa s-au petrecut. Obiceiurile urâte care au intervenit în decursul istoriei noastre întunecate ne-au fost aduse de popoarele păgâne care ne-au stăpânit.

O mie de ani, noi nu ne cunoaștem istoria: de la plecarea romanilor de aici, de pe la anul 200 și ceva, până pe la 1200. Acum încercăm să ne refacem istoria din cioburi, din morminte...

Și toate popoarele păgâne care au trecut pe aici au adus aceste obiceiuri urâte pe care apoi cei mai mulți le-au luat: să-și petreacă evenimentele cele mai importante din viață fără Dumnezeu, într-un fel păgânesc.

Nunțile noastre cu beții, cu orgii, cu lucruri urâte n-au nimic de-a face cu mărturisirea credinței noastre. Privegherile noastre la morți, sărbătorile noastre, aniversările petrecute în chip păgânesc n-au nimic de-a face cu mărturisirea noastră de credință.

Părinții noștri nu așa au petrecut.

Acestea sunt obiceiuri aduse în decursul secolelor întunecate ale istoriei noastre de către păgânii care ne-au stăpânit.

Noi trebuie să ne revenim. Dumnezeu a ascultat rugăciunile de secole ale părinților noștri și a primit jertfele lor și ne-a adus nouă independența și noi ne putem bucura astăzi în hotarele unei patrii libere, lângă care hotare suntem cu toți adunați, ne vorbim liniștit limba noastră, ne putem împărtăși liniștiți sentimentele noastre, ne putem bucura împreună. E un dar de la Dumnezeu; și, pentru darul acesta binecuvântat, noi ar trebui să revenim la învățăturile strămoșilor noștri și la sfintele lor obiceiuri de a petrece creștinește în aceste evenimente.

Taina Nunții este o Taină sfântă în Biserica noastră. De ce o petrecem păgânește? Și de ce pentru noi este un semn de întrebare și de nedumerire, și de zâmbet ironic când e vorba despre petrecerea și sărbătorirea în chip creștinesc a unei nunți și a unui pas așa de important în viață cum este acesta al nunții? Să ne revenim în minte așa cum se cuvine. Să începem să ne petrecem sărbătorile noastre în chip creștinesc, așa cum mărturisim.

Să ne lepădăm cu oroare de tot ceea ce este păgânesc, întunecat, păcat, urâciune și stricăciune. Și să ne redresăm viața noastră familială, viața noastră spirituală, viața noastră interioară. Să ne strângem lângă vatra credinței noastre strămoșești, lângă sentimentul curat lăsat nouă de părinții noștri și să îndepărtăm tot ceea ce este întunecat și trist din viața personală și din viața familială, și din viața noastră socială, și din viața noastră națională, tot ce e rău; pentru că, dacă ne întoarcem la credința sănătoasă și la viața demnă și nobilă, și curată a părinților noștri credincioși, noi ne vom putea asigura viitorul fericit, un tineret fericit, o familie fericită și o societate fericită, așa cum ne-a dorit-o Dumnezeu.

Nu-i bine să fie omul singur. Nu-i bine să fie familia singură. Nu-i bine să fie societatea și poporul singur. Noi trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu fiecare personal; și apoi, în felul acesta, ne vom putea întoarce cu toții spre Dumnezeul nostru - și atunci vom putea asigura pentru familia noastră, pentru viața noastră pământească și pentru viața noastră veșnică un viitor fericit.

Fără Dumnezeu nu se poate! Tot ce se clădește pe Adevăr se clădește pe Dumnezeu; și tot ce vrea să se clădească pe Adevăr trebuie să se clădească pe Dumnezeu.

Și oricine vrea să ajungă cu adevărat să-și mântuiască sufletul și să-și vadă un viitor fericit, acela trebuie să înțeleagă că fără Dumnezeu nu se poate niciodată și nicăieri. Aceasta atât de adevărată este cu privire la viața de aici! Priviți viața unei familii credincioase: ce armonie, ce unitate, ce pace! Când cei doi se despart cu dragoste, se întâlnesc cu dragoste! Când își cresc copiii în frica lui Dumnezeu, când mama, încă de când este copilașul micuț, îi împreună cele trei degetuțe și îi spune: „Du-le la frunte, mamă, și spune: în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”...

Tot ce faci, începi cu Dumnezeu; și copilașul, crescând în această atmosferă, devine un om demn, cinstit, curat, punctual, ordonat, serios, cuminte - și cea dintâi care se bucură este mama, este tata care l-a crescut credincios și apoi familia și societatea în care a crescut. Dar unde să ajungă o mamă care își crește copilul în trânteli, în înjurături, în neascultare? Un copil, ce se alege de el când, în viața lui, în familia lui, el nu vede o dată o îmbrățișare, o dată o rugăciune, o dată un cuvânt frumos de la ai săi? Așa creștem călăii societății și propriii noștri călăi! Căci nu există o mai mare nefericire pentru un părinte decât ca, după ce și-a crescut un copil necredincios, acesta să-l terorizeze și să-i chinuiască viața. Nu mai știe ce să mai facă, din cauză că n-a știut ce să facă la timp, când putea să facă ceva.

Nu-i bine să fie omul singur în viață!

Nu-i bine să fie omul singur nici după ce se căsătorește. De aceea la căsătorie trebuie să-ți găsești acea ființă cu care să poți să trăiești în armonie, niciodată să nu te simți singur. Și când ești departe să simți că soția-i lângă tine sau soțul este lângă tine.

Pentru că duhul ei, dragostea ei, gândul ei, rugăciunea ei te însoțesc și te urmăresc pretutindeni. Există o comuniune între suflete dincolo de cea dintre trupuri. Sufletele își vorbesc nu cu cuvinte: cu privirile sau cu simțirea.

De cele mai multe ori, duhul te încredințează că cel care îți vorbește nu-ți spune adevărul. Omul are de multe ori cuvintele nu ca să-și arate gândurile, ci să și le ascundă. Dar duhurile simt. Ei, sufletește, când te simți una cu soțul tău, cu soția ta, atunci ești totdeauna una, și dacă ești departe, la distanțe de kilometri între voi doi.

Ce bine-i de soțul care nu-i niciodată singur! De soția care nu-i niciodată singură! Care nu-și simte niciodată distanță și prăpastie între sufletul ei și sufletul lui. Ce bine-i când părinții nu rămân singuri! Și ce trist este de multe ori când, după ce ai crescut un copil, doi, cinci, ai rămas singur! Nu numai că s-au împrăștiat trupește, dar sunt împrăștiați sufletește.

Am citit istoria tragică a atâtor mame. Și nu uit una: odată, într-o dimineață, dis-de-dimineață, mergând la gară, am ajuns o bătrânică singură mergând cu un bagaj.

Și am zis:

- Mamă, dar ce-i cu dumneata la ora asta, unu noaptea? Zice:

- Am fost la fata mea. Dar numai cât m-am dus aseară, am vrut s-o văd. Abia am intrat în casă până când nici nu m-a lăsat să mă așez pe scaun și m-a scos afară. Și mi-a zis: „Iar ai venit? De ce nu te duci la celelalte?”.

Am patru fete: una la Craiova, una la Constanța, una la Iași și una la Suceava. Și toată viața mi-o petrec mergând de la una la alta. La una nu mă suferă soțul, la cealaltă nu mă suferă mamă-sa, la cealaltă nu mă suferă alții - și nu pot fără ele.

Dar mă duc să le văd. Abia intru în casă și trebuie să ies afară.

- Acum unde te duci?

- Acum mă duc la cealaltă, de la Iași. Abia dacă pot să mă duc să o văd și pe aceea. Nu pot fără ele. Undeva pe drum am să mor. Nici una nu mă primește. Și le-am crescut pe toate cu mâinile acestea ale mele.

Câte mame nu sunt așa și astăzi...

Ce greu este să ajungi părinte singur...

Ce greu este să ajungi soț singur...

Ce greu este să ajungi copil singur, frate singur...

Dumnezeu a spus: „Nu-i bine să fie omul singur!”.

Și chiar dacă, prin împrejurări nefericite, trupește, ajunge singur, Dumnezeu a vrut să nu fim singuri sufletește. Să-L avem pe Hristos Mântuitorul și Dumnezeul nostru. Viața nu-i sigură pentru nimeni, moartea este sigură pentru toți. Nici fericirea de astăzi nu-i sigură pentru nimeni.

Nefericirea poate să-l pândească mâine pe fiecare dintre noi, fericirea fiecăruia dintre noi. Un singur lucru este sigur: prietenia și însoțirea lui Hristos. De ce s-au perindat aici câteva suflete și au spus mereu același lucru, într-un fel mai limpede, mai deslușit, și alții într-alt fel, dar același lucru? Pentru că fiecare simte de datoria lui să-și mărturisească bucuria lui pe care o are în părtășia lui cu Dumnezeu, Care acoperă orice lipsă și însoțește orice depărtare.

Acest lucru am dori să ni-l spunem, că el este esența credinței noastre și îndemnurile, și sfătuirea înaintașilor noștri care au vrut să ne învețe pe noi și să ne îndemne, și să ne arate cât de limpede și cât de important este acest adevăr pentru noi toți.

Să-L căutăm pe Dumnezeu, Însoțitorul nostru! Noi ne bucurăm din toată inima de însoțirea acestor doi copii credincioși care au fost binecuvântați de Dumnezeu să se regăsească în viața aceasta unul în celălalt, atât de potrivit sufletește, atât de una în gândurile și în simțirile lor, știind că va fi binecuvântată căsnicia lor.

Sfătuim pe părinți să-i însoțească cu rugăciunea și cu dragostea, fără să se amestece prea mult în problemele lor familiale.

Dumnezeu, Care i-a însoțit, îi va călăuzi în chip minunat și fericit. Dar ne gândim la atât de mulți care n-au această binecuvântată șansă, să-și regăsească echilibrul sufletesc, întâi și întâi fiecare personal, întâlnindu-L și cunoscându-L pe Dumnezeu.

Și apoi, prin Dumnezeu, să-și găsească sufletul cel potrivit și binecuvântat pe care Dumnezeu îl pregătește fiecăruia dintre cei care Îi încredințează Lui grija aceasta. Dacă ei nu L-ar fi cunoscut pe Dumnezeu, nu s-ar fi cunoscut nici între ei. Dacă ei nu s-ar fi predat Lui Însuși, nu L-ar fi ales prieten pe Hristos, nu s-ar fi întâlnit nici ei. Dar Domnul Iisus, Care este Dumnezeul cel Adevărat, atât de prezent și atât de aproape de noi cât este propria noastră umbră, El le-a însoțit și le-a orânduit astfel viața. Dumnezeul nostru este o realitate mai puternică decât oricare alta.

El este pretutindeni și permanent prezent cu noi. Așa cum umbra noastră este totdeauna cu noi, chiar și atunci când nu o vedem. În zilele cu soare, adică atunci când viața noastră este în lumină, atunci ne vedem umbra noastră. În zilele când viața noastră este în întuneric sau în locurile când viața noastră este fără soare, atunci noi nu vedem umbra. Asta nu înseamnă că umbra nu este cu noi. Dumnezeu ne însoțește pretutindeni: și atunci când simți prezența Lui, și când n-o simțim.

Soarele este totdeauna pe cer ziua: și când este nor, și când este senin. Și când nu este seninătate, și atunci el este acolo.

Hristos-Dumnezeu este cu noi permanent, fie că simțim aceasta, fie că nu o simțim.

Sunt împrejurări în viața noastră când nu simțim prezența lui Dumnezeu. Ni se pare că nu există, ni se pare că suntem singuri undeva, ni se pare că nici o ființă și nici o prezență spirituală nu e în jurul nostru. Asta este o impresie numai și o amăgire. Dumnezeu este pretutindeni lângă noi, El este acum aici. Este scris și Cuvântul Său este adevărat: „Unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, și Eu sunt acolo”. Și El este aici. Și noi credem că El este aici.

De aceea, în împrejurarea în care ne găsim acum, El este nu numai să binecuvânteze unirea celor doi care L-au chemat și nu numai să asculte rugăciunile celor care dinainte de a veni aici ne-am rugat să fie și să-L simțim prezent aici. Dar El este aici chiar dacă sunt unii care nu simt aceasta.

El este aici ca să ne mărturisească Cuvântul Său fiecăruia dintre noi. Și înc-odată: nici o întâmplare nu-i întâmplătoare. Nici faptul că a venit aici cine a venit și nici faptul că aici s-a spus ce s-a spus nu este întâmplător. Fiecare cuvânt a fost potrivit pentru starea cuiva care a fost aici. Și Cuvântul acesta al lui Dumnezeu este cuvântul de iubire, să știm. Dumnezeu ne spune: Nu-i bine să fiți singuri.

Și apoi trebuie să-și ia fiecare pentru sine acest cuvânt.

Suntem noi însoțiți de Hristos? L-am luat noi Însoțitorul nostru, ne-am predat, ne-am hotărât noi pentru El sau suntem fără El?

Nici în bucurie nu-i bine să fii singur. Dar vor veni zilele cele aspre și grele. Nu va fi tot bine, nu vom fi tot tineri, nu vom fi tot sănătoși, nu vom fi tot bucuroși și puternici. Vin zilele grele și astea-s cele mai multe. Vin zilele suferinței; ce vom face singuri? Vin zilele, vin ceasurile, vin clipele morții; ce vom face singuri?

Vine vremea când să trecem prin valea umbrei morții, și aceasta este trecerea cea mai grea; ce vom face singuri? Vine veșnicia. A spus unul din poeții noștri: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”.

Ce vom face în veșnicie singuri?

Pentru că nu există moarte în înțelesul de nimicire. Moartea care pare moarte este numai trecerea în cealaltă existență. În existența cea eternă. Și acolo vom vedea cât de important este să nu fim singuri!

Luați-L ca Însoțitor pe Dumnezeu. Hotărâți-vă pentru El și întoarceți-vă la El, pentru ca și viața aceasta să vă fie o viață plină de o însoțire strălucită, frumoasă, proaspătă, plăcută, iubitoare.

Aceasta o va da familiei iubirea.

Ce minunată este prezența lui Hristos într-o familie! Soțul simte mereu trebuință să spună, și la 40 de ani, și la 50 de ani, și la 60 de ani, soției sale: „Ce frumoasă ești! Te iubesc!” Și o spune din toată inima. Pentru că dragostea aceasta este de la Dumnezeu.

Am fost odată într-o familie de - credincioși. Vedeam că se cam certaseră. Și am spus:

- Voi sunteți credincioși?

- Da, sigur!

- Ați cântat voi azi o cântare împreună?

- Astăzi n-am cântat, că...

- V-ați rugat voi astăzi împreună?

- Nu ne-am rugat astăzi !

- Dar de ce nu v-ați rugat astăzi împreună?

I-am spus soțului:

- Ai spus soției tale astăzi: „Ești frumoasă, te iubesc”?

- Cum, acum după 15-20 de ani de căsătorie?

- Da, ce frumos este când spui!

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune pe atâtea și atâtea pagini: „Vă iubesc cu o iubire veșnică”. Mereu Cuvântul lui Dumnezeu este plin numai de declarații de dragoste pentru noi și noi nu ne găsim prilejul să spunem o dată soțului, soției: „Ce frumos ești, te iubesc!” din dragoste pentru el, cinstit și frumos.

Așa de frumoasă este căsătoria când fiecare găsește pentru celălalt un cuvânt frumos în viața sa! Numai Hristos ne poate face în stare să facem acest lucru. Doar El ne face în stare și ne face să fim cu sinceritate, din toată ființa noastră, plini, atunci când spunem aceste cuvinte și vecinului, și prietenului, și soțului, și copilului, chiar și vrăjmașului nostru.

Mântuitorul a spus: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”. Cum să-i iubim? Rugându-ne pentru ei. Arătându-le o privire frumoasă, liniștită, o dovadă sinceră de prețuire și de dorință să-i ajutăm și pe ei s-ajungă la o stare din care să nu mai vadă răul și să nu mai privească cu ochii încruntați. Ci să privească cu seninătate și cu frumusețe la semenul lor.

Așa ne face pe noi Hristos. Și așa dorim sa ajungem fiecare dintre cei care ne-am cunoscut sau am pornit pe drumul cunoașterii Lui. Așa dorim acestei căsnicii care începe acum și așa urare îi facem, în Numele Domnului, să aibă până la sfârșitul zilelor lor, proaspătă, dulce, curată, frumoasă dragostea care să-i facă să se poată privi cu dor și cu bucurie unul pe celălalt. Să-și poată spune de fiecare dată așa un cuvânt frumos cu care fiecare să petreacă ziua fericit și binecuvântat și să aștepte întâlnirea cu sete și cu îmbrățișare.

Așa dorim să fie sufletește cu Hristos fiecare dintre noi. El este numit Mirele. Un mire este esența, închipuirea, întruchiparea iubirii. Așa-i Hristos cu noi.

Așa trebuie să ajungem noi să-L cunoaștem pe Dumnezeu, într-o așa unire și părtășie frățească, încât să nu fim singuri niciodată. Dacă nu suntem singuri în viață, nu vom fi singuri nici în moarte. Dacă nu suntem singuri în moarte, nu vom fi singuri nici în veșnicie.

Dorim din toată inima așa să ne înțeleagă că suntem cei care până astăzi nu ne-au cunoscut. Și așa dorim din toată inima, fiindcă suntem convinși că numai dragostea este singura condiție care poate să facă fericit pe un om și pe o familie, și pe un popor și în viața aceasta, și în veșnicie.

Așa dorim fiecăruia și așa ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea, începând cu cei dintâi dintre noi, scumpii noștri miri, cărora le dorim o viață fericită și binecuvântată, însoțită permanent de iubire. Niciodată să nu fie singuri.

Și părinților, să simtă că n-au rămas fără copii. Și prietenilor, să simtă ca n-au rămas fără prieteni. Și fraților, să simtă că n-au rămas fără ei. Și Dumnezeu să simtă că sunt cei mai apropiați și cei mai iubiți, și ei, la fel, de El.

Dumnezeu să ne dăruiască tuturor această părtășie și această fericire care ne face cu adevărat vrednică de trăit și vrednică de prețuit viața aceasta și viața veșnică. Amin.

Slăvit să fie Domnul!